HOREA CUCERZAN – „Toată viața m-am gândit să mă întorc în lumea unde m-am născut”

– Este unul dintre marii pictori români contemporani, cu tablouri vândute în toată lumea. Cu toate astea, rămas credincios toată viața „Blajului sfânt” de acasă, visul pictorului este să înzestreze orașul cu două muzee de pictură, care să se adauge vechii lumini a Micii Rome. Un artist și un om exemplar –

„Blajul, un loc fără pereche”

– D-le Cucerzan, sunteți născut la Blaj, un oraș istoric al Transilvaniei, și v-ați împlinit ar­tistic la Roma, citadela în care studenții ardeleni își făceau studiile teologice pe la sfârșitul se­colului 18. A fost un program sau o întâmplare?

– Vedeți dvs., eu veneam dintr-un loc încărcat de spiritualitate şi istorie și știam că voi ajunge cândva la Roma. Şi când am ajuns, am constatat că între Blaj, orășelul meu mic, şi Roma, este o legătură foarte puternică. Ombilicală! Și nu era vorba de arhitectura orașelor. Era vorba de lumea catolică. De la Ins­ti­tutul Teologic din Blaj, plecau în fiecare an, zeci de studenți, care de­veneau supertitrați la Roma, la Vatican. Și de multe ori rămâneau la Vatican, ca să creas­că. Aşa a fost viitorul cardinal Todea, unul dintre personajele cele mai importante în vi­zita Papei Ioan Paul al II-lea, la noi. De cardinalul Todea m-am apropiat și eu după ce mă stabilisem la Bucu­rești. Pe atunci nu era cardinal, iar mai târ­ziu, a fost expulzat de comuniști. La fel ca Inochențiu Micu Klein, a murit între străini si a fost adus în țară și în­mormântat în Catedrala din Blaj. Ori­cum, Todea venise în țară târziu, după ‘90. Atunci am avut eu cu el un schimb puternic de scrisori. Îi trimiteam cărți poștale și el îmi răspundea. Mă încuraja să pictez.

Pe urmele lui Eminescu

– A contat pentru dvs. faptul că v-aţi născut într-un loc atât de im­portant pentru istoria României? Interferează el cu vârsta copilăriei?

– Desigur! Mai ales că eu m-am născut chiar lângă Câmpia Libertăţii. De la casa mea, erau 50 de metri până la dealul magic pe care se așezase Avram Iancu cu moţii lui. În copilărie, colindam prin tot Blajul. Pe Dealul lui Avram Iancu, de pil­dă, este pusă o cruce, Crucea lui Iancu. De aco­lo poftise Iancu să-şi coboare oştirea îm­po­triva nemeşilor. În jurul Crucii lui Iancu m-am jucat, în­văţând istoria la pas.

– Colindați și prin locurile pe care Emi­nescu, elev fiind, le sfințise cu pașii săi?

– Abia când am mai crescut un pic, am înțeles că pe dealurile pe care alergam eu fără griji se plim­base şi Eminescu, acum 100 de ani. De-aco­lo, el, adolescentul frumos şi genial, contem­plase la fel ca şi mine poate, curgerea delicată a Târ­na­vei şi se lăsase copleşit de priveliştea dum­ne­zeiască a Ardealului, ce i se întindea la pi­cioare. Şi am avut norocul să stau și să visez și eu, la umbra teiului lui Eminescu. Teiul de sub care po­e­tul privise prima oară Blajul, strălucind în soa­re, cu cupolele catedralelor sale, şi excla­mase înflă­că­rat: „Te salut, Mică Romă!”. Sub un arc strălucitor de istorie, teiul lui Eminescu stă pe dealurile Bla­jului, nu departe de Crucea lui Ian­cu. Văzusem, așadar, lu­mina zilei într-un loc fă­ră pereche. Și am rămas de-a pu­ruri îndrăgostit de oraşul meu, ca de un diamant sfânt, cu lumina încărcată de cultură şi credinţă. Cotropit de magia Blajului. Iar oraşul meu va fi mereu pen­tru mine oraşul „Şcolii Ardelene”, al lui Inochenţiu Micu Klein, al greco-ca­tolicismului și al Re­voluţiei de la 1848. „Ai grijă pe unde păşeşti, că pe-aici to­tu-i istorie”, îmi spunea, când eram copil, bu­nicul.

– Aţi fost și prin locurile în care a stat Emi­nescu, în călătoria lui de la Blaj. Avea 15 ani pe atunci.

– Cum să nu! Era aproape de celebrul liceu Sfântul Vasile, de lângă marea Catedrală greco-catolică. Treceam în fiecare zi pe străzile îmbi­bate de istorie și nu încetam să mă minunez, cum Eminescu, un copil, și el, venise pe jos la Blaj, toc­mai din Bucovina. Iar unde dormise el, era o plăcuță care amintea întâmplarea, astăzi, istorică. La fel cum aveau și toți marii corifei ai culturii ar­delene, care lăsaseră urme adânci în Blaj. Eu mergeam de acasă până la școală, pe strada prin­cipală. Strada pe care se scrisese istoria Româ­niei. Iarna, după ce îmi făceam lecțiile, mă ur­cam pe sanie și mergeam pe dealuri în sus, până aproa­­pe de Teiul lui Eminescu. De acolo cobo­ram. Un copil fericit.

„Blajul a fost matca mea binecuvântată”

– Se spune că anii copilăriei, prima zonă a formării noastre sentimentale, are un cuvânt greu de spus în cariera unui artist. Există un abur al Blajului în picturile dvs.?

– Tot ce era legat de greco-catolici, de teo­logie, mai ales amintirea studenților care urmau să devină preoți și care treceau pe străzile Blajului în rânduri strânse, într-un exercițiu de o atitudine și rigoare extraordinare – toate m-au impresionat mult. Copil fiind, îi priveam ca pe o minune, cum mergeau pe drumul dintre Insti­tutul de Teologie și Catedrala catolică, la rugă­ciune. Și mai erau și călugăriţele din Blaj, care veneau și ele, de la Institut. Curăţia şi serio­zitatea cu care se întâmplau toate acestea la Blaj, a fost matricea copilăriei mele. Și tot în copilărie, am fost dus în pădurea Cărbunari de lângă Blaj unde există o bisericuță frumoasă ca un poem. Acolo am primit prima mea împărtășanie, de la Epis­copul Ioan Suciu, care era considerat, în Blaj, sfânt. Aceasta este iar o amintire de o cu­răție neprețuită. Episcopul Ioan Suciu locuia undeva pe strada principală, sus, la etaj. Și toată lumea care trecea pe acolo arăta spre fereastra lui: „Acolo este sfântul Ioan Suciu”! Slujbele lui din Catedrală erau ex­traordinare. Când vorbea, lu­mea sta afară, în parc, buluc, și asculta, că slujba era transmisă prin difuzoare. Episcopul Suciu ținea slujbe cu atâta înțeles și cre­dință, că oamenii plângeau în hohote, pe stradă. După ce l-au ares­tat (l-au ridicat direct din Ca­tedrală, în timpul slujbei, a bătaie de joc!), nimeni nu l-a mai văzut și n-a mai auzit de el. Mai târziu s-a aflat că episcopul nostru, Su­ciu, stă închis la Sighet. Era bol­nav de stomac și avea și-o cons­trucție debilă. Gardienii l-au sur­pat cu o știință savantă a ne­merniciei: nu i-au dat de mâncare dinadins, ca să cedeze. Până la urmă, s-a stins ca o stafie, în beciurile Sighetului, batjocorit și schin­giuit fără de vină și milă, ca Hristos. Și a fost aruncat la groapa comună. Să se șteargă orice urmă de pe pământ a Episcopului greco-catolic martir, Ioan Suciu. Am avut mereu o le­gătură puternică cu credința și cu oameni devotați lui Dumnezeu. Chiar și cu martirii Săi.

– Sunteți un om credincios?

– Credința mi-au dat-o părinții mei. Erau amândoi greco-catolici, și săracii au apucat pe­rioada cea mai cumplită a Blajului, când co­mu­niștii au impus trecerea masivă la ortod­oxism. Au fost valuri de arestări, de parcă peste noi cobora pieziș și neașteptat sfârșitul lumii. Atunci au dispărut după gratii, ca un fum, oameni ne­vi­novați, care n-au vrut să-și părăsească religia în care au fost botezați. Comuniştii au desființat liceul Sfântul Vasile și Institutul de Teologie. Pe călugărițe le-au alungat din oraș și le-au dus într-un sat unde le-au forțat să se prostitueze. A fost un adevărat program de gâtuire a Blajului. A fost o execuţie la care au luat parte cele mai rele păpuşi ruseşti! Îmi aduc aminte de un primar din Blaj, îl chema Răcoare și avea doi copii. Îi bo­tezase Stalin şi Katiuşa. Ahtiat după bolşevism cum era, a pus să fie zugrăvită clădirea primăriei din Blaj în roşu intens. Dacă te uitai la ea de de­parte – părea neagră, aşa de în­chis era roşul ăla, şi de pu­ter­nic! Aproape că nu mai dis­tin­geai for­mele. Mai apoi, alţii au încercat s-o vopsească, s-o facă albă. Dar mereu ieşeau petele roşii pe sub alb, ca o pecingine.

– V-au influențat întâm­plă­rile astea, ca artist?

– Când am început să pictez, aveam de acasă o credință creș­tină care nu putea fi spulberată. Așa că nu intram în polemici obositoare cu cole­gii mei. Eram calm și seren. Blajul era matca mea binecuvântată, la care pu­team oricând re­veni. Și asta s-a reflectat și în pictura mea.

Fotoliul lui Ciucurencu

– Cum a început chemarea dvs. în artă? De unde aţi moş­tenit talentul?

– De la mai toţi strămoşii mei. Aproape toţi au avut talent, pe care şi l-au împlinit după cum au putut ei şi după cum erau vremurile. Tata, de pildă, era foarte prolific, nu se mulţu­mea nicio­dată să facă un singur lucru. Dar tot ce făcea, făcea bine! Tata era scriitor de firme. Cu brevet! Scria foarte frumos şi desena aproape orice. Picta şi desena cu o uşurinţă nemaipomenită. Odată, îmi amintesc că a făcut o firmă pentru vânători, pentru care a desenat un mistreţ. Mistreţul ăla l-am admirat toată copilăria mea. Ţin minte cum mereu mă abăteam din drumul spre ca­să, ca să mai trec pe strada cu mistreţul. Dar tata a pictat şi biserici. Şi la fel, bunicul meu. Şi îmi mai amintesc cum, copil fiind, tata mă lua pe genunchi şi eu îl rugam să îmi deseneze cai! Îmi plăcea teribil cum îi desena. Erau chiar caii de rasă pe care îi aveam în curtea casei. Cât am fost mic, am trăit într-un univers mirific.

– Cum v-ați putut urma visul de pictor, în vremurile grele de după 1948?

– Toată copilăria mea visasem cu nerăbdare să-mi vină rândul şi mie, ca să urmez liceul „Sfântul Vasile” din Blaj. Era un liceu ves­tit, „floarea de colţ” a Blajului şi a Ardealului. Pe băncile lui trecuseră mari personalităţi ale ţării, de la Corneliu Coposu şi până la o pleiadă de academicieni şi oameni de cultură. Dar după ce comuniștii l-au desfiinţat, în Blaj mai rămă­sese doar un liceu agricol. Bătaia de joc comu­nistă era fără margini. Tata a vrut el să mă bage la liceul agricol, dar eu am făcut temperatură 39 de grade. Aşa de supărat eram. Și m-au dus la liceul din Aiud. De la Aiud până la Blaj sunt 40 de km. Dar dorul meu de Blaj era atât de mare, încât în fiecare săptămână veneam la gară, mânat de forţa nostalgiei, ca să privesc trenurile de Blaj. Şi când ve­deam că trenul pleacă şi eu nu sunt în el, mă podidea plânsul. Mi se părea că o bucată din mine se ducea şi ea – stingându-se-n zare, oda­tă cu aburii locomotivei.

„Faceți voi medicină! Eu vreau să fac artă”

– Dar cum ați pornit propriu-zis, pe drumul picturii?

– Am pornit de la un conflict cu părinții. Nu voiau ca cei doi copii să facă altceva pe lume, decât medicină. Pentru că numai doctorii trăiesc bine. Și atunci, m-au obligat să mă trezesc la 5 di­mineața, să merg în grădină și să învăț ana­tomie. Așa că am intrat la medicină. Dar după un an, mi-am luat geamantanul, am venit acasă și le-am zis: „Faceți voi medicină. Eu vreau să fac artă!”.

– Și aţi făcut Ins­titutul de Artă „Ion An­dreescu” din Cluj…

– Da, am făcut la Cluj, am intrat din prima și apoi am avut note foarte mari. Doar la o materie am stat foarte rău, încât din cauza ei am putut absol­vi Institutul abia în toam­nă. Mă picaseră la socialism ştiinţific, care era o carte foarte groasă, din care eu n-am putut vreo­dată să reţin nimic. Şi m-au trecut în toam­nă, dar cum? Şeful co­misiei a fost Ciucurencu, venit de la Bucureşti. Şi a întrebat Ciucurencu: „Ce aveţi cu băiatul ăsta de l-aţi lăsat şi l-aţi chinuit, că uite, are numai 9 și 10 zece la pictură și la sculptură, ce aveţi cu el?”. Şi așa am trecut, datorită lui Ciu­cu­rencu. Dacă nu era el, nu mai scăpam de por­căria aia de socialism ştiinţific! Şi uite, fotoliul acela din atelierul meu de acum este al lui Ciucu­rencu. Şi piesa cu oglindă de acolo, superbă și ea, este tot a lui. Și vor merge la Blaj, la Muzeul de Artă Contemporană, pe care l-am înființat acolo.

– Cum v-aţi descoperit mai apoi stilul, am­prenta inconfundabilă a dvs. ca pictor?

– Fără să pornesc de la vreo idee precon­cepută. Nu am încercat să-mi caut cu lumânarea identitatea. N-aș fi gă­sit-o astfel, nici până azi. Deci, într-o libertate deplină, am galopat ca un mânz. Dacă ai o anume unitate a ideilor, dar și culoare și forţă – toate îți vor răsări în tablouri, mai devreme sau mai târziu. Cu cu­loarea cu care te naşti. În schimb, desenul tre­buia să-l înveți 25 de ani!

– Multe din lu­cră­rile dvs. par pictate cu picuri de soare. Tot ce pictați pare turnat în aur topit…

– De la pictura pe care o făceam la în­ceputul anilor 80, o pictură pe griuri, când m-am dus în Italia, pictura mea a de­venit solară. Mi-am schim­­bat total stilul. La Ro­ma, de exemplu, m-am întâlnit cu Caravaggio. După Roma, m-am întâlnit la Padova cu Giotto și cu Mantegna. Toți pictau sau făceau frescă în culori solare și clare. Așadar, s-ar părea că pictura mea solară a plecat de la fresca italiană din prerenaştere și renaștere. Dar nu-i doar atât! Și Blajul copilăriei mele a influențat puternic pictura mea! Ochiul meu era im­pregnat, de pe când eram copil, de lumina soa­relui blând al dealurilor Blajului, și cu spiritua­li­tatea veche și nestrămutată a orașului. Amân­două i-au dat și ele picturii mele, lumină. Așa că pictura mea a fost influențată, printr-o unire sim­bolică, și de „Mica Romă” și de „Ro­ma Mamă”.

– Aveţi o pictură la Vatican. Să vorbim despre această pre­zen­ță prestigioasă.

– S-a întâmplat după 1990. Pictura mea a ajuns mai întâi la ambasada noastră de la Va­tican, la Roma, prin grija ambasadorului nostru de atunci, Theodor Ba­conski. Era o Naştere pictată de mi­ne în 1987, de o delicatețe pro­fundă și aparte și care imita fres­ca. Theodor Baconski le mai solicitase și altor pictori lucrări pentru Vatican. Numai că lucrările acelea stăteau în depozitele Vati­ca­nului. Nu au fost niciodată ex­puse. Lucrarea mea, în schimb, a fost doi ani de zile pe perete la Va­tican. Sunt singurul român expus vreodată la Pinacoteca de Artă Modernă de la Vatican.

– Să vorbim de cel mai drag proiect al dvs.: cele două muzee de la Blaj. Vă sprijină cineva în acest proiect?

– Bucuria mea cea mai mare a fost acum 23 de ani, când primarul de atunci al Blajului, Ale­xan­dru Si­mion Băcilă, m-a chemat la el: „Măi, Liţi, nu ai vrea să facem ceva pentru oraşul ăsta? Blajul a trăit tot timpul prin cultură şi spirit. Şi acum are nu­mai plăci comemorative. Ca un mu­zeu înghețat. Avem nevoie de o insti­tuţie care să-l revigoreze”. I-am spus: hai să facem tabere in­ter­naționale de creaţie. Aşa a început Muzeul de Ar­tă Contemporană din Blaj. Va fi unul din cele mai bune muzee din ţară, cu lucrări de mari artişti, care au trecut prin Blaj. Şi sunt mulți. Ion Vlasiu, Cilievici, Săliștenu, Stendl, Aurel Nedel, Piliuţă, Medrea. Lucrări de o frumusețe incre­di­bilă. Iar al doilea muzeu ce doresc să-l las Bla­jului este Muzeul Horea Cucerzan. Se va numi „Casa Artelor”.

– Cele două muzee arată că dragostea dvs. pentru locul nașterii n-a murit.

– Toată viața m-am gândit să mă întorc și să mă așez la Blaj. Să trăiesc în lumea în care m-am născut. Pentru că ori de câte ori intru în spaţiul celest al Blajului, retrăiesc toate clipele de graţie ale vieţii mele. Liniştea mă cotropește și refuz orice contact cu agresivitatea lumii superficiale de afară. Mă regăsesc într-un loc pur, ră­mas aproa­pe neschimbat din copilăria mea. Mă re­găsesc alături de pictorii şi de sculp­to­rii din taberele de creaţie. În Mica Ro­mă, lo­cul acesta mirific, sfințit pe vecie, demult.