Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ: Ce vă doriți de la 2020?

Foto: Shutterstock – 5

Pe stradă cu „Formula AS”

Valentin Coman, 76 de ani, pensionar

„Îmi doresc o Românie normală cu adevărat’’

(Își plimbă câinele prin parc, vorbește cu el ca și cu un om. Ne oprim, ne așezăm pe o bancă, își aprinde o țigară. Să nu mă spuneți soției, zice. Apoi râde.)

Dragă domnule, eu nu mai sunt la vârsta la care să-mi doresc te miri ce lucruri grozave. Nu! Copiii sunt reali­zați, nepoții sunt frumoși, eu și soția suntem cât de cât sănătoși, nu mă plâng ca alții, că am văzut că ăsta e sport național. Dar cu mâna pe inimă vă spun, îmi doresc de la țara asta mai mult: o Românie nor­mală cu adevărat, că tot face președintele nostru exces de expresia asta. Domnule, vă spun, a fost o zi anul ăsta, de 1 decembrie, când un anume post de televiziune a dat numai știri normale, cu o Românie frumoasă, cu lucruri de care ne putem mândri: doctori excepționali și profesori dedicați, măicuțe care au grijă de sute de copii orfani, lucruri de felul ăsta. M-am simțit, în sfârșit, mândru, a crescut sufletul în mine, înțele­geți?! Am avut, așa, un sentiment de deconectare, de bine, am avut sentimentul că am o țară frumoa­să, că se întâmplă lucruri firești și că trăim într-o țară normală. Că se poate, domnule, se poate! Și aș vrea ca, de la anul, lucrurile astea bune să fie mediatizate mai mult. Eu sunt conștient că se în­tâmplă și lucruri urâte, șocante de-a dreptul, dar astea se întâmplă peste tot. Hai, domne, să arătăm și lucrurile bune, că, slavă Domnului, avem ce arăta! Haideți să nu mai tot scormonim prin noroi și să-l scoatem în față, că așa nu ne mai facem bine! Să gândim pozitiv! Să dăm un exemplu, să arătăm că se poate! Puterea exemplului, ascultați-mă ce spun, împinge lucrurile înainte. Să fim o țară unită, exact ca pe 1 decembrie. Ni s-a arătat că se poate. Ce o fi atât de greu?!

Petre Bucuroiu, 54 de ani, electrician

„Omul nu-și dă seama, când îi e bine, că e bine’’

(Stă cocoțat pe o scară, în timp ce lipește fire între ele ca un chirurg. Tușește, vorbește de unul singur. „Gata, acum ar trebui să meargă”, spune.)

Domne, eu nu mă învârt după vorbe mari. Eu vreau să fiu sănătos! Doamne ferește, nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, nu e ca și cum aș fi bolnav de te miri ce, dar, uite, anul ăsta ba am făcut gastrită, ba faringită, ba m-au sâcâit rinichii, ba am avut nevralgii. Gata, m-am săturat! Nu-ți mai zic că până acum o săptămână m-a ținut în casă o răceală urâtă… Ajunge! Sunt nimicuri, eu știu că-s nimi­curi, dar înainte treceau ani fără să mă doară ceva, fără să ajung la doctori, și acum au dat toate năvală, că mă și sperii un pic – „Ce-ai, mă, Petre, te-ai paradit de tot?!”. Deci, ce să mai în sus și-n jos, c-o fi, c-o păți: îmi doresc sănătate! Domne, ascultă ce spun: omul nu-și dă seama, când îi e bine, că e bine. Crede că așa e normal. Și nu e! Să fii să­nătos e mare lucru pe lume! Când ești sănătos, toate merg cum trebuie! Muncești cu spor, nu mai pui la inimă toate prostiile, te bucuri mai des! Boala te transformă, te face mic, te urâțește, îți ia tot cheful. Eu pro­mit, dacă anul ce vine îmi recapăt sănătatea, o țin numai pe bucurie, numai zâmbet o să fie pe fața mea. O să-mi zică oamenii că am câștigat la loto, „Ce ai, mă, de râzi așa?”. Doamne ajută!

Gabriel Matache, 35 de ani, manager

” Nu e drept să-mi bat joc de copilul din mine și de visele lui’’

(Poartă costum și cravată, își leagă bicicleta lângă o clădire de birouri. Își ia căștile de la urechi și le așază meticulos într-o geantă maro, din piele.)

O s-o iau cu începutul. Cred că prin 2017, am zis „gata, stop joc”. Simțeam că nu mai duc, că am nevoie de o pauză. Am tot tras și tras la birou până la un punct în care simțeam că nu mai pot, că nu mai sunt eu. Am încercat tot felul de subterfugii. M-am înscris la tenis, am început să alerg, m-am dus la înot. Nimic! Am ajuns să plătesc 200 de lei, pentru o ședin­ță de terapie, chestia aia în care vor­bești și cineva te ascultă. Mă min­țeam. Nici asta n-a mers. Sau a mers doar cât să înțeleg că am nevoie de o pauză. De un an sabatic. De un timp al meu, în care să fiu eu cu mine, fără deadline-uri și șefi. Am zis asta în 2017. N-am avut cu­raj. „În 2018, sigur”, am zis. Aiurea! Îmi făcu­sem temele, pusesem bani deoparte, știam unde vreau să merg. Doar că, în 2018, am fost avansat la slujbă și am amânat. Cum să plec tocmai a­tunci?! Mă păcăleam singur și m-am gândit că oboseala o să treacă, că e doar o pasă. Și am ajuns acum, la sfârșit de an, să mă simt tot mai cocârjat, tot mai departe de Gabriel ăla de la 18 ani, și asta nu e drept, nu e drept să-mi bat joc de copilul din mine și de visele lui. Că pentru visele acelui copil am vrut să mă fac mare și tare. Deci, în 2020, o să fac ceva mai mult cu viața mea, o să trag aer în piept și o să plec să văd fiordurile norvegiene. Mi-am luat biletul de avion, mi-am aranjat cazările. Vreau să mă cațăr, vreau să merg cu caiacul, să cunosc oameni, să văd porturi, să respir frig, să fiu liber. E visul meu din copilărie și pentru visul ăsta am muncit pe brânci. Fie ce-o fi, acolo mă duc. Sunt pregătit să-mi las toate economiile acolo, Nor­vegia e țară tare scumpă, dar asta e. O să mă întorc acasă și-o să câștig bani ca să-mi împlinesc alt vis. Fără vise, murim.

Cosmina Tănase, 20 de ani, studentă

„Doar pescărușii deasupra mea și un albastru mai mare ca cerul’’

(E tunsă scurt, are bocanci cu șireturi albastre și un ruc­sac verde. Pare timidă, dar vorbește re­pede și din suflet.)

Eu am o listă de dorințe. În fiecare an, îmi scriu dorințele pe un carton, iar cartonul îl lipesc pe ușa de la dulap. Să le am în fața ochilor mereu, să nu care cumva să le uit! Și n-ai idee ce sentiment bun ai când mai bifezi una de pe listă! Nu scriu de bani, sănătate și dragoste, că astea-s de la sine înțelese. Scriu lucruri mai mici, mai speciale. Ce sens are să scriu, de exemplu, că vreau să îl uit pe fostul meu prieten, care m-a făcut să sufăr enorm?! Nici nu merită să mă mai gândesc la el, nu merită să fie pe lista aia! Dar, uite, o să scriu că vreau să ajung la mare, pe plaja de la Corbu, cu cortul. Vreau să merg când e pustiu, să mă trezesc să văd apusul și să intru în mare, să nu fie nimeni, doar pescărușii deasupra mea și un albastru mai mare ca cerul, asta vreau. Vreau să ajung la Berlin cu trenul, să mă tooot plimb prin oraș, să văd toate expozițiile. Vreau să ajung la toate concertele trupelor mele pre­ferate. Vreau să îmi iau exame­nele. Vreau să râd mai mult. Vreau să sar cu parașuta. Și tot așa. Nu ți le spun pe toate, multe sunt prea personale. Dar, na, ideea e că lista asta mă responsabilizează mai mult, mă ambiționează. Iar senza­ția pe care o ai când realizezi că ți-ai împlinit o dorință, că o vezi acolo bi­fată pe listă, nu se compară cu nimic. Sunt ani în care nu reușesc să le înde­plinesc chiar pe toate. Dar pe astea le trec mai departe pentru anul următor. Vorba lui tata: „Doamne ajută și la anul, hahaha!”.

Mădălina Crăciunescu, 36 de ani, instructor de fitness

„Să am familie, să am copil, să simt cu putere că ăsta e adevărul!”

(A ieșit din cafenea și și-a aprins o țigară. Pare absen­tă, cu gândurile în altă parte. Când aude întrebarea, se însuflețește. Vorbește fără pauze.)

O să-ți spun foarte direct ceva ce oamenii se feresc să recunoască: vreau să iubesc! Hai să fim cinstiți: mai mult de jumătate din populația de pe glob vrea asta! Dar n-avem curajul să o spunem tare, în fața tuturor: da, asta e, vreau să iubesc și să fiu iubită! Și când spun iubire, nu mă refer la o stare de moment, la îndrăgostire și atât, nu, vreau tot pachetul, vreau să rămân așa o viață, dacă se poate! Și simt că se poate! Trebuie să se poată! Divorțul de soțul meu m-a făcut să-mi deschid ochii. Am înțeles că ce-am avut n-a fost iu­bire. A fost doar o îndrăgostire, care a durat câteva luni, apoi o amăgire că totul e bine, ca să înțeleg la sfâr­șit că era doar o minciună. M-am mințit că iubesc. Iubirea nu e ce am trăit eu! Și am realizat că nici măcar n-am trăit magia dragos­tei. Chestia aia pe care o citești prin cărți, o vezi prin filme sau o simți cu tot sufletul, când asculți o melodie. Ches­tia aia care e posibilă, pentru că am văzut destui oameni, destule cupluri care o trăiesc. Știu ce e, o simt în mine, doar că n-am avut eu norocul să o întâlnesc. Mi-am făcut toate radiografiile sufletești posibile și am înțeles că n-am ajuns încă acolo. Asta vreau, să-mi găsesc bărbatul, bărbatul ăla care să mă iubească doar pe mine și cu care să fiu cea mai bună Mădălină din toate Mădălinele din mine. Știi ce zic?! Bărbatul care să scoată ce e mai bun din mine, cu care să cresc spre mai mult, cu care să rămân până la adânci bătrâneți. Să am familie, să am copil, să simt cu putere că ăsta e adevărul! De Revelion, la miezul nopții, pentru asta o să ciocnesc cu prietenii mei.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian