Ciobanii Sibiului cuceresc Bucureștiul

Jinarii și bucatele lor ca-n povești

Îi știți, probabil. Sunt prezenți în toate marile pie­țe și supermarketuri din București. Ciobanii din satele Mărginimii Sibiului, coboară, săptămână de săp­tămână, din vârful muntelui, ca să umple tarabe­le cu bunătățile lor tradiționale, curate și cu gust mi­nunat: brânzeturi din lapte de oaie adevărat, în frunte cu magnifica lor telemea, kilometri de câr­nați afu­mați și alte soiuri de preparate din carne, fă­cute după rețete vechi, ciobănești. O revărsare rega­lă de ali­men­te pe care bucureștenii le așteaptă, așe­zați la coadă, disciplinați dar și bucuroși, la gândul ospe­țelor ce vor urma. Minu­ne: satele ciobănești ajută lo­cui­torii orașelor să mănânce să­nătos și cu­rat, ape­lând la tradi­ție. Iar orășenii, cumpărându-le produ­sele tradiționale, îi ajută să existe! Ce se ascunde în spatele aces­tei „in­va­zii” pașnice, am aflat stând de vorbă cu patru tineri din satul Jina, Mărgini­mea Sibiului, veri între ei, gaz­de primitoare pentru cei care ajung în magazi­nul des­chis peste drum de Parcul Bazilescu din București. I-am prins greu la vorbă, pentru că nu stau lo­cu­lui o clipă. La prăvălia lor este me­reu coa­dă și de-abia fac față toți patru la servi­rea cli­en­ților. Și-așa se întâmplă de di­mi­nea­ța și până seara, de luni, până du­mi­ni­că. Nu au pauză decât a­tunci când fac ro­ta­ție cu alți veri, cu care-și „dau rând” la tejghea.

Tăria neamului

Florin Streulea se trage din­tr-o familie de cio­bani din Jina Sibiului. Bunicii și străbunicii lui au trăit împărțindu-și anul și casele după nevoile tur­melor. O jumă­tate de an sus în munte, pe vârfurile Che­cea sau Tom­na­tec, o altă jumătate, jos, în șe­su­rile Banatului, cu sarica și gluga pe cap, mergând în urma miilor de oi avute în grijă. Amintiri pe cale de ducă, în ziua de azi. Poveș­ti spuse pentru ne­poți. Părinții lui încă mai merg „la colibe”, vara, mutați cu toată gospodăria în mun­te, acolo unde sunt pășuni bune și curate. Dar el este absolvent de management și comerț, iar sora lui este doc­to­riță în Sibiu, noua generație n-a mai însoțit turmele în drumurile lor, dictate de anotimpuri. Cu ei s-a rupt lanțul oieritului în familie, stră­vechea me­serie a fost trădată, ei n-au mai simțit răsuflarea mun­­­telui, care însoțea talăngile oilor pe cărările spre vârf. Îl întreb cum se face că este, totuși, în pră­vălia în care se vând produ­sele aduse din Jina.

– Noi patru suntem aici ca să ne ajutăm fa­miliile rămase în Jina să-și vândă marfa la oraș. Aș putea spune că ne-am împărțit sarcini­le, bă­trânii văd aca­să de oi (munca cea mai grea o fac ei), iar noi am venit cu mărfurile în Bucu­rești. Ce facem noi e mult mai ușor, deși, așa cum vedeți, nici noi nu stăm locului, de dimi­neață, când deschidem, până la zece seara, când se în­chide prăvălia. Noi suntem toți veri, și familiile noastre s-au asociat, ca să poa­tă face față mai bine timpurilor de acum. Este foarte bine că pu­tem des­chide magazine în toate marile super­mar­keturi, pentru a aduce produsele noastre în orașe, în fiecare zi, nu doar la târguri sezoniere. Suntem conștienți că, pe cât este marfa mai bună, pe atât numărul clienților este mai mare, și nu ne este rușine cu ceea ce vindem. Produsele noastre se caută foarte bine. Sunt gustoase, curate. În sensul acesta, poate că nu ar fi rău dacă ar exista o politică de pro­tejare a măr­furilor tradiționale au­tohtone. Am avea toți de câști­gat, cumpărătorii ar avea produse proas­pete, verifi­cate, făcute după re­țete care și-au dovedit valabi­litatea de sute de ani, iar noi am avea siguranța că ne vindem marfa și că în acest fel nu dispare mese­ria aceasta străveche a oieritului. Dacă vorbim, de exemplu, numai de brân­zeturi în România, se im­portă încă foarte multe sortimente și n-aș putea spu­ne că sunt mai bune decât ale noastre. Alte țări își favorizează produsele autohtone. Fără o susținere oficială temeinică, în curând vom vorbi despre dis­pa­riția ciobăniei. Să vă dau exemplu neamul meu, care a trăit din oierit. Părinții au gândit pentru noi o viață mai ușoară și ne-au dat la școli și la facul­tăți. Noi n-am trăit la stână, n-am fost în transhumanță, nu știm să trăim du­pă calendarul tur­melor. Și nu cred că ne-am pu­tea întoarce la viața pe care au dus-o înain­tașii noș­tri. Cu alte cuvinte, deși mă doare su­fle­tul să o spun, noi suntem rupți, vrând, nevrând, de ciobănit. Sun­tem aici, la acest magazin, ca repre­zen­tanți ai părin­ților noștri, care-au rămas acasă, să vadă de animale. Le prețuim munca, și vrem să fie răsplătiți pentru ea, dar ce este trist este faptul că nu mai sunt oameni care să facă această meserie. Odată cu generația părinților noștri se încheie și ciobănia, o tradiție care a dus nea­­mul acesta prin is­to­rie de-a lun­gul vea­cu­rilor. Imaginea tur­me­lor de oi ocu­pând ori­zontul câm­piilor o să rămână doar în amin­­tiri.

S-a terminat fabrica de ciobani

– Și totuși, văd că sunt zeci de clienți care au ve­nit la magazinul vostru, numai de când stăm noi de vorbă. A­cest lucru contrazice oa­recum vorbele pesi­miste pe care mi le-ați spus, cu alte cuvinte, pro­dusele sibienilor de la Jina sunt cerute pe piață, aveți succes cu ele în București.

Constantin Arpășan: Da, aveți dreptate, produ­sele noastre sunt foarte căutate, pentru că sunt bune, curate, naturale. Avem și aceste magazine în care le putem vinde și vedeți că de-abia facem față la cere­rea cumpărătorilor. Nu aici este problema, ci în fap­tul că în zece ani cel mult o să dispară ciobănia. S-a terminat fabrica de ciobani! S-a închis, ca toate fa­bricile din alte domenii. Nu mai este cine să în­vețe, tinerii aleg meserii mai ușoare, mai la oraș, în con­diții de confort. Pleacă din țară lăsând vraiște mese­riile străvechi. Oieritul este una dintre cele mai grele meserii, pentru că nu ai zile libere, nu ai sărbători, ești în slujba animalelor pe care le înso­țești, fie ploa­ie, fie vânt, fie soare și arșiță. În Jina noastră trăiește Maria Sterp, o femeie care și-a pe­trecut viața alături de neamul ei, în munte, la colibă, cu oile. Ea a făcut versuri în care a descris toată istoria și viața cioba­nilor, drumurile lor, urcarea la munte în anotimpul cald, mutarea cu toată gospo­dăria după oi. Pe vre­muri, vara, ciobanii jinari se mutau cu toată familia în vârf de munte, pe plaiurile de sus. Au dispărut acum, mai sunt doar câțiva care mai trăiesc așa. Înainte, toată viața oamenilor era programată sau di­rijată de ceea ce se întâmpla cu animalele, cu oile. Nu era o viață ușoară, tocmai de aceea părinții au gân­­­dit pentru noi alte meserii. Îi ajutăm, cu drag, pen­tru că e mult mai bine să lu­crezi pentru ai tăi, de­cât pentru străini. Eu sunt aici cu soția mea, Daniela, lucrăm de când s-a deschis magazinul acesta, sun­tem bucu­roși că mărfurile noastre au așa căutare, dar nu uitați ce v-am spus: Fabrica de ciobani s-a închis!

Telemea și… sarmale ciobănești

Într-adevăr, produsele afișate în galanta­re sunt extrem de îmbietoare, îți vine să le mănânci cu ochii, înainte să ți le pui în coș, și cei patru jinari de-abia fac față cumpă­rătorilor. Cu greu găsesc câte un răgaz ca să-mi răspundă la întrebări. Daniela Arpă­șan are grijă ca tejgheaua și masa să fie me­reu șterse și curate, Florin Sava, cel de-al pa­trulea văr, aduce me­reu marfă nouă din magazie și o aranjează în vitrine. Nici nu știi ce să alegi: brânza dul­ce, caș­cavalul simplu, cu chi­men sau afumat, tele­mea­ua proas­pătă sau cea maturată, „veche”, cum îi zic ji­narii, urdă dulce sau sărată, smân­tână groasă, unt, lapte acru, kefir, iaurt cu gust adevărat, acri­șor, ne­fiert la 80 de grade, cârnați proaspeți și afumați, parizer de casă, salamuri cu mirodenii, ierburi și piper, șunci crude sau uscate și afumate, slăninuță proas­pătă sau fiartă, cu boia și usturoi sau afumată, tobă, pastrame de porc și curcan, dulcețuri și ge­muri cu fructe de la munte, zacuști cu hribe și ghe­be și câte și mai câte… Întreb care este cea mai ce­rută marfă și aflu că pe primul loc este telemeaua veche, de oaie, aceea cu care sibienii au ieșit mereu în față, în toate piețele și târgurile în care au ajuns. Noutatea pe care cei patru veri au vrut neapărat să mi-o sem­na­leze este, însă, aceea că magazinul lor oferă și mâncăruri tradiționale proaspăt gătite: cior­bă de burtă, sarmale ardelenești, to­cană ciobă­neas­că, orez cu legume, varză acră călită cu afu­mătură și multe altele, care poartă în ele măies­tria mătușii lor, Eugenia Sava, cea care le gătește după rețete moștenite din vremea în care cio­bănia era la mare preț.

Nu știu dacă previziunile sumbre ale celor patru veri, legate de ciobănie, se vor adeveri în anii ce vin, dar ceea ce știu sigur este că frăția aceasta, din­tre sat și oraș, este de bun augur. Cio­banii ne pun pe masă hrană curată și sănă­toasă, iar noi, cumpă­rându-le marfa, susținem în mod direct una dintre meseriile străvechi care i-a însoțit pe români de-a lun­gul istoriei, dân­du-le o identitate în care se recu­nosc și azi.

Fotografii din arhiva Maria Sterp, DUMITRU BUDRALA (2)