În asteptarea ninsorilor – Ce vă doriți de Crăciunul ăsta?

PE STRADĂ CU FORMULA AS

Teodora Dinu, 28 de ani, librar

” Îmi doresc să ningă, să ningă mult, ca în povești’’

(Sunt doar eu și ea în librăria în care lucrează. Îm­pachetează cadoul, zâmbește pe sub ochelari și începe să povestească.)

De Crăciunul ăsta, cel mai mult îmi doresc să ningă, să ningă mult, ca în povești. Să stau cu ai mei în jurul bradului și să simt liniștea pe care ți-o dă ninsoarea și familia. Ninsoarea mi-a plăcut de mică, îmi dă, așa, sentimentul că totul se purifică. Ceva curat, alb, imaculat. Și cred că nu e nimic mai fru­mos decât să stai să împodobești bradul de Crăciun, să cânți colinde cu ai tăi, iar afară să fulguiască. Mi se pare imaginea perfectă. Țin minte, aveam 6 ani, cred, era deja 23 decembrie, și totul era posomorât afară, gri de la un capăt la altul. Nici un pic de ninsoare! Și tata a văzut că sunt tristă și m-a întrebat ce mă supără. I-am spus. Și el m-a luat în brațe și mi-a zis: „Stai liniștită, Doruța, o să vezi tu că o să ningă, îți promite tă­ticul tău că o să ningă.” Nu știu cum a făcut, dar îți dau cuvântul de onoa­re, pe 24 dimineața, când m-am trezit, ningea. Pentru mine a fost fericirea supremă! Am sărit de gâtul tatei, l-am întrebat cum a făcut, iar el mi-a zis că a vorbit cu Moș Crăciun și că i-a povestit că un copil cuminte vrea neapărat să ningă. Cum era să lase Moșul o fe­tiță așa cuminte, tristă?! N-o să uit niciodată starea aia, a fost bucurie în stare pură! Nu știu, simțeam bucuria până-n măduva oaselor, mă crezi?! Aveam sentimentul că totul e magic și că Moș Crăciun chiar există, orice zic colegii de la grădiniță, și mai credeam cu tărie că tata e sigur prieten cu Moșul. De fapt, știi ce? Chiar o să trec azi pe la tata, să-i zic că de Crăciun vreau iar să ningă. El o să rezolve asta. Și, sigur, pentru mulți copii și oameni mari, ăsta ar fi cadoul perfect.

Cătălin Niculescu, 38 de ani, mecanic auto

„Îmi doresc să opresc într-un fel timpul, să-l îngheț, ca în filme’’

(Un tip voinic, cu ochi blajini și plase încărcate de jucării. Lasă bagajul la mașină, îmi strânge mâna de parcă am fi prieteni de-o viață. Vorbește firesc, parcă se aștepta la întrebarea mea de multă vreme.)

Îmi doresc un singur lucru de Crăciun, dacă s-ar putea: să nu se schimbe nimic, să râmân mereu în punctul ăsta al vieții mele! Sunt conștient că e im­posibil, dar tu m-ai intrebat ce-mi doresc, hahaha! Vezi tu, am o familie frumoasă, sănătoasă, mama și tata sunt amândoi în viață, bucuroși și fără mari probleme de sănătate, aia mică a mea, Claudia, se uită la mine ca și cum sunt centrul universului, re­gele regilor, soția mă iubește, are grijă de mine, am deschis o vulcanizare care merge bine, colegii, clien­ții sunt mulțumiți. Am reușit să ne mutăm la casă, într-un sat, aproape de oraș, cum să zic, să nu-l supăr pe Dumnezeu: mi-e așa de bine acum, în punctul ăsta al vieții mele, încât îmi doresc să opresc într-un fel timpul, să-l îngheț, ca în filme, și să rămânem așa, tineri, sănătoși, să nu îmbătrânim, să nu se îmbolnăvească nimeni, să nu moară ni­meni. Asta ar fi dorința mea de Crăciun, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Știu că vor­besc din basme, dar măcar să fie bine cum e acum, pentru mult timp. Să rămân rege, în ochii copilului meu, și iubirea vieții, pentru soția mea și să-mi trăiască părinții sănătoși și de aici încolo. Hai, că asta cred că se poate! Sper, cel puțin! De Crăciun suntem învățați că totul e posibil, nu?!

Viorica Buică, 59 de ani, croitoreasă

” Să mă uit la ei cum stau la masă și să nu zic nimic!!’’

(Oftează, ochii i se umplu de la­crimi. Mă roagă să o scuz, trebuie să se adune un pic și o să-mi răspundă. Își șterge lacrimile cu mâneca hainei, răspunde.)

De Crăciun îmi vreau băiatul acasă, să-l strâng în brațe și să nu-i mai dau drumul! Băiatul meu mare, Gabriel. A plecat, săracul, de doi ani în Ger­mania, să câștige mai bine, să-și facă o casă, un rost. De un an nu l-am mai văzut. Lucrează într-un depozit de carne, la frig, cum îi spune el. Are 34 de ani și eu stau tot timpul cu grija lui: dacă se îm­bolnăvește acolo, dacă face reumatism? Bărbati-miu îmi spune, „Liniștește-te, femeie, Gabriel e bine, e sănătos, o să vină acasă”, dar eu nu mă pot abține. Tot la el îmi zboară gândul: o fi bine, oare nu mă păcălește când îmi zice că e bine? Numai mamă să nu fi, of! Anul ăsta, Doamne ajută!, mi-a zis că a vorbit cu patronul lui și totul e în regulă. Vine acasă de sărbători! Dar eu, până nu-l văd și nu-l strâng în brațe, să văd exact cum se simte, nu am sta­re. Mă perpelesc, de nebună. Credeți-mă, n-a fost duminică în anul ăsta să nu merg la bise­rică să mă rog pentru el. Părintele deja îmi zâmbește când mă vede: „Stați liniștită, nu mai puneți la suflet, Gabriel e bine. O fi bine, părinte, îi zic, dar eu, până nu-l văd lângă mine, tot cu grija lui tră­iesc”. Așa sunt mamele: poate să aibe copilul și 70 de ani, tot copil îl vezi! Așa că, de Crăciunul ăsta, nimic nu-mi mai trebuie! Le fac pe toate teleghi­dată. Cumpărăturile, pregătirile, ce pun pe masă… Nu mai simt oboseală, nu nimic. Doar nerăbdare că vine băiatul acasă. Nici nu-mi mai trebuie pentru mine ceva, dacă îl am pe el! Abia când îmi văd fa­mi­lia reunită, pot să îmi trag și eu sufletul, să mă simt bucuroasă. Uite așa, să mă uit la ei cum stau la masă și să nu zic nimic! Așa arată cea mai fericită mamă din lume! Nu știu cum să vă zic, așa mă simt protejată, știți? Am sentimentul că răul nu ne mai atinge. Familia e ca un scut împotriva relelor. Nu­mai când mă gândesc și mi se umplu ochii de lacrimi.

Larisa Manolache, 32 de ani, agent vânzări

„Să mă bucur de un răsărit de soare’’

(Așteaptă în fața unei bănci. Se sperie un pic când intru în vorbă cu ea, apoi se îmbunează. Se uită la ceas, își dă părul într-o parte, răspunde.)

Of, mă pui la grea încercare cu întrebarea ta. Și îmi dai de gândit. Îți spun sincer, nu mi-am mai pus de multă vreme probleme de felul ăsta. Viața mea a devenit așa, o cursă continuă, job-acasă-job-acasă. N-ar fi nici o problemă, dar în cursa asta cred că am ajuns să port niște ochelari de cal, care mă cam împiedică să văd în stânga și în dreapta. Am cam uitat să mă bucur. Să mă bucur, așa, nu știu, naiv, curat, de un lucru mic. Nu de o avansare la birou, nu de faptul că am putut să-mi cumpăr nu știu ce rochie, nu! Vorbesc de bucurii mărunte, să mă bucur de un răsărit de soare, de exemplu. Știi, îl văd aproa­pe în fiecare dimineață când mă trezesc și, în loc să-i zâmbesc, sunt îm­bufnată și scrâșnesc din dinți, c-aș mai sta în pat și alarma tot sună și sună. Aș vrea ca de Crăciunul ăsta să mă mai relaxez și eu, ca omu’. Să trag aer în piept, să mai las mașina și să merg mai mult pe jos, și, chiar dacă e frig, să-mi fac timp să-mi vizi­tez părinții, să ies cu prie­tenele mele în oraș, să pot să observ o frunză într-un copac, tot felul de detalii pentru care nu mai am timp. Cred că asta mi-ar plăcea să primesc de Cră­ciun: un timp al meu cu mine, pur și simplu.

Bogdan Coman, 20 ani, taximetrist

„Orice om de pe lumea asta, de Crăciun, să fie împreună cu părinții lui’’

(Conduce atent, cu un ochi pe harta de la bordul mașinii. Când aude întrebarea, devine brusc serios, închide radioul cu muzică și răspunde.)

Cel mai tare îmi doresc să o am pe mama acasă de Crăciun. E internată de o săptămână cu niște pro­bleme de sănătate și, dacă în alți ani îmi doream, nu știu, vreun telefon nou sau adidași de firmă, acum asta e tot ce-mi doresc: să se facă bine mama, să vină acasă de Crăciun și să fie totul ca înainte. Nu-mi trebuie nici un alt cadou, pe cuvânt. Nu știu, chestia asta cu mama cred că m-a făcut să mă matu­rizez un pic. Îmi dau seama că tot ce zic oamenii ăștia mai bătrâni e adevărat: sănătatea e mai presus de toate, clar! Nu-ți mai arde de nimic, când ești bolnav! Cam asta e tot. Deci, pe cuvânt, dacă îmi zici acum că pot să merg oriunde în lume, că îmi dai un vapor de bani, că o să fac Crăciunul în Ca­raibe, tot n-aș fi fericit, dacă aș știi că ai mei nu sunt bine! Asta cu banii cheltuiți pe nu știu ce cadouri șmechere mi se pare o prostie. Cel mai de preț ca­dou e să-i ai pe ai tăi lângă tine, sănătoși, să fie fa­mi­lia împreună! Pare simplu, adică mi se părea sim­plu, dar uite că nu e. Problema asta cu mama m-a fă­cut să mă gândesc la multe lucruri la care până acum nu mă gândeam. Îți dai seama câți oameni sunt singuri de sărbători? Îți dai seama câți copii n-au o mamă și-un tată lângă ei în seara de Ajun? E trist. Dacă aș avea o putere d-asta supranaturală, aș vrea ca, indiferent de situație, orice om de pe lumea asta, de Crăciun măcar, să fie împreună cu părinții lui. Chiar și oamenii care au acum 90 de ani, să poa­tă să petreacă Crăciunul cu părinții! Asta e totul. Știu, e imposibil. Dar ar fi mai puțină tristețe pe lume, îți garantez asta.