Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FLORIN GHIOCA – „Sunt foarte fericit în ceea ce fac”

– Este fotograful oficial al Teatrului Naţional din Bucureşti. Stă cu aparatul la ochi, de la nașterea unui spectacol și până la premieră. Când cortina se ridică, fotografiile lui ies și ele în luminile rampei, dând mărturie despre miracolul artistic care s-a întâmplat –

– Ce înseamnă de fapt meseria de fotograf de teatru?

– Este unul dintre cele mai grele genuri fo­to­grafice, dacă ne gândim ce presupune exact: lu­mi­nă slabă, aproape inexistentă uneori, mișcare mul­tă, scene cu actori mulți, eventual îmbrăcați în negru, pe un fundal – de cele mai multe ori – negru și el. Practic, un coșmar pentru orice fotograf, dar unul plăcut, dacă te pricepi să-l fo­tografiezi, chiar și în condiții de-as­­tea. În rest, înseamnă pasiune până la obsesie pentru teatru, în­seamnă să iubești actorii și să te de­dici muncii ăsteia, care nu pre­su­pune, așa cum cred unii, doar să apeși pe un buton. În­seamnă să cu­noști un spectacol, să știi cum să îl abordezi și să îl arăți lumii mai de­parte, să-l pui chiar tu în valoa­re!

– Cum arată o zi de muncă pentru tine?

– Ca orice zi de muncă, începe dimineața, când e nevoie să faci fotografii de repetiții, și se termină seara, târziu, de multe ori noaptea, după spectacole, când mă uit ce-am făcut și se­lectez din ce am tras. În­seamnă mii de foto­gra­fii făcute și văzute săptă­mâ­nal, și ici-colo, un pic de prelucrare, atunci când o cer anumite condiții. Când sunt fotografii pen­tru print, pentru ziare sau pentru expoziții, de obi­cei mai intervin pe ele, altfel nu sunt adeptul prelu­crării: ce vezi prima dată, aia trebuie să apară și pe imaginea pe care o arăți mai departe. Așa e corect.

– Înainte de-a alege fotografia, ai fost ziarist. Te-a ajutat?

Victor Rebengiuc în „Regele moare”

– M-a ajutat în contactul cu oamenii, cu actorii, în principal. Pe unii dintre ei îi cunoșteam prin intermediul faptului că am scris despre ei, am făcut interviuri. Acum, a fost rândul lor să mă descopere ca fotograf.

– Cu fotografiile de teatru pe care le faci, or­ganizezi expoziții. Pot fi considerate, și ele, spec­tacole?

– Da. Am încercat cu toate expozițiile mele, nu numai cu cele de fotografie de teatru, să surprind publicul, într-un fel sau altul. Am reușit, deși nu toată lumea m-a aplaudat. Chiar la prima mea expoziție la TNB, cineva din public mi-a spart o sticlă în cap, prefăcându-se supărat fiind că „nu intră publicul la spectacol din cauza mea”! Fi­rește, era o sticlă de la butaforie, dintr-un material special, însă am văzut mai târziu, pe filmările de la vernisaj, re­ac­ția oamenilor, care au fost șocați! Șocul lor avea să găsească ulterior răspuns, într-un spectacol vio­lent, cum este „Butoiul cu pul­bere”, regizat de Felix Alexa, unde persona­je­le se lovesc cu asemenea sticle. Într-un alt ver­nisaj, de data asta cu fotografii realizate în Afga­nis­tan, am recreat, într-o clădire părăsită, atmosfera de sârmă ghimpată a locului, cu făclii, gropi, saci de nisip și militari care iau cu asalt clădirea, într-un happening ine­dit. Iar proto­colul de după ver­nisaj a fost realizat de un bu­cătar arab. Lu­mea a mâncat ke­bab, la fața lo­cului! Ideea este că nu fac simple expoziții, sunt expe­rien­țe complexe, care îi ating emo­țional pe oameni, îi mișcă, efec­tiv. Cele mai multe expoziții sunt cu vânzare și au un caracter umanitar. Ultima a fost deschisă înainte de Crăciun și a rămas expusă până la mij­locul lunii ianua­rie, la Sala Mare a TNB. „WaterLear” s-a nu­mit, cu imagini ale ac­torilor din spec­tacolul „Regele Lear”, regi­zat de David Do­iashvi­li. Un spectacol fabulos! Cu banii ob­ținuți în urma vânzării fotografiilor, vom cons­trui primul lea­găn mo­­bil dedicat per­soa­ne­lor cu handicap lo­co­motor din Româ­nia! Expozițiile mele au mai me­reu un asemenea mesaj: am contribuit la campa­nii pen­tru felinele mari, pe cale de dispariție, alături de „National Geo­graphic”, sau pentru cămine de bă­trâni, pentru o colegă bolnavă de cancer, pentru di­ver­se cauze în care cred și pe care vreau să le susțin.

– Prin urmare, fotografie de teatru, cu final emoțional și umanitar. Cum ai cucerit încrederea actorilor și a regizorilor?

Mihai Constantin în „Regele Lear”

– Nu foarte ușor, recunosc. De mai bine de cinci ani sunt fotograful oficial al Teatrului Național din București, care între timp a devenit cel mai mare tea­tru din Europa, raportat la numărul de săli. Avem în trupă mai bine de 85 de actori și peste 300 de co­laboratori. Imaginează-ți tot atâtea orgolii artis­tice, tot atâtea păreri bune despre propria per­soa­nă. Este greu să împaci pe toată lumea, însă eu încerc să îi fac pe toți să se simtă în lar­gul lor cu mine. Atunci ies fotografii bune. Când „uită” de mine și de cameră și sunt mai puțin intimidați de ea. Dar, ușor-ușor, după mai bine de doi ani, au în­ceput să aibă în­credere în mine. La rân­du-mi, mă strădu­iesc să fac față tuturor pro­vocărilor și pre­ten­țiilor (justificate, desigur) pe care le-ar avea.

– Florine, cum ai ajuns, de fapt, de la presă la teatru?

– A fost o trecere firească, aș spune. Am copilărit în teatru, am fost de sute de ori la spectacolele Teatrului Bulandra, cu sora mea mai mare. Am dat la Teatrologie, iar patru ani am fă­cut corp comun cu Teatrul Național din Cluj, orașul unde am studiat și am mâncat teatru pe pâi­ne. Înainte de facultate, am stat mai mult în Teatrul Odeon decât acasă, pregătindu-mă pentru ad­mi­tere, inclusiv văzând spectacole pe bandă rulantă, cum se zice. Așa că trecerea a fost una hărăzită de undeva de Sus. Nu știu cum s-au legat lucrurile, însă sunt foarte fericit în ceea ce fac. Chiar dacă teatrul este ca o obsesie pentru mine, cum spunea domnul Caramitru, la vernisajul „WaterLear”.

– Teatrul Național din București este o ade­vă­rată uzină. Cum funcționează ea?

– Da, poți să îi zici și așa. Și noi îi spunem la fel. Sunt cam 500 de oameni care fac uriașul ăsta, cu șapte săli, să pulseze viață și teatru. Gândește-te că în 2019 am avut cam 850 de reprezentații, fără să mai adaug spectacolele găzduite. Știi ce în­seamnă ca zilnic să se spele costume, să fie pregă­tite, uneori, pentru o nouă reprezentație, chiar a doua zi, să se schimbe decoruri, unele uriașe, să se schimbe lumini, instalații de sunet, recuzită, ca­bine, videoproiecții? Dacă ceva din toate acestea nu ar funcționa bine, ai putea ajunge într-o clipă de la extaz la dezastru. Și e o lume imprevizibilă, unde se pot întâmpla multe. Și se întâmplă.

– Am înțeles că acum și joci într-un spectacol. Cum ai devenit „actor”?

– Este o întâmplare simpatică. Văzându-mă că fac fotografii din culise, cum am de multe ori obi­ceiul, actorii din spectacolul „Mo Man’s Land”, unul dintre cele mai bune din câte am văzut vreo­dată în teatrul românesc, m-au luat într-un gest spon­tan cu ei, pe scenă! Era chiar un moment cu multă presă, reporteri cu camere video, fotografii, CNN, Euronews, blitzuri, microfoane, interviuri… Am avut niște emoții teribile, mai mult să nu îi încurc pe ei sau să nu fac vreo boacănă. Trebuia să intru de două ori, însă a doua oară nu am mai avut curaj! După ce mi-am revenit, mi-am dat seama că îmi place teribil de fapt să fiu actor, și am continuat să intru „în rol”, până când Sașa (Alexander Mor­fov, regizorul spectacolului) a considerat că e cazul să fac parte din distribuție. Apropo, mi-au ieșit niște fotografii incredibile de pe scenă, inclusiv cu publicul din sală, care, mai nou, umple până la refuz locurile!

– Ce planuri ai pentru pentru 2020?

– În primul rând, să mă pun la punct cu să­nă­tatea, care mi-a mai dat ceva emoții, apoi să reu­șesc să finalizez proiectul primului meu album fo­to, care se numește „Backstage”, și care va fi rea­li­zat împreună cu Editura „Curtea Veche”. Apoi voi avea o serie de expoziții de fotografie de teatru prin țară, poate chiar și pe afară. Deja am expus la Lon­dra și la Sarajevo, să vedem ce rezervă 2020. Mai țin cursuri de fotografie, voi avea o serie nouă, apoi un masterclass, care este în plan la Chi­și­nău, iar zilele trecute, am primit invitația de a mă implica în organizarea unui festi­val de teatru în țară, invitație pe care am acceptat-o cu bucurie. Mai multe detalii… în­tr-un număr viitor!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian