Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe stradă cu „Formula AS”: „Mai aveți vreme de citit?”

Olimpia Mocanu, 51 de ani, vânzătoare

„Toate cărțile astea mi-au dat mai mult decât am avut”

(Am privit-o de când s-a suit în autobuz. O fe­meie scundă, cu o privire întoarsă spre interior. A gă­sit un loc, a scos o carte din geantă, a început să citească. Nimic din lumea din jur n-a tulburat-o în vreun fel. Am coborât împreună, am intrat în vorbă.)

Eee, nici nu mai știu care a fost prima carte pe care am citit-o! Cred că Emil Gârleanu, „Cea dintâi durere”. Sau poate „Cuore”…? Nu mai știu… Dar mă văd și acum în vie, la bunici, cu un pumn mare de cireșe în poală, citind și citind până când se făcea noapte. Bu­nicii mă lăsau în pa­ce, dragii de ei… Și eu le po­vesteam tot ce am citit… Cum e în Mun­ții Anzi, ce a mai povestit Șeherezada… Mă ia și plânsul când îmi amintesc… Stați un pic, așa, gata. Eeh, eram o fetiță cuminte și cărțile mă făceau să visez. Iarăși țin minte, în adolescență, că am plâns trei zile după ce am terminat „Anna Karenina”. Mama credea că sunt bolnavă, poate și eram, ce știu eu… Ce vreau să spun e că toate căr­țile astea mi-au dat mai mult decât am avut. Că via­ța n-a fost mereu bună cu mine. Eram mulți frați, multe surori, multă treabă… Nici foarte bogați nu eram noi… Dar de la tata am prins drag de citit. El mă încuraja mereu. Parcă îl aud cum îi zicea ma­mei, „Las-o, femeie, să citească, cartofi tot o să știe să curețe!”. Și era așa drag în ochii lui când mă vedea cu cartea-n mână… Of, iar mă ia plânsul, mă iertați… Gata. Și acum citesc mult, că nu pot altfel. Îmi iau cărți d-astea, de la ghereta de ziare, și citesc în autobuz. La cum avem transportul în comun, termin o carte până mă întorc acasă. Că acasă n-am timp de citit, e prea multă treabă. Sunt cărți d-astea siropoase, cum le zice fii-mea, de dra­goste. Dar să știți că mie îmi plac foarte mult! Au și acțiune, și romantism, nu le mai lași din mână! Acum, de exemplu, citesc o carte a lui Marc Levy, „Fantoma și iubirea”. Foarte bună! E despre un pianist care trebuie să împlinească marea dragoste a tatălui său. Romanul ăsta a fost tradus în 49 de limbi, vă dați seama că nu se întâmpla asta dacă n-avea valoare!

Robert Cazan, 21 de ani, student

„Prefer să fiu războinic pe calculator și timp de trei ore pe zi să salvez omenirea”

(Râde mult, pufăie dintr-o țigară. Îmi spune că a venit timpul să spună adevărul și să o supere pe bunica lui. E relaxat, stă picior peste picior, își admiră din când în când adidașii.)

Nu, nu citesc. Bine că am scăpat de liceu, unde ziceai că te ia SMURD-ul dacă nu citeai! Cine mai citește că așa vrea el?! Bine, mai văd așa, pe unii, prin metrou, cu cartea în mână, dar te-ai uitat la fețele lor?! Numai șoareci și obosite! Fete, mă refer! Deci, nu vreau să fiu rău, dar clar e inutil. Dacă te plicti­sești, bagă și tu, frate, un joc pe com­pu­ter, e mult mai bine! Părerea mea. Într-un joc ești direct im­plicat în po­veste, tu ești chiar personajul principal. Ce poate fi mai tare de atât? Și încă ceva: eu am o problemă cu plicti­seala. Și în școală, băi frate, chiar te plictiseai rău când te luau cu Ion, cu Baltagul, cu astea… Era mega stres pentru mine, că n-aveam răbdare să ci­tesc, căutam rezumate și mă plictiseam de moar­te! Chiar! Care-i faza că Ion o place pe Florica, dar Ana are pământ și pe urmă Ion își dă seama că ave­rea nu contează și tot pe Florica o place?! Aaau! Deci, îți dai seama că telenovelele la care se uită maică-mea, sunt mai bune, nu? Și măcar acolo te uiți la ima­gini, nu stai și citești rânduri până ți se face zea­mă-n cap! Las-o, frate! La ce te ajută? Deci, nu, mersi, prefer să fiu războinic pe calcula­tor și timp de trei ore pe zi să salvez omenirea de la invazia extraterestră. Cum se spune la cărți, fic­țiune? E mai tare ficțiunea asta a mea de o mie de ori!

Marius Rădulescu, 40 de ani, jurist

„N-am timp de viețile altora, decât atunci când am timp pentru viața mea”

(E îmbrăcat la costum, în timp ce-mi vorbește îi tot sună telefonul. Își cere scu­ze, res­pin­ge ape­luri, continuă să vorbeas­că flu­ent, repede, agitat.)

Nu citesc mult. Dar uite, acum că m-ai întrebat, îmi dau sea­ma că o zi în care ajung să ci­tesc câteva pagini dintr-o carte e o zi bună. Cititul îmi dă senti­mentul ăla de relaxare, un fel de, nu știu cum să zic – gata cu grijile, stai și tu liniș­tit. Adorm mulțumit, știi? Doar că nu pot citit în fiecare seară. Sunt zile în care vin atât de obosit de la birou, că nu visez decât să dorm. Și, până să adormi, e mai bun tele­vizorul. Nu-ți cere atâta aten­ție ca o car­te. Asta e, așa mi-am construit viața. Noroc că mai sunt și weekend-urile alea în care îmi permit să mă trezesc după 8. Atunci, iarăși, citesc cu plă­cere. Și când zic citit, nu pun la soco­teală cărțile de specialitate, de drept civil, drept procesual, drept penal, nu-ți bat capul cu ele, sunt destule. Ce-mi place să citesc sunt cărțile mo­ti­vaționale. Uite, de exemplu: „Puterea Prezen­tului”, de Eckhart Tolle. E o carte care mă trezește, mă face să conștientizez că singurul lucru care contează e clipa pe care o trăiesc acum. Prezentul ăsta, de zi cu zi, de care uit să mă bucur. Mai citesc și cărți biografice, dar asta doar în concedii. N-am timp de viețile altora, decât atunci când am timp pentru viața mea. Dar ca idee, să știi, la mine acasă, cel mai mult citește pisica. Are o mare, mare plă­cere să dărâme cărți și să le zgârie paginile.

Liviu Petrean, 25 de ani, agent imobiliar

„Viața reală n-are nici o treabă cu aia din cărți”

(Are zâmbetul acela de om degajat, care se simte bine în pielea lui. Își aranjează părul în timp ce vorbește, ca și cum ar avea în față o oglindă imaginară.)

Am față de om care citește, sau cum? Pierzi timpul cu mine, n-am nicio treabă cu asta. De ce? Nu știu… Păi, hai, bine, explic: trăim modern, într-o lume modernă, dacă vrei să citești ceva, citești pe net, citate d-alea scurte, care te învață ceva. Altfel, mi se pare doar pier­dere de timp, pentru ăștia care se dau interesanți și sensibili și fac pe deștepții și habar n-au ce vor de la viață. Chiar cred că viața reală n-are nicio treabă, dar nici una, cu aia din cărți. Vrei să înveți ceva? Trăiește, boss, lovește-te de lucruri, experimen­tează-le, nu mă lua pe mine cu ce a scris ăla sau ălălalt. Pe bune, acum, erau unii la mine în liceu, niște băieți d-ăștia mai palizi așa, mai slăbănogi. Prietene, băgau ăia la lecturi non stop și vrei să-ți zic ceva?! Nu se lipea nici o fată de ei, nu era ni­meni prieten cu ei: erau considerați niște fraieri! Iar acum, sincer, fără să fiu rău, au ajuns niște mediocri. Dar totuși, uite, recunosc, în clasa a noua îmi plăcea mie de o fată, Camelia. Era genul mai finuță, așa, fată de doctori, cu fițe. Și tot încercam să mă dau pe lângă ea și nu funcționa nimic. Și într-o seară, mi-a venit ideea genială să-i dau o poezie. Am găsit o carte în casă cu poezii de Eminescu, am tot căutat acolo și peste câteva minute, cine tran­scria pe foaie de mate vers cu vers?! Livuuu! Hai că-ți și zic, că țin minte. Era așa: „iu­bind în taină am păstrat tă­cere, crezând că astfel o să-ți pla­că ție, căci în priviri citeam o veș­ni­cie și ucigătoare vise de iubire”. Viiiiis! Hahahaha! Eh, uite, atât mi-a ajutat mie cititul! Cât să pup o fată și, după, să fiu dezamăgit că nici măcar n-a fost așa mare chestie.

Isabela Paulescu, 45 de ani, fizioterapeut

„O viață fără cărți e o viață pustie”

(Pășește cu grijă în timp ce vorbește, de parcă chiar ar căuta cuvintele în jurul ei. Când le gă­sește, le zâmbește. Un zâmbet mic, discret și timid.)

Sunt îndrăgostită de cărți, n-aș putea fără ele, sunt vitale pentru mine. Când eram mică, tata mă lua de mână, mergeam în sufragerie și îmi sugera cărți potrivite pentru vârsta mea, îmi povestea puțin din ele, mă făcea curioasă. Făcea bine, să știți! Și poate vă închipuiți că tatăl meu era un om cultivat, intelectual. Ei bine, nu neapărat. Tatăl meu, să-i fie țărâna ușoară, era tehnician, băiat de la țară, dar cu înclinații de artist, într-un fel. Și mai ales, visător. De altfel, eu cred că pe lumea asta, cel mai mult citesc oamenii curioși și oamenii melancolici, visători. Așa era tatăl meu. Așa sunt și eu. Deopotrivă cu­rioasă și deopotrivă visătoare. Că-mi și reproșează soțul meu, dacă mă vede că citesc mai mult de o oră pe zi: „Isa, mai mân­căm și noi?! Mai ieșim și noi în lume, ca oamenii?!” Nici nu știu de câte ori mi s-a ars mâncarea pe foc, atât de furată eram de vreo car­te. Sau țin minte cum a râs fata mea cea mică de mine. Într-o dimineață, am pus la fiert niște ouă, ea își făcea temele, eu eram lângă ea și citeam „Adio, arme” a lui Hemingway. La un moment dat, nu știu cât trecuse, auzim, zbaaang, trooosc. Ne speriem, fugim la bucătărie: explo­daseră ouăle! Vă dați seama, sunt un dezastru! Dar n-aș putea re­nunța la citit în ruptul capului! E terapie curată pentru mine, mă ajută să trăiesc mai multe vieți, mai multe epoci, mă ajută să mă definesc mai bine. O viață fără cărți e o viața pus­tie!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian