Ursarii iernilor de altădată

Iarna de altădată avea puține lucruri în comun cu iarna aceasta, din 2020, când, la început de februarie, înfloresc ghioceii pe coastă. Primăriile fac economii de com­bus­ti­bil, utilajele așteaptă reparate și încălzite, mecanicii își iau leafa degeaba, câmpiile se usucă fără pic de umezeală, fără ploaie, fără lapoviță; mugurii pădurilor și parcurilor își arată „colții” treziți prea devreme. În urmă cu 50-60 de ani, zăpada era mare, gerul era cumplit, lemnele uscate ale pădurii co­mu­nale ardeau în vetre, de dimineața până seara. În liniștea satului, se auzeau doar strigătele co­piilor la săniuș și, în lunile februarie și martie, sunetul trompetei ursarilor. Anunțul era clar: vin ursarii cu urșii lor dresați, să joace și să-i „frecționeze” pe bol­navii cu dureri de șale! Urșii erau crescuți de pui, educați și învățați taina relației cu omul, în bătătura rudarilor. Par­că-l văd pe ursarul de sub muntele Parâng, Lache Spoi­toru, cu mâna pe cureaua de piele de la gâtul animalului, trecând prin sate zile întregi, însoțit de toboșarul Goriță și, uneori, de un lăutar, cum era cunoscutul Morâncel. Ursul nu juca fără muzica lor săltăreață. Tata Ilie, bunicul meu iubitor de tradiții, îi invita în curte, lângă pătulul plin cu porumb. După două-trei dansuri în ritm săltăreț, blân­dul animal cădea să se odihnească în patru labe, așa cum îl lăsase Dumnezeu la ivirea pe lume. Tata Ilie venea cu ulcica de țuică fiartă și „artiștii” se desfătau la repezeală. Apoi venea rândul „paginii medicale”. Erau de față destui vecini ușor cocoșați sau cu mijlocul legat în brăcinare late, de lână, care plăteau cinci lei ursarului, cinci tobo­șarului și cinci lui Morâncel, să fie călcați de dansatorul din Polovragii Parângului. Ursul știa bine ce are de făcut. Se urca cu labele lui late, pe șalele omului întins pe o pă­tură de lână, apăsa ritmic, după muzică, de la picior spre gât, repetând jucătura acolo unde îi poruncea ursarul. Fe­meile mai curajoase, care acceptau tratamentul, ajun­geau să țipe sub greutatea de peste 100 de kilograme, dar lău­tarul și toboșarul „dădeau muzica mai tare”, să nu se sperie vecinii și trecătorii. La fel se întâmpla în satul Al­beni, de unde o fostă colegă de liceu, Olimpia, povestește despre copilăria ei. Ce bucurie era în curtea vestitului Vergilă, gospodarul înstărit la care se strângea lumea! Îi primea pe toți consătenii, deschidea porțile, îi cinstea cu țuică fiartă, cât își așteptau rândul la călcătură. Copiii se strângeau și se mirau cum stă ursul legat cu lanț de gât și cu botniță la gură. Cânta toată lumea, cântau și copiii, lumea era „ca la urs” prin tot satul. Femeile erau îm­bră­cate în costum național, bătrânele aveau șoarțe, iar băr­ba­ții, în frunte cu Vergilă, purtau ițari schilerești. Multe bătrâne, urmărind ursul, torceau și cântau. După ce pleca ursarul, se strângeau oamenii la fântâna cu cumpănă și povestea fiecare ce văzuse. Vioara lui Ilă nu tăcea o clipă. Doda Maria, nevasta lui, cânta din cobză. Și în Cărbunești Sat ursarii erau chemați de bătrânii bolnavi de spate. Cum­natul Sabin îmi povestește de Mandache Oablea, ju­pânul care vindea la târg boabele de porumb ale gos­po­darilor, împrăștiate pe pături, și care îi cunoștea pe ursari și-i chema cu urșii la târg. Iată, așadar, că ursarii puteau fi găsiți în tot județul. Iarna, când erau zile mai calde, și în toate anotimpurile. Unde sunt ursarii și urșii de odi­nioară? Acum nu mai e nimic în sat. Nu mai sunt boi, nu mai este nici un car, nu mai sunt vaci, nu mai sunt urși dresați. Nu mai sunt nici prea mulți săteni. Porțile stau zăvorâte. Nu vezi decât lacăte. Amin.