Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Drag mi-e muntele și stâna și oile-ntotdeauna”

La 79 de ani, frumoasă ca o împărăteasă

Vorbele aspre și pesimiste ale tinerilor sibieni, veniți la piață din vârful mun­telui, mi s-au părut exa­gerate cumva. Să aibă, oare, dreptate? Să dis­pară cio­bănia, cea mai veche „meserie” a români­lor, mân­dria vechimii noastre istorice? Mi-am amin­tit de băcița Maria lui Răduțoaie, Maria Sterp, pe nu­mele ei de poetă, care plângea de mai multă vreme, în versuri, stingerea păstoritului. Mi s-a pă­rut un martor credibil al adevărului despre ciobanii Car­paților, așa că am căutat-o și am găsit-o la casa ei din Jina, bucuroasă că a ajuns la șaptezeci și nouă de ani, dar în același timp tristă că „munții mor și rămân pustii”.

„Patru clase, fluiera-n mână, și la stână cu el!”

– Nană Maria Sterp, umblă vorba că oieritul din Munții Sibiului e pe ducă. Să fie adevărat? Dvs. trăiți în Jina, „capitala” oieritului din Car­pați.

– Dispare din unele locuri, și eu am spus asta încă din prima mea carte, „Ultimii păstori”, în care am făcut un fel de istorie a ciobănitului de la noi. Am prezentat atunci satul nostru și colibele din ho­tarul de sus, cu vecinii lor, cu familiile care le lo­cuiau, cu muncile și obiceiurile ciobănești, primite zestre de la cei de dinainte. Acuma rămân munții pustii, pentru că pleacă tinerii și nu mai sunt oa­meni care să știe meseria asta. Pe vremuri, copilul era dat la școală să facă patru clase, apoi părinții îi puneau fluiera-n mână și gata, la mun­te, la stână cu el! Mai târziu, statul i-a obligat să facă școală mai multă, șapte, opt, apoi zece clase. Io nu zic că e rău să faci școa­lă, că și mie mi-a plăcut cartea și știu ce-i aia, doar că în felul ăsta, copiii s-au îndepărtat de oierit. Și dacă tot au luat-o pe drumul ăsta, săracii părinți i-au dat la școli și mai departe, la licee și facultăți, ca să le fie viața mai ușoa­ră, să fie domni, la oraș, și uite-așa, ei nu se mai întorc la viața grea a păstorilor. Fug de ea. Și nici n-ar putea s-o mai facă, pentru că n-o știu. Asta se învață numai acolo sus, în hotar, nu din cărți și nici din poveștile de-aici din vale. Îmi amintesc cum pe vre­muri duceam pruncii în munte, uneori îi pu­neam în samarele și traistele purtate de măgari, alături de cele­lalte bagaje. Era greu și de ei, dar erau obiș­nuiți, și cu ploi și cu vânt. Când era frig, cei mai mici stăteau în pat, sub țoale. Când era vre­me bună, se jucau de-a mijoarca, se as­cun­­­deau prin spa­tele stânii, își ciopleau bote, când creșteau îi mai trime­team după apă, îi pu­neam la treabă și-așa se învă­țau, încetul cu înce­tul, cu toate muncile păstorului. Copiii de azi nu mai salvează ciobă­nia de mâine. Și mai e ceva ce trebuie pomenit. De când cu șoada asta de europeană, au venit tot felul de legi, ba că nu mai e voie să duci oile decât cu mașina, ba că tre­buie să faci așa, ba invers. I-a tot bâzâit pe săracii păstori, ba într-un fel, ba în altul. Ei știau rosturile lor, drumurile lor, dar acuma le-au stri­cat cu atâtea interdicții. Pe vremuri, avea fiecare cel puțin o sută de oi și două, trei vaci, vara urcau cu ele în munte, iarna coborau la câm­pie, în Banat ori prin alte părți. Mulți au lăsat muntele și și-au cumpărat tere­nuri la câmpie unde își țin oile tot timpul, dar ceilalți nu mai au unde și cum să le ducă. Au mai apărut și tot felul de prostii, ba că vaca e nebună, ori că porcul nu mai știu ce-o pățit, găinile au gripă și-așa le omoară oamenilor animalele și lumea se teme să mai țină. Am fost acum o vreme în munte și tare m-am întristat de ce am văzut. Stâ­nele-s desco­perite, pus­tii, bătăturile pline de huci și năgară, neîngrijite, îți vine să plângi, nu alta. Ne în­gână stânile în supăra­rea pe care o avem după vre­mi­le trecute. „De când ştiu şi-o fost Bătrâna/ N-o fost nicicând ca acuma,/ Numai moşii părăsite/ Sălaşe descoperite”, așa am scris într-o poezie.

Trei hotare și două anotimpuri

Ciobănașii de altădată merg astăzi la facultăți

– Ia povestiți-ne un pic și nouă despre vremu­rile de-atunci. Văd că vă arde dorul de ele…

– Atunci toată viața noastră se împărțea între trei hotare și două anotimpuri. Era „hotarul de jos”, adică satul din vârful dealului, cu ulițe și case, era apoi, „hotarul de sus”, de pe munte, unde erau coli­bele cu bătătură curată, îngrijită, unde urcau oame­nii cu toate ale gospodăriei, după data de 10 mai. Acolo fiecare avea casa lui de vară, cu tot ce trebuia pentru ca să se poată descurca omul cu animalele, cu închegatul laptelui, cu prepararea untului, a brân­zei. Coliba de sus era a doua casă a jinarilor. Și așa cum jos în sat aveam vecini de uliță, așa și sus, în hotar, eram vecini de colibe, și ne ajutam la nevoie, dacă era vreo furtună care făcea pagube, ori dacă aveam animale bolnave. Strigam de la unul la altul, de pe un deal pe altul când aveam de anunțat ceva. Apoi, în sărbători, ne adunam și cântam ori jucam. Seara, după ce dădeam oile la strungă, aveam vreme și de distracție. Vreau să spun că nu era diferită viața din hotarul de sus de ceea ce tră­iam în sat, și prima grijă a fost întotdeauna de oi. În hotarul de sus, nu stăteam mult, pentru că în di­mineața de 14 iunie, urcam și mai sus, la stânile din munte. Ieșeau pe rând, oile, apoi turmele de sterpe, apoi mieii. Astea au fost hotarele, iar anotimpurile noastre erau urca­tul oilor în hotarul de sus și coborâtul înapoi, care se făcea în Ziua Crucii, pe 14 septembrie. Tot ce tră­iam pe atunci se ordona după aceste zile. Nunți, nedei, târguri, toate se fixau în funcție de viața și drumurile oilor. Adică viața oamenilor depindea de cea a oilor. Am mai povestit eu întâmplarea cu prun­cul meu mic, care a plâns odată acolo în pat, între pături. Și o oaie a sărit la el să-l liniștească, a crezut că era mielul ei, dar mie­lul ei se juca mai într-o latu­re. Așa trăiam atunci, înfrățiți, oameni și oi. Din bu­nici în bunici, toți au trăit după aceleași legi. Noi n-am știut de altă viață. Cu măgarii căram în munte tot calabalâcul, oale, putini, putinee, desagi, pături, sarici, piei, sare, făină, mălai, tot, tot ce trebuia ca să putem trăi și-acolo. Luam slănină, carne uscată, afumături, legu­me, cartofi, fasole. Apoi cei care ve­neau vara la stână ne mai aduceau din vale prospă­turi, sălate și păstaie. Nu muream noi de foame. Tră­iam chiar bine acolo în vârful muntelui, la aer curat și cu lapte proaspăt și brânză de la animale sănă­toase.

Bucătărie la ceaun

– Nană Maria, la București, oamenii stau la coadă să cumpere, nu doar brânză telemea și câr­nați afumați, ci și mâncăruri ciobănești din Jina. Să fie la mijloc un pic de dor de satele noas­tre vechi, sau chiar faceți rețete „cu farmece”?

– Rețetele acestor mâncăruri sunt vechi, s-au născut deodată cu ciobănia. Cei care le cunosc știu că ele s-au schimbat prea puțin de-a lungul anilor. Sunt mâncăruri bune, pen­tru că se pregătesc din mar­­fă proaspătă și să­nătoasă. Mâncarea la stână era mai simplă, făcută cu puține ingrediente. Mai e apoi și o rânduială în care trebuie ameste­cate toate. Nu le pui la grămadă, de la început. Și-apoi, eu cred că mâncarea pregătită la foc de lemne e mai bună decât cea la aragaz ori la electrică. De exemplu, să vă spun care erau mân­cărurile preparate aproape zilnic. În smân­tână puneam cheag, o lăsam la dos­pit și aveam smântână închegată. Ăsta era un fel de mân­care. Altă mân­care ușor de făcut, dar sățioasă, era untul fiert. Puneam unt într-un vas la foc potrivit și când se topea și începea să facă așa, un fel de spumă, adăugam caș proaspăt, tăiat în bucă­țele. Amestecam bine și apoi turnam ames­te­cul peste mămăligă caldă. Tot cu mămăligă mâncam urda, laptele acru, sau dulce, proas­păt, brânza săra­tă, telemeaua sau cașul. Apoi altă rețetă: în zara pusă la foc, rămasă după ce bă­team untul în putinei, puneam jintiță și adău­gam treptat mălai și ameste­cam bine. Ăsta era bal­moșul pe care-l știe orice cio­ban și cu siguranță l-a mâncat oricine a fost vreo­da­tă la o stână. Făceam și zame, de fasole cu carne uscată, afu­mată, zamă de cartofi, de păs­taie. Mân­cam mul­te legume prăjite în unt. Mai făceam o tocană ciobănească, dar numai la sărbători. Pentru asta se tăia o oaie care era mai grasă și mai mândră și după ce-o curățam, o fierbeam în ceaun, în seul ei care se topea. Nu se punea apă deloc, adău­gam numai niște sare. Mâncarea asta se făcea la foc po­trivit și trebuia cam o jumătate de zi să se ter­mine. Era o bunătate. Unii mai adăugau ceapă și usturoi. De fapt, tot ce făceam era bun și nu rămânea mân­care ne­mâncată, că munceam din greu, de când ne tre­zeam, cu mult înainte să răsară soarele, până noaptea ce ne culcam iară. Acuma chiar dacă îmi fac un balmoș, parcă nu mai are gustul de atunci. O fi de vină aerul, ori apa, de-aici din vale, care nu seamănă cu aceea din mun­te, ori poate am îmbă­trânit eu și nu mă mai potrivesc cu lumea de azi, cine știe… De-aceea stau și scriu despre ce a fost: „Drag mi-e muntele și stâna/ Și oile-ntotdeauna./ Dragi mi-au fost și dragi mi-or fi/ Pân-oi închide ochii…”.

1 Comment
  1. Am citit articolul si păsul Mariei Sterp si m-au trecut fiorii, asa cum este normal la toti cei care au gene de pastori.
    Si ma gandesc ce ar zice stramosii nostri care au avut turme uriase de oi, iar urmasii lor nu mai au nici o oaie.
    Ma intreb cand s-au risipit turmele de mii de oi, si cea pe care a avut-o stramosul meu traversand muntii spre Vrancea.
    Ce moment din istoria noastra tulburata a facut sa fie risipita turma, ca si cand nu a fost?
    Aici , Góralii din Tatra (nume dac!) au avut aceleasi probleme. In anii 50 au inceput ca si Maria Sterp sa lupte pentru reintroducerea stânelor … prin poezie. Trei oameni de nadejede, Andrzej Gąsienica-Makowski, apoi Józef Michałek si in anul 2013 Piotr Kohut, despre care ati scris in revista Formula As au facut ca acum pastoritul sa reinvie.
    Fundatiile, proiectele europeene care tocmai sunt finalizate luna aceasta (martie 2020) vor face din brandul Carpatica unul la fel de cunoscut ca si Alpina., dar nu numai atat, este vorba de o anvergura mult mai inteligenta. Sa speram ca si Romania care participa, la aceste proiecte si la intalnirea anuala a oielor din Polonia, va reinnoi meseria oieritului, care are beneficii enorme asupra ecosistemelor muntilor.
    Iata ce spunea Maria Kohut, organizatoarea I Congres al Carpatilor, in aprilie 2015, la Ludzmierz:
    „Muntenii de aici, din Polonia, numiţi gorali, reprezintă 2% din populaţia ţării, dar suntem foarte activi, cu un foarte bun marketing, cu extraordinare costume populare, muzică tradiţională, dansuri specifice şi produse din brânză recunoscute în întreaga regiune”. “Cuvântul nostru are aici, in regiune, are o mare greutate. Acestui fapt se datorează şi faptul că preşedintele Poloniei ne onorează cu prezenţa la manifestare”.
    Proiectul „Wołosi w europejskiej i polskiej przestrzeni kulturowej ” realizat de Institutul de Istorie al Uniwersitatii Adama Mickiewicza din Poznan este parte integranta a Conferentei Carpatilor. https://vlachs-project.eu/

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian