VIORICA BULGAC (Actriță la Teatrul de Artă din Deva): „Totdeauna se întâmplă lucruri minunate, dacă știi să le vezi”

Aristocrații din Onițcani

– Ai doar 22 de ani și ești, deja, una dintre actrițele de linia întâi ale Teatrului de Artă din Deva. Joci în multe piese și ai admiratori care vin la teatru special să te vadă. De unde ai apărut așa, ca o cometă?

– Bine spus „cometă”. Eu am ajuns aici tocmai din Basarabia. Am copi­lă­rit pe malul Nistrului, ra­ionul Criuleni, satul Oniț­cani și am făcut Facul­tatea de Teatru din Galați. Am ales actoria, fără să văd vreodată o scenă sau o pie­să de teatru… A fost intuiția mea că asta mi se potrivește, și mama, care își dorise în tinerețe să se facă actriță, m-a încurajat. După absolvirea liceului, aveam de ales între o facultate de relații publice, în Republica Moldova, sau o facultate de teatru în Ro­mânia. M-am hotărât pentru varianta a doua și am dat examen la Galați, unde era cel mai aproape de noi. Și am fost admisă! Admisă în România! A fost o bucurie foarte mare! Până atunci nu fusesem niciodată la teatru… dar simțeam că ăsta este drumul meu. Era o chemare… Îmi plăcea ideea de a fi pe scenă – atât puteam să îmi imaginez despre teatru. Între timp am înțeles că nu doar despre asta este vorba. Teatrul este o construcție interioară. El trebuie să fie înainte de toate, în tine.

– Înainte să te întreb de profesie, o să te întreb despre dor. Ești departe de casă, iar voi, basa­rabenii, sunteți foarte sentimentali. Îți este dor de satul tău de pe malul Nistrului?

– Onițcaniul nu e un sat modern, nici astăzi nu sunt drumuri asfaltate, și când merg acasă, îmi stric încălțările. Dar e un sat cu tradiții, la ora asta sigur sunt colindători la ferestre. Acolo am învățat ce în­seamnă să fii un om credincios, ce înseamnă a iubi, ce înseamnă Dumnezeu, ce înseamnă să te trezești dimineața și să respiri bucuros în zori, privind nucii din fața casei. Acolo am descoperit, la profesorii mei, ce înseamnă să ai caracter și ce înseamnă să ai o aristocrație, chiar dacă ești un om oarecare, de la țară. La noi, oamenii încă își dau „bună ziua” pe drum și e un sentiment minunat, pentru că nu ești invizibil, ca la oraș! Poți să vezi oamenii și să fii văzut, cu un simplu „bună ziua”, dat pe ulițe! În plus, e plăcut că atunci când te duci la magazinul sătesc, vânzătoarea te întreabă ce mai faci, cum o duci… e un sentiment de comuniune a oamenilor, care din păcate în orașele mari a dispărut. Tot acolo am descoperit credința înr-un mod minunat… Nici acum nu pot explica exact ce s-a întâmplat. Aca­să, la noi, a venit o singură dată preotul și ne-a vorbit despre credință și ce înseamnă ea. Mi-a plă­cut atât de mult ce am auzit și m-au impre­sio­nat așa de tare înțelesurile explicate de el, încât, după aceea, am început să citesc toate cărțile religioase din biblioteca școlii. Așa am început să merg la biserică și era foarte frumos, pentru că am des­co­perit că și alți tineri de vârsta mea mer­geau și era o bucurie comună. Mergeam la biserică atât de fericiți și de bucuroși, și cu atâta emoție… Mi-e dor de toate astea și mi-e dor de mirosul casei pă­rin­tești și de pacea de acolo, pe care aici nu reușesc să o găsesc nicicum.

– Ai afirmat că teatrul nu înseamnă doar scenă, ci și felul în care îl trăiești în sufletul tău. Cum ai ajuns la acest ade­văr, esențial pentru ac­­tor?

– La facultate, unde am început să descopăr tot felul de lucruri despre mi­ne, să-mi văd blocajele, li­mitele interioare… Nu înțelegeam libertatea, pe ca­re colegele mele ro­mân­ce o aveau. Mult mai di­recte, mai tăioase, dar în același timp, mai so­ciabile. De la unele din­tre ele, am învățat mai mult decât mese­rie, am învățat de la felul de a mă îmbrăca și până la cum să mă port sau să îmi cultiv feminitatea. Dar tot pe atunci mi-am dat sea­ma și că moldo­vencele au niște atuuri, că sunt mai afectuoase, mai în­țelepte, mai „fe­mei de casă”. Știu să își aș­tep­te bărbatul cu o mân­care caldă pe ma­să, ceea ce nu în­seam­nă că ești mai prejos decât el. Eu nu vreau să fiu ega­la bărbatului, așa cum se pune pro­blema as­tăzi. Nu vreau să-l pun să ducă gu­noiul la coș. Cred că e mult mai înțelept să îl aștept cu zâm­betul pe obraz, să-l întreb cum i-a fost ziua, ba chiar să mă pun la picioarele lui dacă trebuie. Cred că în felul ăsta femeia este, în același timp, sclava dar și zeița lui.

– Ai fost pusă vreodată în situația de a alege între o relație și profesie?

– Aș zice că dacă el mă iubește cu adevărat, nu mă va pune în situația de a alege… dar dacă totuși trebuie să aleg, o voi face pornind de la ideea că nimic nu este mai presus decât familia ta. Acolo îți găseșți forțele… Acolo înveți, de fapt, ce este tea­trul adevărat, pentru că ce este teatrul, până la ur­mă, dacă nu modul tău de a exista? Sigur că pentru a deveni un mare artist, asta presupune și sacrificii per­sonale, dar, în același timp, de la nivelul expe­rienței mele de acum, cred că poți să fii un mare artist și dacă îți faci treaba fără com­promisuri. Când va veni momentul unei asemenea alegeri, sper să am destulă maturitate încât să fac distincția corectă între mine și mine, între mine și partenerul meu, între mine și meseria mea.

Magia teatrului

– Te împlinește meseria de actriță? Ce satis­fac­ții îți aduce?

– Satisfacția mea în teatru vine de la felul în care joc pe scenă. E o alchimie fantastică. Când joc, mă încarc cu energie. Sigur că și consum multă energie, dar nu e o epuizare… Ai împărtășit ceva, ai dat și ai primit în aceeași măsură. E o poveste, nu e un sens unic. Apoi, ideea că am reușit să emo­ționez pe cineva din public sau să mișc ceva în sufletul lui mă motivează foarte mult. De exem­plu, la finalul spectacolului „Șantaj”, a venit la mine o tânără în lacrimi să îmi mulțumească. Pentru mine, a fost o bucurie enormă gestul ei.

– Ai avut vreun rol care ți-a plăcut în mod deosebit?

– Mona, din „Steaua fără nume”, a lui Mihail Sebastian. Iubesc personajul ăsta, de la care am învățat să merg, să respir și să zâmbesc ca o femeie. Doar pentru acest rol am trăit o perioadă, restul era o pa­ranteză, mi se părea că viața adevărată e doar pe scenă. În viața reală mi se părea că nu e nimic din intensitatea piesei, unde aveam o rochie superbă, îmi aranjau părul ca al unei doamne și îmi dădeam seama că acuș-acuș intru pe scenă și nu mai sunt eu, Viorica de la țară, din Onițcani, ci o să fiu Mona, care se va îndrăgosti! Mona m-a educat, m-a învățat, m-a făcut să simt, să iubesc, să capăt eleganță, can­doa­re și poate un pic de vino-n-coa’. Tea­trul e o altă lume, o lume magică!

– Ce planuri ai pentru viitor? Ți-ai dori să joci pe o anumită scenă sau cu un anumit regizor?

– Nu țintesc o scenă sau un regizor anume. Îmi doresc doar să nu îmi pierd această poftă de a juca și de a mă juca, de a mă descoperi. Vreau să cred mai departe că în lumea asta a noastră, a oamenilor ce își trăiesc visele, nimic nu este imposibil. Așa cum fetița aia cu ochii verzi, din Oniț­cani, a putut să ajungă în Deva, să joa­ce și, uite, să aibă onoarea de a da un in­terviu, aceeași fetiță ar putea să ajungă mâine mai departe, alături de mari actori. Orice este posibil, atâta timp cât ești îm­păcat cu ce faci și faci din plăcere. Dar nu vreau să vi­sez prea departe. Asta îmi ia bucuria de-aici, de lân­gă mine, pentru că întotdeauna se întâmplă lucruri minunate chiar lângă tine, dacă știi să le vezi.