În mai bine de un deceniu de când lucrează în comunicare, a gândit campania de promovare a peste 70 de filme, a colaborat cu sute de actori și a cunoscut zeci de jurnaliști. Când nu e prezent pe micul ecran, în matinalul Antenei 1, și nici nu pregătește premiere de cinema, Cătălin Anchidin scrie comunicate de la etajul zece. De vorbă cu unul dintre cei mai iubiți oameni din industria de film, un PR ironic, agitat și neobosit, ale cărui dimineți poartă întotdeauna aroma cafelei cu lapte.
– Bună dimineața, Cătălin! Ce faci ?
– Bună dimineața, Dia! Uite, m-am reîntors azi-noapte de la Sibiu, iar acum stau cu laptopul deschis și cana de cafea lângă.
– Ai fost în vacanță?
– Eu n-am mai avut de ceva vreme o vacanță adevărată, pentru că în industria filmului se întâmplă multe lucruri și toate cu rapiditate, așa că trebuie să rămân mereu prezent, flexibil și adaptabil. N-aș putea zice că mai am viață personală. Când pasiunea devine meserie, nu mai există program, ești tot timpul bombardat de telefoane și mesaje. Dar tocmai fiindcă e în primul rând pasiune, îmi place atât de mult. Nu prea mai am timp de mine, dar mă simt cât se poate de bine.
– Cătălin, ce face de fapt un „om de comunicare”?
– Mie însumi îmi e foarte greu să mă definesc, dacă sunt om de comunicare, de lobby sau un pasionat al filmului, pur și simplu. Cert e că nu fac să se vândă biletele la film, cum încă mai cred unii! (râde) Rolul meu e să promovez un produs artistic, să aduc la cunoștința câtor mai mulți oameni că un film există. Pe lângă asta, pentru că sunt prezent în mediile care contează, introduc diverși actori, le fac cunoștință cu presa, cu agenți de casting, uneori cu regizori. Actorii și regizorii sunt mai reticenți la expunere, dar își doresc totuși promovare. Rolul meu e să îi ajut să ajungă la public așa cum își doresc.
– Unde ești acum?
– Sunt acasă, la etajul zece. Am una dintre cele mai mișto priveliști din București. Văd orașul până departe, în toată splendoarea lui.
– Dacă cineva ar veni pe la tine, și-ar da seama că ești un pasionat de film?
– Oh, da, e plin de DVD-uri la mine în casă, de cataloage, de ecusoane, tot felul de lucruri de-ale industriei și materiale din festivaluri. Pentru un om care lucrează în industria filmului, festivalurile sunt cele mai importante repere. În februarie, Berlin, în mai, Cannes, în iunie toată lumea e la TIFF. Apoi la Locarno, Veneția, Sarajevo… Și printre ele, sunt presărate toate celelalte premiere de care trebuie să mă ocup.
– De ce ai ales industria filmului? Ai fi putut face orice fel de PR.
– Toată tinerețea mea am visat să fiu prezentator de știri la BBC World Service. Mi-am dorit să fiu jurnalist și am și fost. Timp de aproape zece ani, am făcut mult radio și un pic de TV. Și apoi, într-o zi, am schimbat două posturi de radio între ele și s-a dovedit o alegere proastă. Iar asta m-a făcut să-mi iau curaj să schimb direcția cu totul, fiindcă lumea cinemaului mi-a fost întotdeauna mai aproape de inimă.
– Între timp, au trecut vreo 11 ani. E mai bine pe cont propriu?
– Chiar vorbeam cu cineva că, de când sunt freelancer, mă tot păcălesc cu ideea că sunt propriul meu stăpân. De fapt, nu numai că muncesc mult mai mult, dar am mai mulți stăpâni (râde)
– Cum sunt actorii români, Cătălin? Cred că nimeni nu-i cunoaște mai bine ca tine.
– Actorii sunt cei mai creativi oameni cu care am lucrat, dar și cei mai sensibili, cei mai vulnerabili, cu cele mai multe frământări interioare. Sunt foarte talentați, dornici să joace și să fie prezenți, din păcate însă ușor nedreptățiți. Nu se bucură de atenția pe care ar merita-o din partea publicului. Aud deseori replici de genul: „Da, dar România nu mai are mari actori. Ne mor valorile!”. Ba România are foarte mari actori, dar câți mai merg la cinema să îi vadă ? Sigur că pe vremea comunismului erau celebri toți, fiindcă nu exista decât un canal TV și toată lumea era cu ochii pe el. Acum avem mai multe canale, dar majoritatea promovează vedete de carton.
– Din fericire, rolul tău de promotor al filmului românesc s-a extins și pe micul ecran. De două ori pe săptămână, poți fi văzut la matinalul Antenei 1, „Neața, cu Răzvan și Dani”.
– E o colaborare la care țin și care mă bucură foarte tare, pentru că îmi dă ocazia să vorbesc despre lumea asta în care mi-am petrecut ultimul deceniu de viață, să aduc în atenția publicului obișnuit niște filme cu merite deosebite și să-l conving să nu le mai pirateze de pe net, ci să meargă să le vadă în cinema.
– Stă bine România la capitolul film?
– Păi, dacă e ceva ce face în clipa asta cinste României în Occident, astea sunt filmul și tenisul. Cinematografia românească continuă să fie în prima linie și să stârnească interesul, chiar și acum, că Noul Val a trecut. Să luăm niște exemple la întâmplare. Acum patru ani, actorul Vlad Ivanov era prezent în trei filme românești aflate în competiție la Cannes, în secțiuni diferite. Anul trecut, aveam la Cannes în competiție filmul lui Porumboiu. Tot anul trecut, scurtmetrajul lui Bogdan Mureșanu a câștigat aproape toate premiile internaționale posibile, culminând cu onoarea de a fi fost selectat pe lista scurtă a Oscarului. Anul acesta, la Berlin, Radu Jude e primul regizor român din istorie care are trei proiecte în festival. Nu cred că există festival mare în Europa, în care să nu existe cel puțin un film românesc. Dar bucuria mea e că România nu stă bine doar la filmul de artă. Anul trecut am avut „5 Gang”, o producție comercială, care a demonstrat că și filmul românesc poate face succes de casă și poate concura cu producții hollywoodiene.
– Dintre toate filmele românești ale ultimelor decenii, ție care ți-au rămas la inimă?
– Aș revedea oricând „A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu. E atât de bine făcut, de profund și de actual, că nu mă satur. Din „Poziția copilului” știu replici întregi pe de rost, pentru că m-a marcat și l-am văzut de foarte multe ori. Este primul film românesc la care i-am luat pe părinții mei și i-am dus la cinema. Și apoi, chiar dacă e un pic greu de digerat, aș recomanda oricui „Moartea domnului Lăzărescu”. Am revăzut recent și „Balanța” lui Pintilie, care a reintrat în cinema, după ce a fost remasterizată în format 4k. E o bijuterie.
– E grea trezirea când lucrezi pentru matinal, Cătălin?
– E oribilă! (râde) Mă trezesc la 6. Când făceam matinal la radio, trebuia să mă trezesc la 3, ca să ajung la 5.30 în studio, fiindcă stăteam în celălalt capăt de București. Dar pe atunci puteam face din astea, că eram tânăr. Noroc că azi dimineață n-am avut treabă.
– Mai ai vreo gură din cafea sau ai băut-o deja?
– Să știi că sunt unul dintre cei mai obsedați și pasionați de cafea oameni pe care i-ai cunoscut. Dimineața, pornesc aparatul de cafea înainte să intru la baie. Când ies, vreau să simt deja mirosul care mă trezește la realitate. Beau foarte multă cafea, cam patru shot-uri de espresso dimineață. Și până seara se mai adună.
– Și nu-i prea mult? Ce faci cu toată agitația asta?
– În urmă cu șapte ani, am fost diagnosticat ca dependent de stres. Știi cum e? Visez săptămâni la rând să ajung pe o plajă pustie și să nu fac nimic, doar să zac la soare. Și când, în sfârșit, se întâmplă, nu rezist mai mult de două zile. Intru-n sevraj. Nu pot funcționa fără adrenalină și fără cafea. Agitația îmi dă energie, am nevoie de ea ca să nu-mi pierd entuziasmul.