Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MIRIAM RĂDUCANU – Dansul, ca o rugăciune

Pe scenă la Unteatru

Într-un cartier bucureștean cu străzi ce poartă nume de compozitori, trăiește cu discreție o artistă nonagenară, ostilă publicității, reți­nută în a-și povesti viața și realizările artistice, care au marcat și au contribuit major la evoluția dan­sului în România, începând cu anii 60 și până acum. Însă Miriam Răducanu nu este prezentă, așa cum ne-am imagina, doar în paginile de aur ale istoriei artelor românești. Ea continuă să viseze, să respire și să pul­seze în pași de dans, chiar și azi. „Dacă mă în­treabă cineva cu care n-am mai vorbit de ceva vreme ce mai fac, cum o duc, eu îi spun «Sunt bine, mulțumesc, dansez». «Adi­că, îți faci exercițiile tale zilnice de mișcare, nu?». «Nu, chiar dansez și lucrez la un film cu un dans nou». Ăsta-i un dialog frec­vent și de obicei mi se spu­ne, «E, nu, că tu ai înnebunit de tot!»”. Filmul se numește „O întâmplare… cu jazz”, și este un documentar aflat în faza de definitivare. Tema lui: nașterea unei noi creații, semnate Mi­riam Răducanu. Întrucât ne-am propus ca la începutul anului 2020 să vă oferim doar vești bune, sperăm ca povestea dnei Miriam Răducanu, care la 95 de ani își continuă dan­sul, să fie o știre plină de opti­mism.

„Ei și? Sunt liberă să fac ce vreau, nu dau explicații nimănui”

Miriam Răducanu mă pri­mește zâmbind binevoitoare în pragul apar­tamentului său. Îmi pare o făptură de o delicatețe uluitoare, în­să nu, nici vorbă de fragilitate. Are o simplitate, o puritate aproa­pe copilărească, de „fetiță sol­dat”, pentru că simt o dis­ciplină, o rigurozitate ce o păs­trează cu pi­cioa­rele pe pământ. Ceva o ține să nu se des­prin­dă deo­da­tă, de la măsuța la ca­re stăm și vorbim, și să plu­tească prin aerul în­căperii, ca un fluture. Îi plac vi­zi­tele, nu-i plac inter­viurile. Însă vor­bește atât de cursiv, de coerent, de parcă toată via­ța ar fi lu­crat cu cuvintele, nu cu gesturile, miș­cările, cu inexpli­ca­bilul.

– Pentru mine este o mare bucurie să vă cu­nosc și vreau să vă mulțumesc pentru că ați ac­cep­tat această întâlnire și m-ați primit.

– Sunteți binevenit. Am să vă povestesc pățania și istoria nașterii acestui film – reportaj. Atunci când Gigi Căciuleanu, celebrul meu elev și par­tener de scenă, și-a serbat un număr rotund de ani de la debut, m-a invitat alături de el pe scena Tea­trului Mic. Nu am bănuit că îmi va face o surpriză. Gigi a făcut un semn discret bandului de pe scenă, ce a început să cânte, m-a invitat și am improvizat un dans împreună. Prezent în sală, fotograful Mir­cea Albuțiu, colaborator de cursă lungă al lui Gigi, a ră­mas uluit de acest moment și a vrut să mă cu­noas­că și să mă fotografieze. În timpul vizitei sale, m-a întrebat dacă știu piesa lui Miles Davis, „So What?”, iar peste puțin timp, mi-a trimis o înre­gis­trare video.

– Ce v-a impresionat atât de tare încât să de­clanșeze o asemenea energie și inspirație?

– De la început, m-a suprins teribil privirea lui Miles. O privire îndârjită, certitudinea că are ceva important de spus, că nu-l va împiedica nimeni să transmită ce are de spus. În plus, expresia asta, „So What?”, care la noi s-ar traduce cu „Și ce dacă, ei și?”. Nu-i deloc ceva frivol, are un sens profund, care ține de libertatea omului și care mi se po­tri­vește foarte bine. „Ei și”, cui îi pasă, cui dau eu so­coteală pentru ce fac? Dansez în fiecare zi acasă la mine, pentru mine, foarte rar am privitori. Și ce dacă? Nu dau nimănui nici o explicație, sunt liberă să fac ce vreau! Și am pornit de la ideea de a im­proviza un dans de jazz, doar am dansat jazz toată viața. Miles este atât de puternic, încât am vrut să intru în acea muzică, eu să devin mu­zica și instru­mentul și, pentru câteva secunde, am reușit. Nu m-am gân­dit nici o clipă că-l voi dansa eu, am vrut să fac un dans pentru Gheorghe Iancu, alt ilustru elev de-al meu. Lucru­ri­le au mers încet, încet, și s-au ros­togolit ca un bulgăre de zăpadă ce o ia la vale. Irepetabil, acesta-i cu­vântul che­ie. I-re-pe-ta-bil! Am lucrat cu mulți oameni, dar o în­țele­gere atât de profun­dă, o finețe ca la Mircea Albuțiu, mai rar. Nu a pus nici un pic de presiune, mi-a dat toată li­be­rtatea, a înțeles că, dacă va ieși ceva, va fi o naștere grea, lungă. M-a întrebat dacă îi permit să filmeze cu un telefon aceste încercări, improvizații și eu am intrat în ale mele, și nu m-am mai gândit la filmare. Ceea ce a ieșit este inexplicabil, ulu­itor, mă uit la film și-mi zic „Nu, eu nu sunt aia, nu pot face eu ce face ea”. Logic, nu pot înțelege. Și nu, nu-i vorba despre faptul că, spun unii, „uite, la vârsta asta încă mai dan­sea­ză, se mai miș­că”. De­loc, de­loc… S-a filmat timp de doi ani, cu lungi pauze, cu probleme grave de viață, apărute între timp. Dar a existat o cons­tanță, un fir ce a rămas în aer per­ma­nent. Indiferent ce se în­tâmpla, eu lucram acasă la dans, iar când venea Mircea, odată la două luni, mă găsea cu muzica în mine, bucuroasă de a-l în­țelege pe Miles. Să nu cre­deți că ne-am făcut ama­bili­tă­țuri, com­pro­mi­suri, soțul meu a fost lângă noi, ar fi tăiat în carne vie, întotdeauna a fost cel mai bun critic al meu. N-am avut nici un plan, i-am arătat filmările lui Gigi și câtorva pri­eteni, iar încurajările lui Gigi au fost decisive.

Alături de soțul ei, Cornel

– Ați luat vreun pic în calcul vârsta, atunci când ați început acest dans?

– Nu, dacă m-aș fi gândit la vârstă, nu m-aș fi apucat de el. Și nu-i vorba numai de momentul ăsta, ci așa, în general. Dacă m-aș fi gândit, m-aș fi apu­cat de altă meserie. Toată viața mea a fost amânată, întârziată. Am fost dată afară din școală, pe motive etnice, și când m-am putut întoarce, am studiat alături de fete cu zece ani mai mici ca mine. La cea mai bună vârstă pentru dans, între 23 și 33 de ani, a trebuit să renunț, iar atunci când am revenit, da­torită unui medic care a reușit să mă re­cu­pereze, toți prietenii și cunoscuții îmi spuneau să renunț, la vârsta aia, balerinii se pensionează de la Operă, e imposibil să revin. Eu nu mă gândeam nici la asta, nici la alt­ceva, pur și simplu am lăsat via­ța să-mi spună ea ce să fac. Nu am eu nici un me­rit, asta mi-e cel mai ușor să fac. Eu am fost un co­pil bătrân și acum sunt o bătrână.… copi­lă­roasă. Unii spun că sunt noro­coa­să, că am putut crea pentru că am avut o viață atât de zbu­ciu­mată. Eu le zâmbesc, le spun că nu tre­buie să o duci rău ca să creezi, să faci un lucru bun. N-a fost vorba nici de noroc, nici de ambiție sau de vo­ință. Dacă aș face numai cu voință, n-ar ieși nimic.

– Atunci, cu ce, cu dragoste?

– Sigur, sigur, sigur. Și cu rigoare, da, pentru găsirea sensului artistic. Cred enorm în rigoare, în liber­tatea bazată pe rigoare, nu pe haos. Ca profesoară, încercam să le explic studenților ca­re-mi spuneau că disciplina omoară, sufocă talen­tul, că e exact invers. Ai nevoie, în tot acest vâr­tej, de un stâlp, de ce­va solid de care te poți spri­jini, pe care te poți că­țăra, pe care te poți baza, altfel liber­tatea n-are nici o noimă.

Salvați prin cultură

– Cum v-ați păstrat seninătatea, și puritatea, de-a lungul încercărilor grele prin care ați tre­cut? Nu ați avut momente de furie, de revoltă?

– Nu. De durere, da, durerea psihică pe care o trăiam cu toții. M-a ajutat enorm faptul că mama nu ne-a împins către ură. Ne-a spus că pe lume sunt oameni buni și oameni răi, momente frumoase și etape mai grele prin care se trece, asta e viața. A contat foarte mult faptul că la noi în familie se făcea foarte multă muzică, fratele meu a fost un ilustru muzician. Iar muzica te învață totul, e un fe­nomen pe care nu-l pot explica nici marii mu­zicieni. M-a ajutat, de asemenea, faptul că am co­pilărit în jurul unei fabrici în care lucrau mulți stră­ini și am învățat de mică să accept faptul că nu exis­tă o singură dreptate, o singură nație sau reli­gie, suntem diferiți și nu-i nimic rău în asta. Mai apoi, în tinerețe, în anii grei ai războiului, generația mea a fost salvată prin cultură. Nu aveam bani, nu aveam nimic, dar fugeam înnebuniți după cultură, de la o conferință la Ateneu, la teatru, la concert, intram pe ușa din spate, ne rugam de portari, de paznici, de cunoș­tințe, numai să intrăm, să ne în­tâlnim cu cultura. Ce nebuni eram! Respiram cul­tura. Vă dați seama cum ple­­cam de la Ateneu, unde George Enescu ținea re­petiții deschise pentru public înaintea concertului de seara?

*

Unul dintre lucru­rile ce au ajutat-o să treacă cu asemenea grație și seni­nătate peste granița celor 90 de ani e acela că în­tot­deauna are ceva de făcut. Zi de zi, ceva de des­coperit, de inventat. Fiecare zi aduce cu sine un eve­niment, cât de mic, chiar dacă-i vorba doar de găsirea unui amănunt neștiut din viața unui mare compozitor, de o pictură sau de o piesă muzicală. Toate acestea le descoperă alături de soțul ei, pe care-l consideră un adevărat intelec­tual, și care-i este alături de peste șapte decenii. Ca o per­ma­nen­ță, ca un fundal continuu, gândul spre dans, idei ce vin noaptea, când nu poate dor­mi, sau ziua, când își privește copacul din fața apar­ta­mentului. „Dacă am la dispoziție un sfert de oră, dan­sez în acea zi un sfert de oră, dacă am două ore, două ore. Dar ferească Dumnezeu de acele zile în care nu o pot face, nu pot fi în rugă­ciunea mea in­timă, eu cu mine”. Când îi spun că mi se pare fabu­los faptul că încă dansează, lasă privirea în jos, așea­ză mâi­nile liniștite pe măsuță și zâmbește timid. „Într-un fel, nu l-am întrerupt nici o zi…”.

Foto: MIRCEA ALBUȚIU (4)

1 Comment

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian