Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MIRCEA RADU – „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta”

25 de ani de televiziune

– Cunoscutul realizator revine la TVR în stil mare. Aceasta ar fi prima ştire importantă. A doua ştire este că emisiunea prin care revine este dedicată unor copii considerați „anormali”. Despre aceste două lucruri vorbim astăzi cu îndrăgitul om de televiziune –

„Am intrat în proiectul «Down the Road. Aventura» cu gândul că am să cunosc oameni, nu pacienți”

– Dragă Mircea, revenirea ta în programul TVR este pe cât de aşteptată, pe atât de inedită. Reality show-ul „Down the Road. Aventura” propune un demers umanitar și afectiv cum n-am mai văzut de foarte multă vreme pe micul ecran. Cum a apărut ideea acestui show?

– Ideea nu e românească, ci aparține belgienilor de la „Roses are blue”. La noi, „Down the Road. Aventura” e un program care are în centru opt ti­neri cu sindrom Down, care se întâlnesc și pleacă într-o excursie alături de mine și de Roxana Ossian, psiholog la „Special Olympics”. Aceşti tineri sunt duși în locuri în care nu au mai fost, sunt îndemnați să facă lucruri pe care nu le-au mai făcut, toate în ideea de a-și depăși fricile, inhibițiile și limitele.

– Există în unele emisiuni româneşti tendinţa exagerată de a stoarce lacrimi cu forţa. Remarc şi apreciez enorm că filmările voastre cu aceşti ti­neri cu sindrom Down nu forţează această latură. Ei sunt oameni cu totul și cu totul normali. Aţi premeditat voi nota optimistă a emisiunii sau personajele voastre au condus către ea?

– Una dintre prejudecățile grave este că per­soa­nele cu sindrom Down sunt niște oameni care nu înțeleg mai nimic din ce se întâmplă important în jurul lor. Fals! Ei sunt oameni inteligenţi, iubitori şi, foarte important, cu simţul umorului. La fel cum mulți dintre ei au și ureche muzicală. De pildă, Anca, una dintre prietenele mele cu Down, avea între muzicile preferate Beethoven. Sau Andrei, cu care ascultam „Iris”. Sau Ionuț, care știa de Frații Pește, niște virtuozi ai manelelor. Și da, râdeam cu ei, de fiecare dată când era de râs. Filmările s-au desfăşurat cât se poate de natural.

– A fost greu să filmezi cu aceşti opt tineri?

– Nu, deloc. E mai greu de filmat cu oameni așa-zis „normali”, care au pretenții absurde. Care nu se supun unor reguli nescrise, pe care munca în televiziune, în general, iar filmarea, în special, le presupun: respectul față de orice membru al echipei, înțelegerea ideii că știi doar ora la care începe filmarea, nu și când se termină. Emi­siunea „Down the Road” a fost o în­tâl­nire și un șir de trăiri comune care ne-au schimbat în bine.

– Ştiai ceva despre oamenii ati­pici, cei cu sindrom Down, înainte de a-i cunoaşte pe noii tăi prieteni?

– Nu, nu am cunoscut pe nimeni cu sindrom Down sau care să aibă un copil cu această afecțiune. Dar am intrat în proiect cu gândul că am să cunosc oameni, nu pacienți. Privind în urmă, cred că a fost mai bine că n-am știut mai nimic despre sindromul Down.

O lecție de a trăi frumos

Gașca de la „Down the road”

– Cum i-ai descrie acum?

– Sunt oameni foarte puternici, chiar dacă ei nu știu asta. Sunt foarte sensibili, ceea ce îi face și mai vulnerabili. Sunt direcți, într-o lume plină de ipo­crizie. Dacă majoritatea oamenilor ar avea felul de a fi și de a-și arăta sentimentele așa cum fac acești prieteni ai mei speciali, lumea ar avea numai de câștigat. Chiar dacă sună a clișeu, te asigur că nu e. Întreabă pe oricine are sau a avut interacţiuni cu oameni de acest fel. Lucrul cu ei m-a îmbo­gă­țit.

– Concret, ce schimbări s-au produs în tine după această experienţă?

– Uite, înainte de „Down the Road. Aven­tura”, nu mă dădusem niciodată cu parapanta. Nici în balon cu aer cald nu urcasem. Iar la nivel interior, aș pune în față lecţia de a trăi frumos, care mi-a fost reamintită de toți și de fiecare din cei opt prieteni ai mei speciali. Emisiunea asta mi-a readus aminte de comunicarea directă, fără perdele de fum, fără ipocrizii și fără „da”-uri care înseamnă, în cel mai bun caz, „vom mai vedea”.

– Din punct de vedere tehnic, a fost nevoie de mai multă editare la montaj decât într-o emisiune „tipică”?

– Pentru că e vorba de un reality, adică de un program care pleacă de la a arăta telespectatorilor viața așa cum e, s-a respectat tot ce înseamnă tiparul unui astfel de show. Nu s-a re­gizat nimic, am lăsat lucrurile, situațiile să decurgă firesc, dintr-una-ntr-alta, așa cum e-n viață. Dacă ai re­marcat, nici eu nu am privit în ca­meră, așa cum face orice prezentator de televiziune când e la cadru. Bun, acum, că am lă­murit asta, trebuie să îți zic că nu s-a tăiat la montaj decât ce încărca prea mult esența, mesa­jul…

„Obligaţia televiziunii publice este să educe”

– Să rămânem în televiziune: în­cepând de anul acesta, eşti consilier în management al directorului ge­ne­ral al TVR. Fe­licitări! Ce în­seamnă funcţia aceasta?

– Numirea mea în această funcție onorantă cred că are legătură cu cei douăzeci şi cinci de ani de me­serie în televiziune. Mulțu­mesc pentru felicitări. A fi consilier al preşedintelui TVR, Doina Gra­dea, înseamnă în primul rând a fi la curent cu tot ce se vede la televizor. Cu tot ce se scrie sau se aude în presă în special despre Televiziunea Română. Să am informații și să observ tendințe. Nu în ultimul rând, să aduc în discuție, cu argumente, emisiuni sau pre­zentatori, produse de calitate, care pot fi valo­ri­ficate și care pot contribui la ridicarea postului public.

– Crezi în obligaţia televiziunii publice de a ţine sus standardele calității, de a fi numărul unu în educaţia publicului?

– Ai rostit un cuvânt magic: obligația. Da, una dintre îndatoririle televiziunii publice, pe lângă cea de a oferi informații și divertisment, este să educe. Să nu uităm că în România anului 2020, rata abandonului școlar timpuriu este printre cele mai mari din Uniunea Europeană. Există copii care merg pe jos până la școală kilometri – copii, am spus, nu copil! Fie și unul dacă ar fi, și statul ar trebui să facă ceva! Revenind, copiii aceia care au greutăți legate de școală ar trebui ajutați cumva. Cum? Prin programe de tipul Teleșcoală. Într-un limbaj accesibil și prietenos, să putem arăta copiilor importanța școlii.

Masa mare, de duminică

– Mircea, ai la rândul tău doi copii, crescuţi de un tată un jurnalist şi o mamă – medic. Le vezi viitorul tot în ţara noastră?

– Sigur că aș vrea ca pruncii mei, odată ce cresc suficient și părăsesc cuibul, să se întoarcă măcar o dată pe săptămână acasă, în weekend, să mâncăm împreună. Îmi place ideea de masă mare, de duminică, cu mulți oameni care vorbesc toți odată, cu copii mici care se aleargă și uită să mănânce de-atâta joacă. Ştii, cum vezi în filme, genul de familie siciliană sau grecească, tradițională… Aș vrea să fie și la mine așa, dar, pe de altă parte, dacă vor dori și vor fi împliniți într-un alt colț de lume, nu voi sta în calea lor. Fericirea copiilor noştri va fi întotdeauna îna­intea dorului pe care eu l-aș simți.

– Mircea, ești un om public, cunoscut de o în­treagă țară. Ce crezi că ar trebui schimbat pentru ca rostul ei să fie mai ușor împlinit?

– Eu nu pot vorbi în numele unui neam. Pot însă să reamintesc o vorbă celebră a președintelui ame­rican J. F. Kennedy: „Ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country” (Nu te întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta) – vorbă care a mișcat într-atât americanul de rând, încât i-a schimbat percepția asupra bunului public. Când se va naște în rândul politicienilor români unul cum a fost Kennedy, putem spera și noi la o schimbare în bine. Până atunci…

– …Până atunci mergem înainte, iar anul abia a început. Ai reușit să-ţi faci agenda pentru 2020?

– Parțial… Știu doar că anul acesta vine cu pro­vocări noi, cu situații neașteptate și cu speranțe mari.

– Să-ţi devină speranţele realitate e urarea noastră pentru tine, Mircea!

– Mulţumesc din suflet. V-o întorc tuturor în­miit!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian