Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ CU SCRIITORI: Unde visați să vă petreceți Crăciunul?

Foto: Shutterstock

Filip Florian

Într-o casă caldă, cu oamenii pe care îi iubesc

Dacă e să vorbesc cu mâna pe inimă, pentru mine, nu unde petrec Crăciunul e important, ci cum și cu cine. S-a întâmplat acum trei ani să fiu în Elveția, iar anul trecut la Berlin, așa că știu al naibii de bine cum e să nu fii acasă, în schimb noțiunea de acasă să te urmărească, să fie cu tine. De fapt, știu cum e să o cauți, să tânjești la ea, să-ți fie foarte dor și să încerci să o storci și din piatră seacă.

Mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată surogatele, mi s-au părut și mi se par ridicole cea­iul cu gust de cafea, ta­petul care imită fa­ian­ța, afișele care copiază un tablou, berea fără alcool, cărțile scrise în stilul lui X sau lui Y, jazz-ul care se joacă cu o simfonie a lui Beethoven sau cu un concert al lui Mozart, fierturile cu năut și brânza de post, făcută din arahide. Nu dețin niciun adevăr general valabil, nu dau niciun sfat, n-am nicio părere despre cum e mai dulce sau mai amar în viață, nu vreau să mă con­trazic cu ni­meni, nu-mi îngădui să su­gerez ni­mănui cum ar fi mai roz, mai ce­nușiu sau mai albastru. Am în­să drep­tul – și e un drept la care țin din tot su­fletul și pe care sunt gata să mi-l apăr cu dinții – la propriul meu mic adevăr, la tihna mea, la starea de cuib și de bucurie.

Or, în privința Crăciunului, micul meu adevăr înseamnă să fiu într-o casă caldă, cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume, cu munții din jur, cu ninsoare sau fără, cu burniță sau cu țurțuri la streașină, cu un brad în carne și oase (și nici­decum cu unul de plastic), cu globurile noastre dintotdeauna, cu lumânări care pâlpâie și tresar (și în niciun caz cu beculețe), cu beteala noastră ară­mie, patinată (sub nicio formă cu vată), cu co­lin­dele pe care le cântăm împreună, în cor, și la care ni se umezesc tuturor ochii (presupun că de la fum și nu din alte motive), cu ticăitul ceasului de perete, cu fotografiile stră­bu­nicilor, ale buni­cilor, ale unchilor și ale mătu­șilor, cu acel sfârâit abia perceptibil din cameră (care absolut sigur, mie la sută, nu e totuna cu sfârâitul lumânărilor), cu cozonacul și cu sticla de vin roșu care ne aș­teap­tă pe masă, cu cadourile ascunse în dula­puri și pe sub paturi, cu dom, dom, să înălțăm și cu pri­virile noastre care stau ațintite mai mult în podea, pe tavan sau pe fereastră, în întunericul care nu e deloc întuneric.

Otilia Țeposu

Înapoi, pe ulița Bunii

Care să fie oare locul perfect pentru a trăi un Crăciun minunat? Cum trebuie el să arate? Ce trebuie să aibă deosebit? Ca să răspund la o ase­menea în­tre­bare, îmi trec na­iv pe di­nain­te toa­te casele, toate locurile în care am trăit. Nu sunt multe, dar oricât încerc să mă opresc la unul sau la altul, nu mă pot ho­tărî ușor. Încerc să refac din amănunte, din frag­mente, zilele sărbătorilor de demult. Îmi amintesc de primul Crăciun pe­trecut într-un apartament nou de bloc, când până și brăduțul părea stingher și oropsit între pereții reci și goi, dar bucuria de a fi îm­pre­ună în casă nouă a fost mai puternică decât modestia deco­rului. Îmi vine în minte un alt Cră­ciun, tot acolo, după ce copila mea cea mare a ple­cat pe drumul în­ghețat al îngerilor. Sau o di­mi­neață de Ajun, după o altă mare pierdere, în care i-am cerut bradului împodobit să-mi dea un semn, un ajutor, ca să pot merge mai departe. El mi-a răspuns scu­turându-și un glob, care s-a ros­togolit la pi­cioa­rele mele fără să se spargă. Apoi au fost alte și alte Cră­ciunuri, cu colinde mai ve­sele sau mai tris­te. Îmi dau seama, însă, că oricât a fost de greu la un mo­ment dat, oricâtă amă­ră­ciune m-a în­cercat, m-am re­fugiat mereu în săr­bă­torile co­pilăriei, care m-au hrănit pentru o viață întreagă, cu tainica lor splen­doare. Acelea au fost cele mai fericite. Rețeta Crăciunului cu­prin­dea pe-atunci oamenii dragi și apropiați, ză­pezi ne­sfâr­șite, o rugăciune spusă la ivirea primei stele pe cer, colinde la ferestre, clo­poței și zur­gălăi, o sa­nie ușoară, care zbura me­reu spre un vis dalb, dar și un pic de ce­re­mo­nial și de proto­col în­cărcat de surprize, pentru ca mi­racolul așteptării naș­te­rii Pruncului Sfânt să fie deplin. În timp, am în­vățat că sărbă­toarea, cu tot ce înseamnă ea, până să devină o manifestare ex­te­rioară, își are izvorul în mintea noastră, por­nește din noi. Și tocmai de aceea, ca să pot pregăti cum se cuvine sărbătorile de acum, re­trăiesc mereu primul Crăciun de care îmi amin­tesc. Parcă văd cum ur­cam pe uliţa Bu­nii, cu Tata şi Mama, eu, în mij­loc, ţinându-mă de mâinile lor. Zăpada pu­foasă părea că arde sub lumina lunii, sclipea, ca şi cum acolo, sub ea, ar fi fost un foc tainic. Alunecam cu bocancii noi şi tata mă ţinea strâns de mână. Până la urmă, m-a luat în braţe şi m-a pus pe umeri. Mă ţineam cu amândouă mâinile de gâtul lui. De-aco­lo, de sus, întunericul părea înde­părtat şi cumva mai cald. Lumea se legăna la fiecare pas al tatii, ca şi luna, ca şi copacii de pe mar­ginea dru­mului ca­re şi-au lăsat crengile îngre­unate de ză­padă pâ­nă aproape de pământ. Ei vor­beau de-ale lor, iar eu am închis şi deschis ochii, pentru că o bură sub­ţire, strălucitoare a alunecat de un­deva, de sus, şi cădea în valuri argintii peste noi. I-am în­trebat cine stinge becurile ce­rului și cât de lungă e scara pe care tre­buie să se urce acela ca să ajun­gă la ele. Mama şi tata au râs, erau tineri, veseli și îndrăgostiți. Mi-au spus că Moş Crăciun aprinde şi stinge stelele pentru copiii cuminţi. Până să adorm, am mai avut vreme să văd că tata şi mama se ţineau de mână și colindau ușurel.

Aceasta este prima amintire a mea despre Cră­ciun, şi toate celelalte care au ur­mat, oricât au fost de luminoase sau de întunecate, au pornit de la drumul acela pe lângă pădure, de la lumina ciu­dată în care lumea se legăna în ritmul paşilor ta­tă­lui meu, şi de la colinda veche pe care o cân­tau ei, părinţii mei dragi, aceea cu cerbii în coar­nele cărora se aprindeau tăcute stelele nopţii sfinte.

Acum, în apropierea Sărbătorii, ab­sența celor dragi așează o lumină tre­mu­rată, înşelătoare, peste crengile dez­golite, încremenite de ger. Și-atunci îmi dau seama că nu de un loc anume am nevoie pentru un Crăciun perfect, nu de spa­țiu, ci de un timp în care să mă pot în­toarce în sigu­ranță. De o vreme anu­me, în care bucuria să fie stăpână ne­clin­tită și neumbrită.

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Un Crăciun pe vârful Anzilor

Bogotá e un fantastic megalopolis întins pe vârful Anzilor, la aproape trei mii de metri înălți­me, străbătut de șosele întortocheate, dominat de zgârie-nori ca la New York sau ca-n Frankfurt și-nconjurat de nesfârșite favele, pestrițele subur­bii ale celor săraci. Să vezi un mare oraș pe acoperișul lumii, unde aerul e atât de subțire încât noi, europenii, nu putem alerga nici zece pași fără să simțim că inima ni se sparge-n piept, este dincolo de imaginație, ai impresia că e un oraș oglindit pe aer, o Fata Morgana imposibilă, locuită totuși de opt mi­lioane de oameni cât se poate de concreți, um­blând pe străzi păzite de soldați cu automate pe piept. Se râde mult la Bo­gotá pe străzi, printre clădiri multicolore, blocuri de cărămidă și vile în stil englezesc, baruri pline de fete frumoase și stu­denți bărboși, se bea multă cafea aurie, asemenea ceaiului, se citește în autobuze ca acum treizeci de ani în Europa.

Deasupra orașului se ridică o stâncă domi­natoare, de patru sute de metri înălțime, numită Monserrate, pe vârful căreia se ajunge cu funi­cularul. Priveliștea nesfârșitului oraș din creierii munților, albăstrit de depăr­tare, îți taie respirația. Aerul e acolo și mai subțire, aproa­pe irespirabil. Să urci trei trepte te dă gata. Stânca e în­cu­nunată de o minunată, zvel­tă și ireală biserică nu­mită San­tuario, închinată lui El Señor Caído (Dom­nului nostru coborât în lume). Locul e de o nesfârșită frumusețe. Pe toate aleile sunt uriașe sculpturi înfățișând păsări. În spatele bisericii e un târg unde se vinde coca în toate formele po­sibile: ceai de coca, miere cu coca, vin de coca, frunze de coca crude și uscate, alături de pestrițe obiecte artizanale, șepci cu steagul columbian și tricouri cu chipul lui Gabriel García Márquez. Simți că te-ai ridicat de la pământ, că plutești în aer, că te-ai conectat la o sursă de pace, de visare și îm­pă­care cu sine.

Acolo, mai aproape de cer și de sfințenie, în Santuario, biserica de la 3100 de metri înălțime, în aerul abia respirabil, dar rece și cu miros proas­păt de zăpadă, aș vrea să petrec, cândva, un Cră­ciun. Printre creștini cu figuri de străvechi in­cași, aprinzând lumânări care abia pâlpâie, do­vadă că și aici, în Lumea Nouă, a ajuns învă­ță­tura carității și-a empatiei universale, știința dra­gostei de oameni. Da, un Crăciun la Bogotá, pe vârful spectral al Anzilor, e visul meu cu ochii des­chiși de azi.

Gabriela Șulea

Gerul de cristal de acasă

Acasă. Vreau să spun acasă în București. Nu că aici, în Franța, unde locuiesc de unsprezece ani, nu ar veni Crăciunul. Nu că nu ar sclipi și aici bulevar­dele, nu că nu s-ar vedea și aici, din fuga autobu­zelor sau a metroului aerian, fe­res­trele cu ghirlande și brazii feerici, urcând până la ta­va­nele apartamentelor, nu că nu aș putea asculta și aici toate co­­lindele sau frământa cozo­nac. Se ridică, și aici, vuietul tainic de pe sub lucruri care vestește iarna și sărbă­torile, se împodo­besc și aici vitrinele, străzile, copacii – și, pe nevăzute, chiar unele inimi. Se vând coronițe și brazi, la florăria mare dinspre me­trou și în ușa super­mar­keturilor de cartier, forfotesc și pe aici oa­menii cu pachete fru­mos am­balate, se lasă și aici frigul și foarte-frigul, însă ceva de ne­explicat mă desprinde, fără ves­te, de toate, împiedi­cân­du-mă să ader. Căci nu, nu mi­roase niciodată a iarnă, și aerul, ori­cât de în­ghețat, nu de­vine în nicio seară sticlos ca oglin­­da, chiar dacă se coboară și aici, ca și peste București, întunericul la ora patru după-amiaza. Aici nu se lasă în ni­ciun decembrie gerul com­pact, de cristal, când aerul pare ma­te­rial și înșe­lător și-aproape că-ți vine să te oprești la fiecare pas, de teamă să nu ți se spargă pe dinainte. Pe o astfel de vreme, în București, îmi pare că trec prin ziduri de ghea­ță subțire. Și că, pas după pas, rămân fără corp.

Desigur, se adună și aici oamenii în familie și se mănâncă somon și tartine și bûche, prăjitura franțuzească tradițională, care s-ar traduce prin buturugă. Foșnește și aici aerul a sărbătoare, a familie și copii, însă an după an, toate acestea con­tinuă să-mi rămână străine, ca și cum între mine și țara mea cea de-a doua ar sta un strat sub­țire de celofan. După unsprezece ani de Fran­ța, Crăciunul meu se face nu doar în daruri și în mâncăruri și în rugăciune, ci și în cuvintele de acasă. Moș Crăciun este aici Père Noël, iar turta dulce e pain d’épices și, oricât de bune ar fi brioșele împletite, nu vor avea niciodată gust de cozonac cu nuci și stafide. Cu cât trece vre­mea, cu atât – ce straniu – lucrurile de aici îmi devin tot mai străine, deși cu atâta migală mi le-am lipit de inimă, an după an după an. Căci aici nu e niciodată Crăciun, ci Noël, iar literele acestea patru așează un fel de geam între mine și lucruri și întâmplări.

Da, mi-aș petrece Crăciunul în București, nu doar pentru că acolo sunt ai mei, și mama face salată de bœuf, și din balcon se vede orașul, până de­parte, spre Dristor, nu doar pentru că, luând-o în jos, pe sub ghirlandele de pe Elisabeta, aș ajun­ge în trei minute la Cișmigiu, unde e mereu un alt timp, ci fiindcă, oriunde în București, mă în­con­joară aerul plin de acasă. Din el, ca o mană, cu­vintele îmi curg direct în inimă, fără să mai treacă prin cap. Însă anul acesta voi rămâne în Fran­ța. Și știu, când am să urez celor din viața mea de aici „Joyeux Noël!”, o altă voce va mur­mura, în gând, aproape în același timp: Crăciun fericit!

Radu Vancu

Printre personaje, într-o carte

Bineînțeles, ca oricărui scriitor naiv, mi-ar plăcea să îmi pot petrece Cră­ciu­nul într-o carte. În care, în spi­ritul magic al sărbătorilor (fiindcă nașterea Zeului dintr-o fecioară e, to­tuși, cea mai mare dintre toate magiile dintot­dea­una – egalată doar de învierea Lui), aș ține să corijez ne­dreptățile care mi-au frânt inima. Aș învia-o, de exemplu, pe maimuțica Sufle­țel din „Singur pe lume”, după cum i-aș învia pe Bator, calul din „Fefeleaga”, pe puiul din acea nuvelă care mi-a îmbolnăvit pentru totdeauna su­flețelul, pe Winnetou, împușcat pe la spate de un laș al cărui nume l-am uitat pentru totdeauna, pe Porthos, strivit sub stânci în urma trădării lui Aramis (pe care l-aș strivi fără prea multă remușcare… Are și suflețelul meu, chiar și bolnav, cruzimile lui neroniene), pe Mercuțio, pe Desdemona, pe Werther, pe Maria Iribarne din Tunelul lui Sabato, pe Alejandra, din Eroii și mormintele aceluiași, pe… Mi-aș petrece Cră­ciunul, îmi dau seama, fiind cel mai mare resu­recționist ever, aș învia în stânga și-n dreapta toa­te perso­najele trădate, înșelate, călcate-n picioa­re, stri­vite sub stâncile răutății & ale minciunii altora. Aș transforma toate cărțile în povești roz bom­bon, aș despuia literatura de tragic, aș rescrie toată Literatura ca pe un Reality Show cu happy end. Aș fi cea mai mare catastrofă care s-a întâm­plat vreodată literaturii și cel mai bun anestezic al suflețelelor. Există și destine mai rele decât ăsta, n-am nici o îndoială. Pe scurt, acolo mi-aș petrece Crăciunul: în ținutul în care tragicul literaturii nu există. (Nu vă neliniștiți prea tare, dragi iubitoare & iubitori de literatură, nu există un loc în care tragicul literaturii nu există, dar de Crăciun, când zeii se nasc din fecioare, putem visa, cu perfectă îndreptățire, și la astfel de enor­mă magie.)

Nora Iuga

Lângă teracota cu cahle șocolatii

De Crăciun, nu vreau să mă duc nicăieri. De foarte mulți ani, îmi păstrez această sărbătoare doar pentru mine. Vreau să fiu singură, să nu o împart cu nimeni, decât cu poza bărbatului meu, să simt că încă sun­tem împreună, ca pe vremuri. Nino e în con­tinuare perechea mea. Tocmai de aceea, cu o săptămână înainte de Crăciun, îmi iau inima în dinți și, așa cum pot, clătinându-mă pe picioare, merg până la piață și-mi cumpăr o coroniță din crengi de brad. Când vine Crăciunul, o așez pe măsuța din cameră, aprind în mijlocul ei o lumânare mai groasă, pun pe masă două felii de cozonac și umplu două pahare de vin roșu. Exact ca într-un ritual pe care mi-l respect în fiecare an, dintr-o piesă care se joacă la fel, al cărei mașinist șef sunt doar eu. Crăciunul meu interior e emoție, e necunoscut. Cu paharele pline, aștept starea aceea incertă, care cuprinde în ea și frica, și fascinația, și curiozitatea, și dorința năvalnică, voluptoasă aproape. La miezul nopții, sting luminile, ciocnesc cele două pahare, mângâi poza lui Nino, beau paharul meu până la fund, apoi îl beau și pe al lui. Înjghebăm chiar o mică conversație, dar nu e prea impresionantă. Ni­no tace destul de mult. Mănânc felia mea de co­zonac, apoi o mă­nânc și pe a lui. Și-n timpul ăsta gândul îmi fuge la baclavalele pli­ne de nucă topită în miere ale bunicii, și caloriferul din spatele fotoliului meu pare, dintr-o dată, soba ei de te­­racotă, cu cahle cal­de, brun șo­co­latii. Des­chid ușa și-n zdren­țele jarului îmi apare Zmeul Zmeilor, care se repede să mă apuce.

Da, aș vrea un Cră­ciun cu miros de baclava. Și dacă se poate, să și ningă un pic, cu fulgi mari, ca-n colinde. Nu în­țeleg de ce, și la 90 de ani, când de fapt nu pot să sufăr iarna, de fiecare dată când văd cum plu­tesc primii fulgi de zăpadă, îmi vine să țip ca un co­pil și să-mi lipesc frun­tea de geam: Ninge! Nin­ge!

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian