Lili-Turcitu, la Crăciun

Îmi amintesc deseori de „colegii” mei de co­pi­lărie. Cu trei dintre ei, mereu aceiași, umblam cu steaua și vicleiul, în ajunul Crăciunului. Odată cu apropierea sărbătorilor creștinești, sfidând ordinele primăriei comuniste și ale inspectoratului școlar ro­șu, fiecare își rânduia, în secret, colindatul. Iată-l pe simpa­ticul Lili-Turcitu, zis Schiau, care va fi trimis, mai târziu, de părinți, la Te­ologie. Pescuia în Gilortul aproape în­ghețat, alături de meșterul pescar Anghel Bulgaru. Dar glumețul Tibi, fiu de oameni înstăriți, trecând arogant pe lângă el, într-o zi de decembrie, l-a împins în apa în­ghețată, cu un gest scurt. Ce țipete, ce înjurături, ce fugă a împri­ci­natului! L-a ocolit pe pescarul furios mai bine de un an. Dar tot n-a stat liniștit. Nu a trecut o săptă­mână, până când a avut un mare scandal cu șeful gării, pe a cărui fiică a împins-o cu fața pe un rond de pietre. I s-a umflat ochiul bietei fete, a țipat disperată, în timp ce tatăl înfuriat, ajutat de doamna Speranța, l-au bătut pe fiul de „chiabur” până l-au… șoimănit. Dar rana de sub ochi s-a vindecat repede, iar Tibi din clasa a II-a a fost iertat. Se apropia Crăciunul. Venise vre­mea ca și afu­risitul de Lili să fie pedepsit pentru răutățile lui. Ple­case pe deal, cu patefonul în spinare, să învețe cântecele de stea de pe un disc vechi. În­vârtea maneta și repeta. Ar fi vrut să meargă și el din casă-n casă, în noaptea sfântă a Nașterii Mântui­torului. Dar Ion al lui Gâșcă, alt flăcău deochiat din sat, i-a spart instrumentul cu o piatră. Lili s-a pus pe plâns și a coborât spre casă, bleste­mându-l. De atunci, n-a vrut să mai audă de Gâșcă și frații lui. Unul dintre ei, Spirache, fura lemnele din pă­dure fără ca pădurarul să audă securea. Alegea salcâmul, se urca și-l lega la vârf cu un flanel sau cu o păturică, să nu se audă vreun zgomot. Dar mai înainte vorbea cu el: „Hai, salcâmule, hai, tată, lasă-mă să te dobor, este Naș­terea Domnului Iisus! Nu mă trăda pădura­rului”. Mare anticomunist, Spirache vorbea liber și a ajuns la pușcărie, înjurând partidul. A ținut sfintele sărbători în celulă, cântând și învățându-i pe „colegi” „Ceasul” și „Sea­ra de-astă seară”. Gardienii îi ur­măreau cu interes și-i lăsau să cânte. Mai târziu, după 1989, a prins și mai mult curaj și, de câte ori mă du­ceam la țară, în zilele Crăciunului, îmi cânta frag­mente din steaua în care se vorbea despre nașterea Domnului Iisus. și îmi povestea cum în anii copi­lăriei pleca la Țicleni, împreună cu ve­rișorul Vasile și cu alți copii, să ia pâine caldă de Cră­ciun, de la brutăria stației de petrol. Pe Șesul Cocoanei, prin zăpezile de un metru, se întâlneau adesea cu lupii, pe care-i alungau cu țipete și fluierături. Ajungeau în­ghe­țați, și erau băgați în camera cu cuptoarele fier­binți, de vânzătoarele roșii în obraji: „Veniți, mumă, la căl­dură, că e sărbătoare”. Pe lângă bună­voință, copiii pri­meau și câteva pâini în plus, după ce cântau stelele cele mai cunoscute. Și nu pot să-l uit din poveste pe Florea cel nebun din Valea Morii, despre care credeam că este „zăltat” din naștere și, cu toate astea, a fost luat în ar­mată. Ce tristețe pe bietul militar: venea în permisia de Anul Nou și-și spăla uniforma în ger, pe malul Gi­lor­tului, să întâmpine sărbătoarea în curățenie. Apoi, glumea cu băieții de la bufetul numit „mat”: „Dă, nea­mule, o țuică. O să-ți dau și eu una, pe 30 februarie, de ziua mea”.

Ion Longin Popescu