Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Păgubiță

Foto: Shutterstock

Cu picioarele ca niște lujere de crin, subțiri-subțiri, cu boticul umed, ce fremăta necontenit, cu ochii vii, un ghemotoc de blană, aban­donată la naștere și neaju­torată… Vecinul meu Dorel fusese să-și prășească porumbii și o găsise, singură pe lume, abando­nată la marginea pădurii. O zi întreagă s-a perpelit pe lângă pui, sperând să se întoarcă la ea mama ei, căprioara. N-a mai venit. Lăsat în pădure, puiul ar fi murit, așa că Dorel s-a întors seara cu ea acasă și ne-a predat-o mie și copiilor lui. A fost o scenă electrizantă, căci puiul nu supsese decât câțiva stropi de colostru înainte să fie abandonat și era mort de foame. L-am înviat cu ajutorul Domnului și al vacilor lui Dorel, doldora de lapte. Ve­cinul meu o botezase deja Păgubița. Dar cum el era plecat mai tot timpul la lucru, a devenit copilul meu de suflet. Încet-încet, s-a înzdră­venit și a ajuns o acrobată de echipă națio­nală. Zburda prin ogradă de parcă zbura, sărea toate gardurile fulgerător, rar mo­mente de respiro.

Zi de zi devenea tot mai frumoasă, mai zveltă, mai sănătoasă. Se domesticise, copiii lui Dorel îi dădeau bomboane pe furiș, iar eu îi alegeam cele mai suculente ierburi și frun­ze. Ce mai încolo și încoace, deveni­se­răm o pereche de îndrăgostiți. Doar noaptea o lăsam să doarmă în grajd. A doua zi, tot ritualul se relua, da capo al fine.

Și Păgubiță creștea, creștea, și se făcea tot mai mândră și îmi era tot mai dragă, mi se părea că retrăiesc un mit cu fata preschimbată în căprioară…

Dar a trecut vara, a trecut toamna, a venit iarna. Păgubiță nu se sinchisea, sta în grajd la căldurică, în belșug de fân și lucernă. Ziua nu renunța deloc la șarjele-i nesfârșite prin largul ogrăzii.

Dar iarna a trecut și într-o zi „neagră”, vecinul Dorel, găsitorul ei, m-a îndoliat cu o veste nebună: o s-o ducă pe Păbugiță în pădure, acolo unde erau lumea și locul ei. Deși îmi sângera sufletul, am luat-o binișor și am intrat cu ea în pădurea din care fusese adusă. Ne-am așezat oleacă în iarbă, gândind că Păgubiță își va lua zborul în lumea ei. Dar când am plecat către casă, nu făcusem zece pași, când Păgubiță a țâșnit ca o săgeată pe lângă noi, ajungând acasă înaintea noastră! Am rămas uluiți. Apoi „nașul” Dorel a vorbit cu pădurarul s-o ducem iar în pădure, și el să tragă un foc de armă în aer, cu pușca, știind că animalele fug sperioase, mai ales căprioa­rele. Zis și făcut. Am mers din nou în pădure, pădurarul a tras, Păgubiță a ciulit urechile ei catifelate și-apoi a rupt-o la goană, unde cre­deți? ACASĂ!

Văzând și această ispravă, am decis să devenim „criminali” și am făcut o excursie tocmai la Târgu-Jiu, unde am lăsat-o într-o pădure, mare, mare, care a primit-o cu brațele deschise, ca pe un fiu rătăcitor. Mie, însă, mi s-a rupt sufletul. Păgubiță devenise o parte din viața mea.

FLOREA C.

(Așteptăm o adresă sau un număr de telefon.)

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian