O mare actriță a teatrului pentru copii: ALEXANDRINA HALIC – „Nu știu nici până azi de ce m-au acceptat ca actriță. Aveam un metru și jumătate și voce de copil”

• Generații întregi de copii au crescut cu rolurile interpretate de ea, fie la radio, fie la televiziune, fie pe scena Teatrului „Ion Creangă” din București, unde joacă ne­întrerupt de 55 de ani. Despre ce înseamnă întâlnirea spe­cială cu spectatorul-copil și despre momentele marcante din carieră, am vorbit cu marea interpretă a rolurilor celor mici, unica și irepetabila Alexandrina Halic •

„Sunt părtașă a teatrului încă de la înființarea lui”

– Cu ocazia aniversării a 55 de ani de la înființarea Teatrului „Ion Creangă”, a fost pu­blicată o carte-album dedicată carierei dumnea­voastră. Cum ați primit acest dar din partea teatrului pe care îl slujiți chiar de la nașterea lui?

– Cartea despre care vorbiți a apărut la începu­tul lunii noiembrie și face parte dintr-un proiect mai amplu, prilejuit de aniversarea Teatrului „Ion Creangă”. Știam de mai multă vreme că va apărea și m-am simțit deosebit de onorată că am fost prima aleasă să dau mărturie, prin confesiunile mele, despre lungul drum parcurs cu folos, în beneficiul atâtor generații de copii care au trecut pragul teatrului. Țin să-i mulțumesc în mod special celui care semnează această carte, scriitorul Ion Moldovan. Împătimit iubitor de teatru, m-a ascul­tat și pe mine cu răbdare și-a așezat, cu pricepe­rea-i binecunoscută, mărturiile mele într-o carte-album, agrementată cu imagini puse cu grijă la locul potrivit. Eu sunt părtașă a teatrului încă de la înființare. Ba, chiar de mai înainte, de pe vremea când un teatru pentru copii era doar visul drag al mi­nunatului actor Ion Lucian, sprijinit îndeaproa­pe de regizorul și pedagogul Ion Cojar. Am asistat la strădaniile lor, încă din anul trei de facultate când, în noiembrie 1961, am pășit pentru prima dată pe o scenă profesionistă, într-un spectacol pentru copii. Se numea „Băiatul din banca a doua”. Piesa era semnată de Alecu Popo­vici, unul dintre puținii autori care scriau pentru copii. Regizorul spectacolului era chiar Ion Cojar, și totul se petrecea în sala de pe strada Eforie. Până la apariția Tea­tru­lui „Ion Creangă”, timp de câțiva ani, în sala de pe Eforie s-au montat mai multe spectacole pentru copii. În unele dintre ele am avut norocul să joc și eu. Ion Lucian și Ion Cojar erau foarte activi și luptau cu toate mijloacele să-și vadă împlinit crezul, acela de a exista un teatru dedicat special copiilor. Și au reușit. În luna mai a anului 1965, a fost semnat decretul de înființare a Teatrului „Ion Creangă”.

– Vă amintiți ziua deschiderii teatrului? A fost o bornă în viața dvs. artistică…

– Nu-mi amintesc să se fi sărbătorit în­tr-o zi anume acest eveniment. Poate că memoria îmi joacă feste și chiar să fi existat vreo festivitate de deschidere. Ce țin minte este ziua în care am dat și eu concurs. De-abia terminasem facultatea de teatru și anul de stagiu obligatoriu pe care-l făcusem la Teatrul din Botoșani. Nu visam că acest prim pas va însemna un angajament pe care aveam să îl onorez timp de 55 de ani. Mă so­cotesc o norocoasă. Nou înființatul teatru a început să-și consolideze programul. Ion Lucian avea, în sfârșit, posibilitatea să-și pună în practică visul legat de un teatru al copiilor, pe care l-a botezat, cum altfel, decât „Ion Creangă”.

Cu aripi de îngeraș

– Legătura dvs. cu teatrul pentru copii își are ră­dăcina în anii mici ai vieții? Când v-ați des­coperit plăcerea de „a juca”, de a fi „altfel”?

– Eu am fost copil în anii războiului și în cei în care au urmat. Nimeni nu o ducea bine pe atunci. Erau lipsuri, te­meri, zbateri, pre­fa­ceri dureroase. Toate astea că­deau însă în grija celor mari. Pe noi, cei mici, ne atingeau mai puțin. Eu și sora mea mai mică am fost crescute cu dragoste. Asta a fost important. Nu conta că aveam jucării puține, că ne îm­brăcam pe puncte, că hra­na primită pe cartelă era drămuită. Privind în urmă, consider că am avut o copilărie fericită, în care joaca își avea locul ei important. Îmi plăcea, însă, și să fiu pusă în scenă. Îmi aduc aminte de ser­bările de la grădiniță, de plăcerea cu care dansam în rol de floare, îmbrăcată în rochița făcută de mama din hârtie creponată, sau de mân­dria cu care îmi purtam ari­pile de îngeraș lângă ieslea de Cră­­ciun.

– Dar Crăciunul adevărat cum era? Se păstra sărbătoarea în vremurile a­ce­lea așa de gre­le?

– Crăciunul era sărbătoarea așteptată cu cea mai mare nerăbdare. Împreună cu copiii din vecini organizam grupa noastră de co­lindători, pițărăi, cum se numeau la noi în Banat. Co­lindam pe la toate casele din împrejurimi. În­cepeam cam așa: „Bună sara lu’ Ajun, că-i mai bun a lu’ Crăciun, că-i cu miei, cu purcei, fug copiii după ei.” Și încheiam cu binecunoscutul „Ne dați ori nu ne dați?” Și primeam de toate: nuci, mere, prăjituri delicioase, felii de cozonac, colăcei. Erau renu­mite prăjiturile de Crăciun din Banatul acelor ani: cornulețe cu nucă, „cugluf” (cozonac) umplut din belșug cu mac fiert în lapte îndulcit, prăjitură cu magiun acoperită cu bezea și câte și mai câte. Acasă mirosea a sarmale scăzute, a cârnați de casă, a șorici fiert, a caltaboș și lebăr, bunătăți adu­nate cu grijă pentru masa de Crăciun. Până să ne înfruptăm din ele în ziua de sărbătoare, mân­cam cu plăcere de post: dovleac și gutui coapte. Mi se păreau bunătățile de pe lume, când veneam acasă în­ghețată de la săniuș. Și totul culmina cu pregătirea po­mului de Crăciun. Că era brad sau molid, mai înalt sau mai mic, mai stufos sau mai răruț, după cum se nimerea, împo­do­birea lui era marele eveniment. Adu­nam din timp foițe colorate de staniol, de la bomboanele pe care le primeam peste an. Le ne­tezeam frumușel și le păs­tram cu grijă între paginile unei cărți, până venea vremea să învelim cu ele nucile. Băteam câte un cuișor în nuca poleită și o agățam cu ață în pom, în chip de globuleț. Decupam, după un șablon, îngerași de carton. Mai agățam și merișoare și conuri de brad. Presăram și câțiva fulgi de vată. Păstram de la an la an câteva lumânărele, înfipte în suporturi cu clips pe care le aprindeau doar cei mari, cu gri­jă, și numai cât colindam lân­gă brad. Darurile erau, și ele, pe măsura timpului: cărți cu poze, păpuși din cârpe, făcute de mama și îmbrăcate frumos, că­ciuli, fulare și șosete de lână îm­pletite în casă. Erau preți­oa­se, pentru că veneau de la Moș Crăciun, pentru care spuneam poezii, chiar dacă nu era de față. Știam noi bine că ne aude și că astfel îi mulțumim pentru darurile primite. Mai târziu, în anii de școală, la serbările de aco­lo venea Moș Gerilă. Îi cântam și lui, îi spuneam și lui poezii, dar adevărata sărbă­toare era la bradul nostru de acasă.

Un pas cât o viață: de la Bocșa la București

– Și cum a ajuns fetița din Bocșa să facă tea­tru? Cum răsar asemenea visuri mărețe într-un orășel de provincie?

– Ideea cu teatrul mi-a venit ascultând teatru ra­diofonic. Nu scăpam nicio piesă, fie că era pen­tru copii, fie că era pentru adulți. Mă închipuiam și eu spunând poveștile acelea frumoase. Cred că în imaginația oricărui copil sau adolescent se înșu­rubează dorința de a fi pe scenă, aplaudat și ad­mirat. Imboldul e anihilat, de cele mai multe ori, încă din fașă, cenzurat de timiditate, de frica de ridicol, de teama eșecului, de concurența cu alte chemări. Dar când am ajuns la vremea alegerilor, eu am hotărât: încerc, fie ce-o fi! O să dau la tea­tru, dar mă pregătesc și pentru filologie, pentru orice eventualitate. Nu m-a încurajat nimeni, nu am întrebat pe nimeni dacă am vreo șansă. Am hotărât eu de capul meu că vreau asta. Pentru mine, alături de citit, teatrul devenise bucuria cea mai mare. Așa că am venit la București să-mi încerc norocul. Singură! Era vara anului 1959. M-am înscris la cursurile de pregătire pentru ad­mi­tere ținute de doamna Sanda Manu. Examenul de admitere se dădea în septembrie. Dacă nu in­tram la Teatru, aveam timp să dau la Filologie. Ăsta era planul meu. O fi fost inconștiența vârstei, nu-mi dau seama, dar Bucureștiul nu m-a speriat prea tare. Mi s-a părut chiar prietenos. Mi-aș fi dorit să văd câteva spectacole, dar stagiunea nu era încă des­chisă, așa că m-am mulțumit să des­copăr locu­rile mai importante: Ateneul, sediile tea­trelor, Mu­zeul Teatrului Național din Pasajul Majestic, Ciș­migiul. Mi-am cunoscut colegii de la admitere, ri­valii, mai bine zis. Eram mulți, dar și locurile mi se păreau multe, peste 60, împărțite în patru clase.

– Ați intrat ușor?

– Nici acum nu știu cum de m-au primit. Aveam un metru jumătate, o voce de copil, ne­lu­crată, nu pregătisem mare lucru pentru proba prac­tică, câteva poezii, atât. La cursurile de pregătire nu cred că învățasem mare lucru, în schimb, eram tare la materiile teoretice. Mă pregătisem pentru filologie, să nu uităm. Așa că nota de la limba și literatura română mi-a ridicat foarte mult media de promovare. Și am intrat. Am fost repartizată la clasa profesorului Ion Șahighian, un eminent om de teatru, cunoscut regizor de teatru și film. Asis­tent îi era David Esrig, un alt mare viitor regizor. Dintre colegii mei de clasă, mulți au ajuns nume importante în teatrul românesc: Irina Petrescu, Grigore Gonța… E nedrept că nu am loc aici să îi trec pe toți, dar nu pot să nu amintesc că din pro­moția mea au făcut parte Ștefan Iordache, Eugenia Dragomirescu, Virgi­nia Itta Marcu, Cornel Co­­man, Emil Boro­ghină, Valentin Urites­cu… Și au mai fost… Iertare celor pe care nu i-am trecut aici!

– În carte povestiți că la un moment dat ați renunțat la teatru și v-ați înscris la Filo­logie…

– Eu nu am re­nunțat la teatru, dar el era cât pe-aci să re­nun­țe el la mine. La sfâr­șitul anului doi de fa­cultate, am fost sfă­tuită să fac altceva. Pro­fe­sorii mei au con­siderat că o să sufăr mai târziu negăsind în teatru ro­luri care să mi se po­trivească. Se re­fe­reau la faptul că ară­tam ca un copil, mă miș­cam ca un copil, vor­beam ca un copil. De unde atâtea roluri de co­pii în tea­tru? Mi-au pus eticheta și gata. Nu s-au gândit că mă pot pregăti și pentru alt­ce­va. Așa că am ales fi­lo­logia. Chiar am fă­cut un semestru acolo, in­trând direct în anul trei. Un singur se­mes­tru, pentru că în iarnă am fost reprimită la teatru.

– Cum s-a petrecut minunea?

– Regizorul Ion Cojar, asistent la o clasă pa­ralelă, pusese deja în scenă spectacole pentru cei mici. A garantat că după terminarea fa­cultății mă pot face utilă în acel teatru, că are nevoie de mine. Și a fost ascultat. Așa că, încă studentă fiind, am început să joc în spectacolele „Teatrului pentru tineret și copii”, cum se numea pe atunci. Acolo mi-am făcut ucenicia. Examenul de diplo­mă mi l-am dat tot acolo, cu un rol în tra­vesti. A fost prima mea întâlnire cu teatrul de copii, de care nu m-am mai despărțit niciodată. Acum am părul alb și joc, totuși, altfel de roluri. Din fericire, în teatru e nevoie de toate vârstele.

„Jocul pentru copii cere abilități deosebite din partea actorilor”

– Până la ce vârstă ați jucat roluri de copii?

– Am jucat copii până la cincizeci și ceva de ani. La 41 de ani, eram fetița Jane din „Mary Poppins”, la 46 de ani, dădeam premiera la „Da­vid Copperfield”, jucând rolul principal în tra­vesti, iar după 1990, încă îl mai jucam pe Pino­cchio. Apoi am tre­cut la altfel de personaje. S-au găsit destule.

– Care este secretul jocului pentru copii?

– O să vi se pară că spun lucruri mari dacă afirm că jocul pentru copii cere abilități deosebite din partea actorilor care i se dedică. Pentru că și spectatorul copil e deosebit. Trebuie să știi prin ce mij­loace poți să-i ții treaz interesul. Aici nu-i vorba numai de talent, ci și de cunoașterea psiho­logiei celui mic. Poți să-l emoționezi doar fiind sincer și clar în ce vrei să-i comunici. Și mai ales să nu-i subestimezi inteligența. Trebuie să îl iei părtaș la ceea ce se întâmplă pe scenă ținând seama de nevoia lui de a face parte din joc. Spec­tatorul copil e necruțător când nu-l convingi. Nu-l poți face să te urmărească în tăcere, dacă încerci să-l păcălești. Vociferează, își găsește altă zonă de interes, l-ai pierdut. Și, mai ales, n-ai dreptul să-i pervertești gustul, prezentându-i lucruri lipsite de calitate. Copilul nu are nevoie numai de distracție, ci și de educație, de valori morale, de modele corecte.

– În rolurile pe care le interpretează în fața copiilor, un actor trebuie să fie mereu vesel și op­timist. Cum se împacă asta cu viața din spatele scenei, care nu te face întotdeauna să râzi?

– Înveți, în timp, să nu amesteci viața personală cu teatrul. Te autoeduci, încerci să nu aduci pe sce­nă frământările din afara ei. Sigur că sunt și momente grave, cum ar fi pierderea unei ființe dragi, când e foarte greu să te pre­faci. Am trecut prin asta. În astfel de situații, ori găsești înțe­legere și nu urci pe scenă, ori, da­că nu există soluții, strângi din dinți, spu­nân­du-ți că publicul te aș­teaptă și nu-l poți deza­măgi.

– Care au fost mo­men­tele de glorie ale Tea­trului „Ion Crean­gă”?

– Mi-e greu să răs­pund la această întrebare, de teamă să nu greșesc. Dacă îmi îngăduiți o glu­mă, un moment de „glo­rie” a fost atunci când, alungați din sediul din Pia­ța Amzei, pentru că in­tra în reparații (au tre­cut 11 ani de atunci și încă nu e gata), am ajuns să jucăm pe scena cinema­to­gra­fului Gloria, în con­diții greu de imaginat. Acolo ne-am făcut trea­ba timp de un an, cu pro­fe­sionalism și drag de me­serie, spre bucuria locui­torilor din cartierul Titan (eram la ei acasă), dar și a spectatorilor fideli, care ne-au urmat prin tot Bucureștiul. Lăsând gluma la o parte, Teatrul „Ion Crean­gă” a avut parte de multe momente fru­moa­se, de premiere notabile, de un minunat festival internațional al teatrelor pentru copii, pe care l-a inițiat fiind sprijinit îndea­proape de UNITER, și nu numai. Mai este de amintit Festivalul „Amintiri din copilărie”, care a adus în atenția publicului mul­te dintre creațiile teatrelor pentru copii. Au mai fost și turneele în străinătate, care au con­sem­nat va­loarea Teatrului „Ion Crean­gă”, multe din par­tici­pările interna­ționale fiind răsplătite cu premii. Și aș mai adăuga și Premiile UNITER, atât unele in­di­viduale, cât și cel acordat teatrului ca instituție.

– Știu că încă mai jucați. Unde?

– Da, mai joc. La Teatrul „Ion Creangă”, unde încă mai fac parte din echipă, la Teatrul „Metro­polis”, La „Creart-Teatrelli” și la „Teatrul Națio­nal” din București.

– Nu de mult a fost și ziua dumneavoastră. Ce surprize v-au pregătit colegii?

– O surpriză de proporții! Pentru care nu le pot mulțumi destul. Am fost înștiințată că de ziua mea, pe 9 noiembrie, trebuie să filmăm un spectacol pen­­tru a fi transmis online. Era vorba de un spec­tacol în doar două personaje și am fost asigurată că au fost luate toate măsurile de siguranță sani­tară, așa cum se cere. Mi-am repetat rolul acasă, mi-am pregătit fardurile și recuzita și am ajuns la teatru. Toată lumea era pregătită, decorul era montat, erau aprinse luminile de spectacol, numai că… în locul echipei de filmare am fost întâm­pinată de un grup de colegi, în frunte cu directorul teatrului, Gabriel Coveșeanu. Ținea în brațe un buchet de trandafiri albi și cartea-album care abia ieșise de la tipar. Mi-au cântat „Mulți ani trăias­că!”, mi-au adus și un tort. Surpriza a fost totală, emoția, imensă. Nu mi-am revenit câteva zile, rememorând acele momente. O astfel de bucurie o consumi în timp. Apoi se alătură zestrei de aur din viața ta.