Un preot fără parohie – PETRE ȚUȚEA

„A fost românul absolut”

• De vorbă cu scriitorul MARCEL PETRIȘOR, cel care i-a fost aproape, din temniță și până la moarte •

În ciuda fragilității sale, aproape transpa­rente, în ciuda atâtor slăbiciuni pe care bă­trânețea ori caznele lungilor ani de temnițe le adăugaseră peste trupul său, altminteri masiv și im­pozant, Petre Țuțea era pu­ternic și incandescent la se­nectute, de o vigoare ne­știr­bită a minții, care încă îi stră­lucea. Mi-l amintesc în anii de început ai tranziției, cu ma­rasmul, griul și toată tulbura­rea lor. În confuziile acelea, el ținea drumul drept, lumi­na, pentru cine voia să-l vadă și să-l ascul­te, asemenea unui far. Nu mi s-a părut nicio clipă că ar putea șovăi vreo­dată, atunci când era vorba de Dumnezeu ori de neamul său, cele două doruri care îi înălțaseră ființa până la cer. Îl ascultam fascinat când apărea la televizor. Cu harisma lui inconfunda­bilă, însoțită, aș spune, și de harul lui Dumnezeu, Petre Țutea reușea să treacă de ecran și să se înfiripe în viața ta și în inima ta. Până în decem­brie 1989, mintea lui incandescentă nu putuse aprinde decât inimile unor inițiați, care puteau trece de furcile de fier ale Securității, ori de per­deaua anonimatului ab­solut impusă de cenzură. Pentru ca apoi, deodată, o țară întreagă să se întâl­nească cu una dintre marile ei conștiințe.

Tocmai de aceea, o carte precum cea recent apărută, sub semnătura lui Marcel Petrișor – „Pe­tre Țuțea. Sacerdotul fără parohie” e nu nu­mai un act de restituții și de cultură, ci și unul de res­pect față de jertfa celor care au murit pentru li­bertate în temnițele comuniste. Domnul Marcel Petrișor, el însuși fost deținut politic, a fost unul din­tre cei mai apropiați prieteni ai lui Petre Țuțea, care obișnuia să îi spună „fratele meu!”. Și așa au și fost, frați de crez, pe care durerile, jertfele tem­nițelor și credința în Hristos i-au legat pentru mai multe vieți.

Petrică „Românul”

– Domnule Marcel Petrișor, aș dori să înce­pem dialogul nostru chiar de la titlul volumului dumneavoastră: de ce îl numiți pe Petre Țuțea, un preot (sacerdot) fără parohie?

– Nu eu l-am numit așa, ci el însuși și-a spus la un moment dat „sacerdotul fără parohie.” Totul a plecat de la o întrevedere cu părintele Dumitru Stăniloae. După ieșirea noastră din pușcărie, în 1964, ne-am întâlnit într-o seară, toți trei, la Uniu­nea Scriitorilor. Și i-a spus părintele, uitându-se la el duios, pentru că se cunoșteau din temnița din Aiud și îl admira mult: „Ce mai faci Petrică?!”. „Ce să fac părinte!? Sunt sacerdot fără parohie, cu catedra improvizată oriunde și spovedesc pe unde apuc!”. Și așa i-a rămas lui Petre Țuțea supra­numele de „sacerdot fără paro­hie”. Nea Petrache era obsedat de două lucruri – cunoașterea ade­vărului și definirea identității naționale a omului. Avea o alergie față de cei care spuneau că sunt „Weltbürger”, adică „cetățean al lumii” și care credeau că ideea de neam și de națiune e târzie în istoria lumii. Lor le amintea că la sfârșitul istoriei vom fi judecați de Domnul pe neamuri, pe seminții, împreună cu cei care ne-au con­dus. Ăsta era nea Petrache Țuțea. A fost ro­mâ­­nul absolut. El însuși așa își spunea în închisoare, Petrică „Românul”. El re­prezintă, pentru toți cei care l-au cunoscut și, cred că până și pentru Dumnezeu, care i-a fost martor, acolo, în închisoare, prototipul omului cu identitate națio­nală absolută, arhetipul naționalistului care crede cu tărie că va fi judecat de Hristos la sfârșitul veacu­rilor, împreună cu neamul său, alături de conducătorii săi.

– V-ați cunoscut în în­chisoare?

– Da. Cea mai impor­tantă perioadă petrecută împreună cu el a fost în Aiud, din 1961 până în 1964, când am fost eliberați toți. Nu am fost tot timpul cu el în celulă, pentru că acolo era o continuă bul­ver­sare a oamenilor, ne mu­tau me­reu, ca să nu ne îm­priete­nim, dar, după ce am ieșit din închisoare, timp de a­proa­pe 30 de ani, ne-am în­tâl­nit aproape în fiecare zi.

„Treisprezece ani de pușcărie a făcut și nu s-a înclinat niciodată”

– Cum a fost nea Petrache în pușcăria din Aiud? Între foștii deținuți politici, e învăluit într-o aură de legendă.

– În anul 1962, la Aiud s-a declanșat așa nu­mita reeducare, o acțiune menită ca miile de deți­nuți care mai erau în închisoare să se renege, să se autonege, să spună că nu au înțeles istoria, că sunt niște rătăciți, că le pare rău de ceea ce au fă­cut sau gândit împotriva regimului comunist. Sunt câțiva oameni care au făcut față onorabil acestei reeducări de la Aiud, acelei presiuni fan­tastice care a fost asupra noastră, iar nea Petrache a fost în fruntea lor. Când i-a venit rândul să se renege, în loc să facă asta și să se pună bine cu regimul, el a ținut un discurs în curtea închisorii de la Aiud, în fața unei mulțimi de deținuți, în care a făcut apologia bisericii ortodoxe și a româ­nismului, atât de strălucit, încât, după aceea, niște preoți care-l ascultaseră spuneau între ei – „Măi, l-ai auzit pe Țuțea cum a apărat biserica? Pă noi, mă!”. „Da măi, eu am și văzut deasupra capului său parcă o unduire a Sfântului Duh”. A fost un discurs grozav, în care el a ajuns să spună că îi mulțumește poporului român, pentru că i-a făcut onoarea să îi apere demnitatea, în lanțuri. Ce am văzut atunci în închisoare nu voi uita toată viața mea. Ceea ce era impresionant la cei care nu au cedat reeducării era faptul că se aflau la capătul unor suferințe de zeci de ani. Treisprezece ani de pușcărie a făcut nea Petrache și nu s-a înclinat niciodată. Nu a făcut nicio concesie, nici în puș­cărie, nici după eliberare.

„Se întâmpla ca securistul însuși să rămână crucit în anchete de ceea ce spunea nea Petrache”

– Dar cum reușea Petre Țuțea să vorbească liber în închisoare?

– Pe el nu l-a putut împiedica absolut nimeni și nimic să vorbească, nici măcar când era închis. A tăcut într-o singură perioadă, timp de șase-șapte luni, atunci când a fost bătut crunt, dar după aceea să te ții la nea Petrache, cuvântări! Când eram în celulă cu el, trebuia să îi împac, să vorbească toți bătrânii, pentru că timpul era limitat, aveam doar 17 ore pe zi (râde). Până și Cră­ciun, directorul închisorii de la Aiud și colonel de Securitate, care îl știa pe nea Petrache încă din anii studenției sale de la Cluj, a spus despre el: „Pe Țuțea, dacă nu îl cunoști, îți vine să-l omori. Eu îl cu­nosc, mai omoară-l dacă poți, mai oprește-l dacă poți!”. Pentru că nea Petrache era de neoprit atunci când voia să spună ceva. Credeți că exis­tă cineva care să spună că l-a oprit sau i-a interzis să spună ceva? Nimeni! Nu avea absolut niciun fel de frică, față de nimeni și de nimic. Pe el nici măcar nu l-au bătut la fel ca pe ceilalți, deși a fost și el tor­turat, la un moment dat chiar crunt. Dar se întâmpla ca securistul însuși să rămână crucit în anchete de ceea ce spunea nea Petrache și să îl asculte ore în șir, pentru că era atât de viu, de incandescent, încât cu greu îi putea cineva rezista. Era o plăcere să îl asculți, o feerie auditivă. Era seducător! Un țăran i-a spus la un mo­ment dat colonelului Crăciun să îl lase și pe el în celulă cu Țuțea, ca să-l asculte, iar colonelul l-a întrebat ce înțelege el din Țuțea. „Mai nimic, domn colonel, dar e grozav cum o spune!”. Dar nea Petrache nu era greu de înțeles. A fost genul de om care putea discuta orice cu oricine, la orice nivel, și la al celor în opinci, și la al celor cu potcap, și la al celor cu coroană. Și făcea asta ca un sfătuitor, ca și cum și-ar fi po­vestit viața. Evident, nu reușea să se facă totdea­una înțeles. Îmi amintesc de o întâmplare, petre­cută imediat după revoluție, când i-au pus în ca­meră un planton. Era un soldat în termen pus să îl păzească de eventualii dușmani, de care nea Petrache râdea: „Eu și dușmanii! N-a vrut nimeni să mă omoare niciodată!”. Militarul acesta în termen, care era un om foarte simplu, cu o pușcă în spate, mi-a spus odată, când am trecut pe aco­lo: „Vă rog, spuneți-i ofițerului care m-a trimis aici să mă mute, că nu-l mai suport pe nea Petrache. E un om minunat, dar vor­beș­te încontinuu, iar eu nu înțeleg mare lucru din ce spune. Un singur lucru pricep din dis­cursurile lui – că adevărul este Dumnezeu!”. Pen­tru că nea Petra­che, și dacă prin­dea un țigan pe stra­dă, potcovar să fi fost, se chinuia să îi lămurească bine ce e adevărul. Îmi spunea adesea că ar trebui să cău­tăm adevărul toată viața, la fel ca So­crate. L-am și în­tre­bat odată – „Dar unde să căutăm adevărul, nea Petrache!?”. „Măi, trebuie să căutăm un Zeu!”. Și nu spunea asta la nivel filosofic. El a fost un creștin profund. Era atât de indulgent și de iertător până și cu adversarii săi, cum nu vă puteți închipui. Atât de iubitor de oameni era, încât și-a dat și căciula să le dea de băut celorlalți.

– Cu ce moștenire de preț ar trebui să rămâ­nă neamul nostru de la Petre Țuțea?

– Cu curajul de a-ți apăra opiniile! Mă refer la lucrurile categorice, importante, nu la discuțiile mărunte. Pentru ideile lui, Petre Țuțea a fost în stare să facă pușcărie, cu toate chinurile pe care le implica pe atunci închisoarea comunistă – foa­mea, frigul și bătaia. Iar după ce a ieșit din puș­cărie, pentru ceea ce el socotea că este Adevărul Unic, revelat nouă de către Dumnezeu, a îndurat marginalizarea, deși ar fi meritat cel puțin o ca­tedră universitară. I-a și spus la un moment dat unul de la partid. „Tovarășe Țuțea, am organizat și noi de 23 august o suită de manifestări, dar nu au venit studenții deloc. Cei mai buni erau în jurul dumneavoastră la Athénée Palace! Ce le spuneați acolo?”. „Eu am doar o gură!”, le-a spus nea Petrache. „Dar cred în tot ce spun, pe când voi nu credeți în tot ce spu­neți.”

„Vreau să stau de vorbă cu sfinții!”

– Știu că i-ați fost aproape în ultimele momente de viață. Cum a murit?

– Când a murit, n-a mai fost ni­meni lângă el… Doar eu și părintele Tică Voicescu, fost deținut politic împreună cu noi. Eram doar noi doi și nea Petrache, pe o masă de operație, im­provizată în catafalc. Tică îi citea stâlpii, iar un țigănuș, parcă-l văd și acum, avea un picior într-un șoșon, iar celălalt era desculț, a venit să-l cădelnițeze. Atunci m-am gândit că omul ăsta, care a fost adu­lat în timpul vieții, acum, când pornește pe ultimul drum, e aproape singur.

Înainte de a muri, a fost un episod care m-a mișcat. Acolo unde era internat, la spitalul Christiana, la domnul doctor Pa­vel Chirilă, unde și-a petrecut ultimele zile, era și o capelă, iar nea Petrică m-a rugat, spre sfârșit, să îi cer doctoriței să îl lase singur în acea capelă peste noapte. „Dar ce vrei, nea Petrache, să faci aco­lo?”. „Măi, vreau să stau de vorbă cu sfin­ții!”. Am vorbit cu doamna doctor, i-a deschis capela, și l-am lăsat acolo. Era miezul nopții și l-am prevenit că noaptea aceea nu mă voi mai întoarce. După ce am ajuns acasă, cam pe la ceasul doi-trei din noapte, mă pomenesc cu un telefon. Era doctorița care mă ruga să vin neapărat la spital, să vorbesc cu nea Petrache. Am ajuns la spital și l-am în­trebat ce s-a întâmplat: „Măi, am venit aici în capelă să stau de vorbă cu sfinții, dar nu mi-a răspuns niciunul nimic… Probabil pentru că am și eu păcatele mele și trebuie să mi le mai is­pă­șesc!”.