Ilustrate de Crăciun

V-ați întrebat, vreodată, de ce ne plac atât de mult ilustratele vechi, de Cră­ciun, pline de pă­rinți și copii fericiți, adunați în jurul bradului împodobit? Pentru că reprezintă tihna sărbă­to­rii creștine, sentimentul de acasă, fiorul bucu­riei de a fi împreună, de a trăi alături emoția și înălțarea spiri­tuală a unei mari împliniri sufle­tești. O sărbă­toare atât de bogată în semnificații cum e Nașterea Dom­nului tre­buie trăită cu partea „înaltă” a ființei noas­tre, cu su­fle­tul și cu min­tea, cu toată forța ima­ginației. E singurul fel în care ne vom putea înălța, în care vom izbuti să ne iluminăm. Pentru asta nu e nevoie să fim nici deștepți, nici bogați. E suficient să fim oameni. Să ne amin­tim că avem suflet și senti­mente și să trăim mă­car acum, în preaj­ma Naș­terii Domnului, în nu­mele lor.

Crăciunul re­pre­zintă o inițiere, oamenii par­curg o pri­menire sufle­teas­că, pe care tre­buie să și-o pre­gă­tească cu grijă și drag.

Iarna, în pădure

Demult, când nu existau biserici la tot pasul, pă­du­rile și munții erau locul unde se întâlneau oa­me­nii cu Dumnezeu. Singură­tatea, frumusețea, armo­nia din mij­locul naturii ajutau oamenii să se regă­sească și, în ace­lași timp, să dobândească elanul de a se ruga, de a-și deschide sufletul. Acum, iarna, natura are un farmec cu totul aparte – nicicând nu este mai multă pace și liniș­te în păduri, în crânguri și pe câmpii. Brazdele în­țe­penite, copacii go­lași, lumina puți­nă, toate duc cu gândul spre veșnicie, dar, în același timp, spre renaștere, o renaștere care este, de fapt, și motivul central al sărbătorii Cră­ciunului. Din covorul de frunze moarte, pes­te doar două-trei luni, vor ieși vigu­roase primele tul­pini de flori; pe cren­gile golașe ale copacilor vor apărea mugurii, din care vor țâșni în pri­măvară frunzele. Totul este mort și în ace­lași timp totul este pregătit să se nască. O plim­bare în inima unei păduri, înainte de sărbători, vă va introduce, a­proa­pe fără să vă dați seama, în această atmo­sferă de mi­ra­col a Naș­terii. Mergeți în tăcere printr-o pă­dure, pri­viți copacii, mângâiați-le cu privirea scoarța și ramurile golașe, aspirați mirosul frunzelor moarte și al iernii, relaxați-vă și lăsați-vă sufletul să zboa­re cât mai sus, să prindă aripi, ca îngerii. Nașterea Domnului e așteptată de în­treaga fire, în care veți fi fe­ri­ciți să vă reintegrați.

Făpturile lui Dumnezeu

Cu mult înainte ca omul să devină dușma­nul și că­lăul naturii, pe care o distruge cu sânge rece, fără să vadă pericolele care îl pasc, exista tradiția ca, de Cră­ciun, el să se împace cu universul care îl în­conjoară. În Ajunul Crăciunului, orgo­liul de a fi om dispărea, fie­care creștin devenind o parte a naturii, trăind în armo­nie cu celelalte făpturi lăsate de Dumnezeu pe pământ. În tradi­ția noastră populară, faptul că Iisus s-a născut într-o iesle, înconjurat de ani­male și încălzit de aburul răsuflării lor, are o va­lență simbo­lică foarte puternică. Din acest motiv, exista și tradiția ca omul să se împace cu toate ani­malele sale și să le îndes­tuleze cu ocazia sărbătorii, pentru că fiecare viețuitoare – de la câinele de pri­pas și până la vitele din staul – este a lui Dum­nezeu și merită respec­tul și dragostea omu­lui. Să încercăm, așadar, mai mult ca ori­când, acum, în pragul Crăciunului, să facem dovada blândeții și ge­nerozi­tății noas­tre umane și să căutăm să ne apropiem cu dra­goste și de prietenii noștri necu­vân­tători. Să le dăm ceva de mân­care și să le spunem o vorbă bună. Sunt gesturi mărunte, dar care vor aduce și mai mult în sufletul nos­tru sărbătoarea.

Veșnicia începe acum

Dacă ne uităm în jur, observăm că tot ceea ce se întâmplă în preajma Crăciunului vrea să spună că exis­tă în prelungirea unei tradiții – de la colin­dele care se aud la tot pasul, până la brazii împodo­biți din vi­trinele magazinelor. În a­ceastă perioadă, mai mult ca oricând, simțim nevoia întoarcerii la origini, la acele lucruri apro­piate de inima noastră, de felul nostru de a fi ca români, ca oameni ai acestui pământ. Tradiție înseam­nă colin­de, daruri, milostenie, sărbătoarea trăită în scăpărarea rugă­ciu­nilor de mulțumire pentru împliniri.

Bătrânii spun că în preajma sărbătorilor reli­gi­oa­se, îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ ca să pregă­tească ini­mile pentru miracolele ce vor urma. Prezenței lor s-ar datora atmosfera tai­nică pe care o au toate lo­cu­rile de închinare, în apropie­rea sărbătorilor. Nicicând, parcă, nu este mai multă pace și mai multă lumină în bise­rică, decât în ajunul sărbătorilor. Bolțile ei, lu­mi­na lumânărilor, strălu­cirea icoa­­ne­lor, ne duc cu gândul la veșnicia care ne va primi și pe noi. O veșnicie pe care tra­diția noastră o preschimbă în rai.

Milă și bunătate

Păstorii din munții noș­tri credeau că Moș Crăciun a fost, de fapt, stă­pâ­nul staulului în care s-a născut Iisus, iar Moș Ajun nu era altcineva decât credinciosul său baci, care a adăpostit-o pe Maria în acea noapte sfântă. Iar pilda mi­lo­steniei lui Moș Crăciun și a lui Moș Ajun ar trebui să o urmeze toți creștinii. Ei trebuie să fie la fel de dar­nici și de milostivi la vremea când se sărbătorește naș­te­rea Mântuitorului.

Cu toții avem, de Crăciun, un elan generos, mai mult sau mai puțin folosit. Acum este însă momentul să căutăm mai profund în noi și să reușim, cu dra­goste și smerenie, să-i ajutăm pe cei din jur. Vom constata – poa­te uimiți – că, într-ade­văr, dăruind din tot sufletul, aju­tân­du-i pe cei care au ne­voie, adu­cem mai multă bucu­rie în su­fle­tele noas­tre decât atunci când pri­mim. Ca oa­meni ai acestei țări greu de urnit către bine, avem des­tule de făcut pentru cei cu care soar­ta a fost mai puțin darnică… Ei sunt pretu­tindeni. Pe stradă, în spi­tale, în aziluri, printre copiii orfani. Dacă fie­care din­tre noi ne-am aduce aminte măcar la vremea Cră­ciunului de puterea iubirii și a so­lidarității umane, steaua Naște­rii Dom­nului s-ar aprinde și în noi.

Crăciun fericit!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian