Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Poveste de dragoste cu un cățel: Mira

Foto: Shutterstock

Ne-am cunoscut la Cluj, pe Fe­leac, în campingul de lân­gă pă­du­rea Făget. Eram cu pă­rinții, în drum spre casă, după trei săptămâni de vacanță petre­cute la bunica, în județul Timiș. Ne ca­za­se­răm pentru o noapte într-una din căsuțele curate și cochete din lemn și admiram împre­jurimile lo­cului. Privit de pe dealul Fe­lea­cu­lui, Clu­jul îți oferă o imagine de vis, iar pă­durea din apropiere îți picu­ră în suflet liniștea recon­for­tantă de care avem cu toții atâta ne­voie. Spre seară, atenția mi-a fost atra­să de un grup de câini va­gabonzi, care se deplasau pașnici printre că­suțe, în căutare de hra­nă. (La Cluj, nu omoară nimeni câinii cu bâ­tele. Poate pentru că se află-n Ar­deal?) Se vedea că erau obiș­nuiți cu prezența oamenilor și nu făceau nimănui niciun rău. Între ei se distin­gea, prin dră­gă­lășenia lui, un cățeluș. Era sin­gu­rul pui printre câinii maturi. Mi-a plăcut de la prima vedere. Vorbind cu el, am reușit să mi-l apropii și chiar să pun mâna pe botișorul lui de­li­cat, pe blănița lui moale. Mi-a ac­ceptat ușor prietenia și m-a urmat spre căsuță. Se împlinea oare un destin? În mintea mea s-a născut pentru prima oară gândul de a adopta cățelul, salvându-l ast­fel de la viața grea, de câine va­gabond, ce-i fusese hărăzită. Gân­dul că iar­na care urma putea să-i fie fa­tală mă neliniștea. Acasă, mai aveam însă un câine și era puțin probabil ca dorința mea să devină realitate. Speram, totuși. A venit în urma mea până la căsuță. L-am pre­zentat familiei mele și i-am dat să mănânce. Îi era foame și nu fă­cea mofturi. Era fericit, sim­țind ocrotirea noas­tră. Unde nevăzute, în­căr­cate de dra­gos­te, circulau între mi­ne și această ființă pli­nă de gingășie. Toa­tă seara a pe­tre­cut-o cu noi. În că­suță nu a vrut să intre cu niciun chip. Se temea de ceva. Dar dimineața era tot acolo, în preaj­ma ma­șinii noas­tre. Nu mă pă­răsise. Bucu­­ria mi-a fost fără margini. Câști­gasem un prieten cre­din­cios. A mâncat din nou ală­turi de noi. Avea acum mai mul­tă încredere în mine și a urcat pe prispa căsuței. În timp ce duceam bagajele spre ma­șină, i-am rugat pe părinții mei să mă lase să iau cățelul acasă. Spre marea mea bucurie, au fost de acord. Am urcat în mașină cu el în brațe și am pornit la drum. Era neli­niștit, totuși. Bucuria prie­te­ni­ei cu mine se împletea cu tristețea depăr­tării de camarazii lui, de locurile natale. Era, fără îndoială, tea­ma de necunoscut. Îl mân­gâ­iam și vorbeam cu el permanent, asigu­rân­du-l că va fi bine. Răs­pun­deam, acum, de via­ța lui. Atunci, am observat pentru prima dată că e cățelușă, nu cățel, cum am crezut noi, și am botezat-o Mi­ra. Ajunși acasă, am lăsat-o liberă, în curte. S-a împrietenit din pri­mul mo­ment cu Rex, celălalt câine al nostru. Des­tinul i s-a schimbat radical. Dintr-un câine maidanez, de pripas, al nimănui, a devenit un câine al familiei, iubit, răsfățat, îngrijit. Între timp, Mira a crescut, devenind apărătoare de nădejde a gospodăriei noastre. Un câine de pază excelent. Cu ea în curte, dor­mim noap­tea liniștiți, fără teamă de hoți. Chiar dacă nu e câine de rasă, e foarte frumoasă, inteli­gentă, foarte atașată de noi, încât ne este tare dragă. Manifestările ei de recunoștință, de iubire ne pro­duc multă bucurie, ne creează momente de fericire.

Orice câine vagabond ar putea să devină o nouă Mira. Dacă, în loc să fie hărțuiți și huliți, schilodiți și uciși cu mijloace bestiale, li s-ar întinde o coajă de pâine și li s-ar oferi adăpost, ar deveni cei mai de nădejde prieteni ai omului. Fie­ca­re ușă de casă ar trebui să fie des­chi­să pentru un animal orfan și flă­mând. Menirea pentru care Dum­nezeu a lăsat pe pământ și ani­male ar fi atunci împlinită, și lumea ar fi cu mult mai frumoasă.

ALINA C. – Suceava

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian