Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

IOAN AUREL POP – Președinte al Academiei Române: „O carte menită să fie un monument al memoriei”

Eveniment editorial: „CONSTRUIND UNIREA CEA MARE”

La un an după centenarul Marii Uniri, în­tr-un moment în care ecourile celebrării lui pă­reau să se fi stins, Universitatea „Ba­­beș-Bolyai” din Cluj-Napoca vine cu o ex­traor­­dinară surpriză editorială: lucrarea „Constru­ind Uni­rea cea Mare”, o sinteză unică a documentelor care au pre­gătit actul de la 1 Decembrie 1918. O lucrare mo­nu­mentală, în 8.500 de pagini și opt vo­lume, ediție de lux, într-o casetă de 60 de centi­metri, cântărind, cu totul, 12 kilograme! – „Cons­truind Uni­rea cea Ma­re” aduce o contribuție se­rioa­să, plină de argu­mente, în contrast cu festivis­mul super­ficial cu care a fost marcat Centenarul Marii Uniri acum doi ani.

Am vorbit, la început de an, cu coordonatorul proiectului, rectorul UBB și președintele Aca­de­miei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, despre impor­tan­ța acestui proiect, despre ce conțin cele opt volume și ce gol acoperă ele în istoria și cultura noastră. În 2020, intrăm în anul centenarului Tra­ta­tului de la Trianon, iar lucrarea „Construind Uni­rea cea Mare” este cel mai bun argument pe care îl puteam avea în dezbaterile încinse ce vor urma.

„Universitatea din Cluj, în prima linie a peisajului cultural românesc”

Lansarea lucrării la Universitatea din Cluj

– Domnule Aurel Pop, atât prin di­men­siunile sale impresionante, cât și prin apariția sa la Editura „Școala Ardeleană”, lucrarea „Cons­truind Unirea cea Mare” trimite, cum­va, de la sine, la rigorile Școlii Ardelene. De unde ambiția unui astfel de proiect, atât de rar în cultura noastră?

– Universitatea din Cluj (numită azi „Ba­beș-Bolyai”) a intrat în prima linie a peisajului cul­tural și științific românesc de un secol și s-a dovedit o cre­ație de succes. La Uni­ver­sitate s-a scris și s-a făcut istorie, prin perso­nalități și prin echipe de magiștri și de studenți care și-au luat în serios mi­siunea. Încă din 2014, noi am elabo­rat și publicat un program coerent al come­mo­rării și celebrării se­colului trecut, de la Marele Război, care a prilejuit mari suferințe ome­nirii, dar care a de­clan­șat și pro­cese istorice de bun augur, cu urmări fun­damentale, manifestate și astăzi. Între aceste fapte bune, din anii 1914-1920, se în­scriu formarea României Întregite și fon­darea Univer­sității ro­mâ­nești de la Cluj. În fiecare din acești ani, începând cu 2014, am organizat eve­ni­men­te de adu­cere aminte, dar și de pregătire a vii­to­rului, știut fiind că viitorul se clădește pe pre­zent și pe trecut. Însă con­gresele, colocviile, expo­zițiile, spectaco­lele, co­memorările trec, cele mai multe, fără să lase urme trainice în me­moria comu­nității. Sunt, totuși, și în­treprinderi care rămân, ca, de exemplu, o casă, o biserică, un ar­bore, un muzeu, o statuie, un bust, un tablou și, mai ales, o carte. Car­tea Centena­rului României În­tregite a fost gândită de mult, aproape de când co­­memoram (în 2014) mi­lioanele de morți din 1914 și din anii care au urmat, când aminteam că, deși România a intrat oficial în luptă abia în 1916, între anii 1914 și 1916, jumătate dintre români par­tici­pa­seră la confruntări, odată cu statele din care fă­ceau parte atunci, își dăduseră obolul de sânge și de sudoare. Cartea era menită să fie un mo­nument al memoriei, care să dăinuie, dar nu eram siguri de rezultat. Munca a fost grea și plină de obstacole, dar echipa a fost puternică și profe­sio­nistă, iar un model al profesiunii de cărturar autentic a fost, desigur, Școala Ardeleană, cu toate rigorile ei savante, cu dăruirea pentru idealul luptei de eman­cipare națională, cu suflul său european, animat de Iluminism, cu credința că prin cultură se poate ajun­ge la libertate. Cartea aceasta, ca și istoria în general, educă, emană cultură și este ne­ce­sară, fiindcă „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”, cum spunea Kant.

„Splendoarea marelui nostru edificiu național”

Cele 8 volume ale proiectului „Construind Unirea cea Mare”

– La lansarea de la Cluj, ați numit cartea drept „cel mai frumos dar făcut românilor de Uni­ver­sitatea «Babeş-Bolyai», la Centenar”. În ce fel este special acest proiect? Ce conțin cele opt vo­lume și ce gol acoperă ele în istoria și cultura noas­tră?

– Volumele cuprind un material vast, greu de rezumat în câteva cuvinte. Cronologic, mărturiile pornesc de la Revoluția Română din 1848-1849 și ajung până la desă­vâr­șirea Unirii, la actele fon­da­toare din 1918, la recunoașterea inter­națională a cons­trucției realizate de ro­mâni, și aruncă o privire asupra pri­mului deceniu interbelic, când românii au trăit „Poemele luminii”, ca să preiau o expresie po­etică a lui Lucian Blaga, participant la acele întâm­plări de acum un secol și apoi profesor la o altă cons­trucție, derivată din Unire, anume, Uni­ver­sitatea „Re­gele Fer­di­nand I” de la Cluj. Noi nu am por­nit pe un teren ne­cunoscut, pentru că gene­rații întregi de istorici și de inte­lectuali au publicat, în chip știin­țific, mărturii despre unitatea noastră, încă din secolul al XIX-lea. Spre finele regi­mului comunist, s-au strâns și pu­blicat mii de documente referitoare la actul de la 1918. Titlul cărții era „1918 la români. Uni­rea Transil­vaniei cu Ro­mâ­nia”, autori fiind chiar și unii dintre semnatarii cărții de față, numai că atunci, do­cu­mentele au fost „se­lectate” și, une­le, „pre­lu­crate”, ca să răspundă exigențelor ideo­logiei de par­tid și nevoilor edu­­cației co­muniste. Cartea de fa­ță, însă, elaborată în plină democrație postco­mu­nistă, nu are alt ideal decât relevarea adevărului is­to­ric omenește posibil, cu respectarea exi­gen­țelor științei. Cu­prin­sul ei este format în pro­porție cople­șitoare din do­cu­mente, din măr­turii scrise de epo­că, dar include și o sinteză interpretativă a întregii noastre istorii. Din aceste mii de pagini se ve­de, în toată splen­doa­­rea sa, ma­rele nostru edificiu na­țional, fă­cut cu efor­turi grele, gândit și plănu­it de cele mai luminate minți ale națiu­nii și fundamentat pe o seamă de acu­mu­lări ve­nite din negura istoriei. Cine vrea și poate va înțelege din aceste volume toți factorii care au concurat la Unire, de la subiectul acțiu­nii, care este poporul român, până la înțeleptele sale elite, de la cadrul internațional, de la voința ma­rilor puteri și până la prăbușirea imperiilor multi­na­ționale și la for­marea, pe ruinele lor, a sta­telor na­ționale și fe­de­rale, de la victoria An­tantei, la fai­moa­sele puncte ale președintelui ame­rican Woodrow Wilson, de la faptă la con­sa­crarea ei prin tratate, de la suferințe și sacri­ficii până la apoteoză, de la bucu­ria ro­mâ­nilor până la frustrările unora dintre vecini, de la ideal până la realitate. Cartea reia o seamă de con­­tribuții mai vechi, republică, în mod critic, docu­men­te cunoscute, dar vine și cu noutăți, cu imagini noi, cu întregiri și, mai ales, cu o viziune integra­toare.

„Marea Unire au făcut-o românii pentru români, ca să aibă casa lor”

Nicolae Titulescu, marele promotor al Unirii

– Ce poate fi considerat cu adevărat nou în cele opt volume dedicate Marii Uniri? Documen­tele sunt aceleași.

– Orice intelectual versat în ale comunicării poate să selecteze din noianul de mărturii pe ace­lea care-i convin ca să susțină o idee precon­cepută. Ase­menea idei au și fost deja vehiculate. De exem­plu, că românii erau, la începutul Marelui Răz­boi, ger­manofili și că ar fi dorit alianța noastră cu Pu­terile Centrale; că românii ardeleni nu do­reau unirea cu Regatul României, fiindcă ei ar fi trăit într-o țară mai avansată și mai europeană; că Ro­mânia Între­gi­tă ar fi fost un dar al marilor puteri sau un produs al norocului etc. Din cartea noastră integratoare, se vede că Marea Unire au făcut-o românii pentru ro­mâni, ca să aibă casa lor, ca toate popoarele; că ro­mâ­nii ardeleni erau pătrunși, în marea lor majo­ritate, de ideea unității politice; că Marile Puteri nu au făcut decât să recunoască ceea ce înfăptuiseră românii la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia; că no­ro­cul și l-au făcut atunci românii înșiși, conduși de o dinastie vrednică și de o elită responsabilă și că toți ceilalți factori, care trebuie recunoscuți, au fost colaterali. Cartea aceasta este spe­cială și din alt motiv: ea s-a născut din pură pa­siune pentru ade­văr și dreptate, fără răsplăți mate­riale; cu excepția do­na­torilor și mecenaților privați, a unui sprijin din par­tea Consiliului Ju­dețean Cluj, prin care s-au aco­perit cheltuieli de deplasare, de multiplicare, de acces la surse etc, statul nu a dat un ban. Când vor­besc despre stat, mă gândesc, mai întâi, la acel fan­tomatic Departament pentru Cen­tenar, care nu a avut încredere în acest proiect prezentat de noi în detaliu și care, prin urmare, nu a finanțat cu nimic întreprinderea noastră.

Este evident că în viitor vor apărea noi mărturii, noi interpretări și chiar corectări, pentru că fiecare generație percepe trecutul conform propriei sen­si­bilități. Este foarte greu să alegi din noianul de fap­te, idei, personalități, impresii, pe cele mai gră­i­toare, mai semnificative, mai aproape de ade­vărul ome­nește posibil. Este clar că multe lucruri au ră­mas pe dinafară, că nu toate sensurile profun­de au fost dezvelite, că nu toate meritele au fost relevate, dar așa se întâmplă cu orice produs omenesc. Sil­viu Dragomir, unul dintre secretarii Măritei Adu­nări Naționale de la Alba Iulia, a scris, spre finalul vieții lui pământești oropsite, câteva cuvinte me­mo­rabile: „Fecit quod potui, faciant meliora sequentes!”. Adică, „Am făcut ceea ce am putut, să facă mai bine urmașii”! Aceste vorbe ar putea foarte bine să fie un moto pentru cartea noastră.

„Toți autorii cărții au meseria de istoric”

Delegați în drum spre Alba Iulia, cu credenționalele la ei

– Proiectul „Construind Unirea cea Mare” este dovada unui uriaș efort de echipă. Cât de greu a fost să strângeți un număr atât de mare de cer­ce­tători?

– A fost greu și complicat, niciun lucru trainic pe lumea asta nu se face fără mare efort. Un adagiu latin spune că „nihil homini natura sine magno la­bore dat”, ceea ce vrea să fie, pe românește, în latina noastră de după două milenii: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. Cei circa 30 de autori sunt cu toții profesioniști (adică au „meseria” de istoric, cum ar fi spus Marc Bloch), provin din toate provinciile istorice mari, dar reprezintă, în esență, școala de istorie modernă de la Cluj. E vor­ba de acea școală fondată de Ioan Lupaș și de Ale­xandru Lapedatu (primii di­rectori ai Institutului de Istorie Națio­nală), continuată de David Prodan, de Ștefan Pascu, de Pompiliu Teodor și de Camil Mureșanu, de Liviu Maior și de Vasile Vesa și coor­donată azi de Ioan Bolovan. Mai sunt mulți nepo­meniți în această enumerare și îmi cer scuze pen­tru aceasta. La Uni­ver­sitatea din Cluj sunt câteva insti­tute și centre de cercetări istorice integrate, care cola­borează foarte bine cu institu­tele și centrele de profil ale Academiei Ro­mâne, dar există și Direcția Pa­tri­mo­niu Cultural Universitar, condusă de doamna conferențiar Victoria Sima și animată de cercetători extraordinari. Între protagoniștii cărții se mai află Ioana-Mihaela Bonda, Mircea-Gheor­ghe Abrudean, Mihaela Bedecean, Ce­cilia Cârja, Marius Eppel, Mihai-Octavian Groza, Teodora Mihalache, care, alături de ceilalți autori, au lucrat cu dăruire. Școala de istorie de la Uni­ver­sitate nu a încetat niciodată să exis­te, inclusiv în cei mai grei ani, când ideo­logia era controlată de partidul unic. Cred că astăzi este vorba, însă, de o revi­gorare, în contextul creșterii con­știentizării nevoii de pers­pectivă, de apel la prezentul oa­menilor care au trăit în trecut, la experiența lor de viață.

„Existența credenționalelor spulberă vocile tuturor celor care contestă legitimitatea actului de la 1 Decembrie 1918”

Credențional

– În aceste volume, sunt cuprinse, printre alte mărturii, și „Credenţionalele” Marii Uniri. Ne puteți vorbi despre rolul lor în arhitectura mo­men­tului de grație, 1 Decembrie 1918? Vine aceas­tă pu­blicare a lor, ca un argument în plus, în întâm­pinarea centenarului Tratatului de la Trianon?

– Credenționalele sunt adevărate acte de iden­titate a Unirii, de certificare a democrației actului și de fundamentare a legitimității României Între­gite. Credenționalele arată că nu au votat atunci 1.228 de români și nici 100.000 de oameni de pe Câm­pul lui Horea, ci aproape toți românii transil­văneni, de pe o su­prafață de peste 100.000 de kilo­metri pătrați, cât reprezentau Tran­silvania pro­priu-zisă, Banatul, Crișana, Maramureșul, Săt­marul etc. Fiecare delegat a venit la Alba cu câte un „cre­dențional”, adică un act de încre­din­țare a puterii de a vota Unirea în numele celor care l-au trimis: sate, comune, orașe, asociații, or­gani­zații culturale, biserici și parohii, reuniuni învăță­torești, grupări de femei, de studenți etc. Pe aceste documente se vede înscrisă autoritatea celor care au votat Unirea. Nu degea­ba s-a scris că ac­tul de la Alba Iulia a avut caracter plebiscitar. Atunci a fost un adevărat plebiscit, adică o consul­tare a poporului, la nivelul cel mai avansat al de­mo­crației de atunci, din partea noastră de Europă. Existența credenționalelor spulberă vocile tutu­ror celor care contestă legitimi­tatea actului de la 1 Decembrie 1918 și care vor să-l treacă în derizoriu și să-l compare cu anumite mărunte în­cro­piri ale unor grupuri de minoritari dispe­rați și dirijați. Tran­sil­­vania avea atunci circa două treimi din populația sa de etnie românească (la recen­să­mântul din 1910, românii au ieșit doar 53%, în urma unor manevre necins­tite, ieșite la lumină între timp), iar dacă această imensă majoritate s-a pro­nun­țat pen­tru Unirea cu România, atunci forța acestei pro­nunțări a deve­nit invincibilă. Credenționalele sunt „pa­șa­poar­tele” noastre de democrație și de cură­țenie a deciziilor luate la Alba Iulia!

„Suntem pregătiți cu răspunsuri în cazul contestărilor”

– Vă așteptați ca acest proiect să fie atacat de adversarii Marii Uniri? Aveți pregătit un răspuns în acest caz?

– Se poate să se audă voci care să cârcotească! La noi, cârcotirea a devenit sport național. Cum nu ne convine ceva sau cineva, trecem la com­pro­miterea lucrului respectiv sau a persoanei (per­soa­nelor) în cauză. Sunt „istorici” care nu vor să vadă șuvoiul de forțe din 1918 (e vorba de acele mulțimi care au decis Unirea) și care se leagă exclusiv de actele din 1919-1920, deși acestea reprezintă doar o recunoaștere internațională a deciziilor de Unire luate de români. Și mai sunt indivizi, curente, ideo­logii care – sub pretextul luptei pentru drepturile mi­norităților – vor să vadă România destrămată și să determine întoarcerea la dubla monarhie, la o federație dunăreană, la Regatul Coroanei Sfântului Ștefan. Din fericire, aceste curente (dacă vor fi fiind chiar curente și nu comenzi ale neprietenilor Ro­mâniei) îndreptate împotriva istoriei și a demo­crației sunt puține, firave și anacronice. Evi­dent, se va face o oarecare gălăgie propagandistică în jurul centenarului Tratatului de la Trianon, care a făcut o „nedreptate” senti­mentală visului Un­ga­riei Mari, dar a făcut, mai presus de toate, o dreptate reală na­țiu­nilor subjugate. Va trece și asta, pentru că nu am ajuns în secolul al XXI-lea ca să revigorăm dreptul forței, ci ca să întărim forța dreptului. Sun­tem pre­gătiți, firește, cu răs­pun­suri dintre cele mai variate, în cazul contestărilor, dar unele voci de acest fel nu merită nici măcar atenție, pen­tru că sunt ma­nipulate și pentru că se sting singure… Iar, câ­teo­dată, atenția acordată unor astfel de strigăte în de­șert le face cunoscute, le propa­gă, le popu­la­ri­zează, ceea ce nu este deloc în interesul deți­nă­to­rilor dreptății is­torice.

„Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el”

Marea Unire de la Alba Iulia

– Sunt mii și mii de documente între paginile celor opt volume. Există unul care să vă fi emo­ționat în mod special?

– Toate mărturiile din aceste volume sunt spe­ciale în felul lor. Dar, dacă e să aleg unul, îmi vine în minte un fragment dintr-o conferință a marelui om politic Nicolae Titulescu: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! Ro­mânia nu poate fi întreagă fără Ardeal! Ro­mânia nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e lea­gănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ar­dealul e scânteia care aprinde energia, e mu­ti­larea care stri­gă răzbunare, e fățărnicia care chea­­mă pedeap­sa, e sugrumarea care cere liber­ta­tea! Ardealul e românismul în restriște, e întă­rirea care depărtează vrăj­mașul, e viața care chea­mă viața! Ne trebuie Ar­dealul! Nu putem fără el! Vom ști să-l luăm și, mai ales, să-l merităm. Pentru Ardeal nu-i viață care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal, nu-i sforțare care să nu se ofere de la sine; pen­tru Ardeal, totul se schimbă, totul se înfru­mu­sețează, până și moartea se schimbă: în­cetează de a fi hi­doasă, devine atrăgătoare! Ardea­lul nu e numai ini­ma României politice; priviți harta: Ardealul e ini­ma României geografice! Din culmile lui, izvo­răsc apele cari au scăldat româ­nismul în istorie: la miazănoapte, Someșul; la apus, Mu­reșul, la mia­zăzi, Oltul! De-a lungul Car­paților, Ro­mânia de azi se întinde ca o simplă zonă mi­litară a unei for­tărețe naturale, încăpută în mâini străine! Acel care nu se simte tăiat la brâu când privește Ardea­lul, acela nu-i român, acela-i să­mân­ță străină pri­pășită în România, pe vremea când o băteau vân­turile din toate părțile! Ne tre­buie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeș­te carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea. Neu­tralitatea și-a avut rostul, dar și-a trăit traiul. Și-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă! Neutralitatea noastră a fost, la început, zidul definitiv ridicat con­tra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, și de care s-a sfărâmat viziunea lor he­raldică: Vulturul român purtând în cioc coroana Sfân­tului Ștefan; ea s-a transformat apoi în adă­postul din dosul că­ruia ne putem pregăti și putem aștepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de păian­jen pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăți!”. Întreaga conferință se află reprodusă în volumul al III-lea al cărții noastre, la paginile 124-125. Vorbele acestea sunt – nu cuvinte oca­zio­nale, ci mărturie de credință întru dragostea de țară. Ele sunt idei ale unui om de stat, nu ale unui po­li­tician. Nicolae Titulescu a fost om și a făcut și erori de-a lungul vieții sale sacrificate pen­tru Ro­mânia, dar a știut să îndemne la fapta cea potrivită când a fost cazul și a dus apoi faima Ro­mâ­niei În­tregite, câș­tigând pentru aceasta res­pect și dem­ni­tate pe arena internațională. El nu era tran­silvănean și, de aceea, nu poate fi bănuit de pa­triotism local; el ne-a dat o lecție despre felul cum trebuie privite pro­­vinciile istorice, nu cu mes­chine remărci, ci cu ini­­ma și cu mintea. Nu se cuvine să vor­bim de rău a­ces­te țări din care s-a făcut țara cea mare, pentru că și Muntenia, și Moldova, și Olte­nia, și Basa­rabia, și Ba­natul, și Bucovina, și Mara­mu­reșul, și toate ce­lelalte, mari și mici, sunt mădu­larele aces­tui mare așezământ numit România. Me­sajul nos­tru este unul simplu și înălțător, în același timp: fă­urirea Ro­mâniei a fost un act de te­mei­nicie și de dreptate istorică și trebuie să rămână ne­pro­fanat, nedez­min­țit și ne­zdrun­cinat, în veacul vecilor.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian