Steaua din turtă dulce

Crăciun în familia Drotloff (1920)

Copiii-și ridică încet privirile în sus, spre steaua ce strălucește în vârful bradului. Doamne, cât e de sus! De-a dreptul în cer. Cu toții țin, strâns la piept, cadoul primit. În fiecare an, în pachet sunt aceleași bunătăți: câteva mere, un pumn de nuci și turta dulce. Oh, turta dulce! C-o fi mai aromată, mai dulce, mai moale sau doar ceva mai mare decât cea plămădită de mâi­nile mamei, copiii așteaptă un an întreg, cu aceeași nerăbdare, s-o primească. O steluță și o inimioară din turtă dulce, pe care le vor păstra până, hăt, după Anul Nou, întârziind să le mănânce, amânându-și pofta de copii, pentru ca bucuria să le rămână cât mai multă vreme întreagă.

O inimă și-o stea

Ursula Juga-Pintican

Și anul acesta, ca-n atâția alții, atelierul de turtă dulce al lui Moș Crăciun s-a mutat într-o pivniță uriașă a Diaconiei Evanghelice Mediaș. Câteva doamne stau aplecate peste figurinele aromate, coapte încă de acum o săptămână. În mâinile lor, spuma de ou crește precum zăpada, numai bună de creionat dantelăriile albe ce vor decora turta dulce, ducând mai departe o tradiție a comunității săsești.

Cea cu care stau de vorbă se numește Ursula Juga-Pintican și este președinta „Asociației de Diaconie Mediaș”. Încă mai pare să păstreze bucuria de a fi primit, cândva, turtă dulce, și o întoarce acum, la rân­du-i, altor și altor generații de copii. „Au tre­cut 60 de ani de când, la 14 ani, am primit ultima dată turtă dulce, de Crăciun, la bise­rică. Acum ducem tradiția mai departe, deși suntem tot mai puțini și noi, cei care pregătim pachetele, dar și copiii cărora le sunt des­tinate”, spune cu voce stinsă Ursula.

Demult, de foarte mult timp, sașii din Me­diaș – și, poate, nu numai ei – organizează, în 23 decembrie, o serbare a pomului de Crăciun pentru toți copiii mai mici de 14 ani. Un brad uriaș, împodobit ca-n povești, și pachețelele cu turtă dulce atrag ca un magnet sute de copii. „Când eu eram mică, la serbarea de Crăciun veneau însoțiți de părinți doar copiii foarte, foarte mici, pentru că nu aveau loc în biserică. Eram câte 500-600 de copii care aș­teptam cadoul tradițional. Din pachete, n-au lipsit niciodată o inimioară și o steluță din turtă dulce, uneori câteva mere și un pumn de nuci. Acum, nici merele, nici nucile nu mai prea prezintă interes, dar copiii, mai ales cei ai sașilor, identifică sărbătorile de iarnă, co­pi­lăria cu gustul de turtă dulce pe care aș­teap­tă, cu bucurie și nerăbdare, să o pri­meas­că”, povestește doamna Ursula, cu glas tre­mu­rat.

Și, contrar așteptărilor, aflu că rețeta de turtă dulce nu e secretă, ba că este aceeași de zeci și zeci de ani. „Noi dăm cu drag rețeta oricui ne-o cere. Dar sunt foarte mulți cei cărora, deși au făcut turtă dulce după această rețetă, nu le-a reu­șit. Dacă e să vorbim de un secret, atunci acesta ar putea fi faptul că le coacem în cuptor cu lemne, ceea ce asigură și puțină umiditate în timpul coa­cerii, spre deosebire de turtele coapte în aragaz. Poate de aceea turtițele noastre rezistă chiar și în ianuarie și sunt la fel de bune și atunci”.

Cheia șopronului

Crăciun în Biserica „Sf. Margareta” din Mediaș (1970)

Și băieții bălai ai sașilor au amintiri din Crăciu­nul copilăriei lor transilvane. Unul dintre ei, Hansotto Drotloff, adună de peste 20 de ani mărturii despre viața sașilor medieșeni. Așa am reușit să obțin pen­tru articolul de față imagini din Crăciunul de altădată. Și, totodată, o altă bucățică de poveste.

„Nu cred că pentru copiii sașilor, Crăciunul venea altfel decât pentru oricare alt copil. Îmi amin­tesc că lucrurile începeau să devină miste­rioase cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, când se simțea în aer ceva ce ne spunea că această perioadă e una deosebită. Femeile începeau să facă prăjituri, pe care nu le făceau în restul anului, iar bărbaților le revenea sarcina de a procura bradul. Pe-atunci, în perioada comunistă, asta era ceva dificil. Când se auzea că vine în oraș un camion cu brazi, toată lumea fugea să prindă câte unul. De aceea, se cumpăra și cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, și trebuia ascuns undeva de ochii curioși ai copiilor. Tata ascundea bradul într-un șopron, pe care-l închidea apoi cu cheia. Noi, copiii, știam că avem brad în momentul în care cheia de la șopron dispărea. Era unul din acele secrete pe care toată lumea le știa, dar des­pre care nimeni nu vorbea”.

Pentru evanghelici și catolici, perioada de aș­tep­tare a sărbătorii Nașterii Mântuitorului se nu­mește advent și începe cu patru săptămâni înainte de Crăciun. „Acum se găsesc peste tot fel de fel de calendare, cu buzunărașe, cu sertărașe, în care pă­rinții ascund cel mai ades dulciuri. În copilăria mea, calendarul avea doar o valoare simbolică, me­nită să ne ușureze așteptarea Crăciunului. Tata ne-a desenat un calendar, o căsuță cu 23 de feres­tre și o ușă, cu zăpadă pe acoperiș. În fiecare zi, deschideam o altă ferestruică, și găseam tot alt desen: o minge, o jucărie, erau niște desene naive, simple. În spatele ușii cu numărul 24, era un brad. Păstrez și acum calendarul acela, chiar dacă nu-i mai deschid de mult ferestrele. Dar toate aceste lu­cruri mici, simbolice, au valoare sentimentală, și așa le ducem din generație în generație, sperând că le vor păstra mai departe copiii și nepoții noș­tri”.

Un ou și-o mână de făină

Hansotto Drotloff

Îl mai întorc puțin în poveste pe Hansotto pe când era băiețel. În Ajunul Crăciunului, el și sora sa erau trimiși la bunici. Iernile acelor ani erau cu adevărat ierni, zăpada se așeza, suverană, peste tot. Mașinile erau aproape inexistente și nici la mătu­ra­tul zăpezii de pe trotuare nu se prea îndemnau oa­menii. La ceas de seară, cei doi copii se întorceau acasă, ținându-și de mână bunicii. „Întoarcerea acasă, în Ajun, e una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. Aud și acum sunetul zăpezii scârțâind sub pași și valiza brună, de lemn, a bunicului dinspre tată. În ea stăteau așezate cadourile, împachetate într-o foiță de hârtie verde, păstrată dinainte de război”.

N-avea decât două camere casa părintească și, în cea mai mică dintre ele, încăpea, atunci, întreaga familie, bunici, părinți și copii. Un sunet de clopo­țel. Tata deschide ușa camerei celei mari și, din­tr-oda­tă, magia așteptată prinde formă. Privirea co­piilor fuge de la lumânările aprinse la pachetele de cadouri așezate frumos sub bradul împodobit. Mai mult înalt decât bogat, bradul ținea aninate de crengi figurine fel de fel, venite încă din copilăria părinților, dinaintea războaielor celor mari, și păs­trate cu sfințenie, pentru încă alte și alte generații. „Chiar și când vremurile erau grele și nu se prea gă­seau multe de cumpărat, primeam și eu, și sora mea, câte patru pachete. De cele mai multe ori cărți, păstrate și ele din copilăria părinților, șo­sete cro­șetate de bunici și mătuși, lucruri scoa­se din te miri ce colț… Și iarăși nu pot uita bom­boa­nele fondante, învelite într-o foiță albă, fran­jurată pe margini, și în staniol colorat”.

Își amintește, desigur, și de serbarea co­piilor de la Biserica Evanghelică „Sf. Mar­ga­reta” din Mediaș. „Obiceiul de a oferi co­piilor turtă dulce de Crăciun cred că a apărut în pe­rioada postbelică, când nu era deloc simplu să procuri ceva bun și frumos. Poate atunci s-a gândit cineva ca, măcar de Crăciun, să le facă surprize copiilor, dar pentru asta era nevoie de contribuția fiecărui enoriaș. Erau voluntari ai bisericii care, la început de de­cem­brie, mergeau în casele sașilor și colectau cele necesare pentru turta dulce: făină, zahăr, ouă, miere sau bani. Există în arhivele bise­ricii câteva liste cu donații din vremurile ace­lea, și e impresionant să vezi cum oamenii dădeau câte un ou sau câteva grame de zahăr ori de făină, care cât aveau”. Despre fotogra­fia-unicat cu bradul de Crăciun din Biserica Evanghelică „Sf. Margareta” din Mediaș, Hansotto îmi spune doar atât: „Memoria mea păstrează o cu totul altă imagine a bradului de Crăciun. cel din amintirea mea este cât biserica de înalt, atinge tavanul, iar altarul din spate nu se vede deloc”.

Felicitare de Crăciun din Mediaș, cu Turnul Trompeților în mijloc (aprox. 1918)

Băiețelul cel bălai a crescut, iar povestea lui începe să-i devină tot mai mică. În calen­dar, ferestruicile din copilărie s-au închis, rând pe rând, și imagi­nile au rămas doar în suflet… „Mai e ceva ce am reușit să păs­trez neschimbat încă din copilărie: cina festivă din sea­ra de Ajun, de la care nu lipsește câr­națul fiert în moare de varză. Sunt peste 30 de ani de când m-am mutat în Ger­mania, dar doar de câțiva ani am găsit niște măcelării unde putem comanda cârnați cu gustul pe care-l știam de-acasă și, în plus, și moarea de var­ză, în care să-i putem fierbe în Ajun. E o tradiție de la care nu am făcut rabat de aproape 70 de ani”, spune Hansotto Drotloff.

Copiii sașilor, câți mai există astăzi în România, țin în palme, de Crăciun, o inimă și o stea. Lumina stelei le pătrunde în suflet și ei o înmulțesc, mai apoi, iar și iar. Pe raza ei de aur, amintirile stau în­și­rate ca boabele de mărgăritar. Timpul n-are pu­tere asupra lor.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian