Rar, foarte rar ai ocazia să-l asculți pe o scenă din România pe acest maestru, acest virtuoz incontestabil. De obicei, cântă în circuit închis sau pe scene europene, dar iată-l, o dată pe an, chiar de ziua sa, ieșind la rampă și strălucind! Anul trecut a debutat Festivalul de Muzică Lăutărească Ionică Minune, iar pe 12 februarie 2020, s-a desfășurat la sala Cinema Pro din centrul Bucureștiului cea de-a doua ediție. Însă nici așa nu a fost ușor să-l asculți, e nevoie să treci câteva probe, încercări pentru asta. Cine a rezistat însă până la miezul nopții a avut parte de un moment magic. Festivalul a început în miezul zilei, cu un concurs al copiilor, al tinerelor talente, apoi, spre după-amiază s-au perindat recitalurile, zeci de formații cu instrumentiști dornici să demonstreze, în cel mai scurt timp, de ce sunt în stare, forțând și culegând aplauzele publicului. Spectatorii, în cea mai mare parte, chiar ei muzicanți, au depășit cu mult capacitatea sălii, au stat în picioare pentru a asculta ce mai e nou, la modă, și pentru a-l aștepta pe Ionică Minune, o legendă a muzicii lăutărești, de 45 de ani, admirat ca un geniu al acordeonului. Acesta a urcat pe scenă alături de frații Advahov, liderii unui ansamblu folcloric de cel mai înalt nivel, din Basarabia. Ionică a luat acordeonul în brațe și… dus a fost. A decolat, a țâșnit spre înălțimi stratosferice. Nu a vrut niciun moment să arate celorlalți muzicanți cine e el, să demonstreze, să epateze, ci doar să fie, să lase sunetele să scoată din el, din interior, toată dragostea pentru muzică.
“Castel Amore”
La patru ani, a pus mâna pe un acordeon găsit în casă și a cântat prima lui melodie: un tango, “Castel Amore”. Nu-l învățase nimeni, auzise bucata pe la lăutarii din comuna sa natală, Costești, de pe lângă Buzău. Costeștiul avea pe atunci 2-300 de lăutari, ce ocupau cu familiile lor cinci ulițe. Care era cel mai bun dintre ei? “Tata! Nimeni nu știa să facă să suspine vioara așa ca el. Avea și orchestră, cu acordeoane, țambal, duceau nunta, cu toate datinile, de dimineața și până a doua zi. Bunicul a avut trei surori și opt frați, toți cântau cu instrumente diferite, legau nunta. Adică, merg cu familia mea și luăm noi toți banii. La mine în familie toţi au cântat, şi bunici, şi străbunici, mergeau prin alte sate şi cântau trei zile şi trei nopţi, fără amplificare, în condiţii grele. Bunicu’ era cu ţambalu’ mic de gât şi cânta şi cu vocea. Şi tata cânta cu vocea, numai eu nu, niciodată. Nu iese nimic de acolo. Tata mai repeta cu oamenii lui în casă, câte-o melodie apărută atunci, pe care-o cerea lumea. «Hai să cântăm, c-o fi, c-o împărți, strofa aia, ailaltă». Eu ascultam, iar noaptea luam acordeonul și cântam din prima acordeonul cu 12 bași al fratelui meu mai mare cu opt ani. Bunicu’ era Petrică, tata Mitică, fratele Aurică și eu, Ionică”. Renumele de “Minune”, a venit de la sine, datorită uriașului talent cu care puștiul își uluia asistența.
“Francezii erau înnebuniți, veneau să mă întrebe ce cânt, iar eu le spuneam: «o părticică din Țara Românească»”
Curând a renunțat la visul de a urma un liceu de muzică și a intrat în pâine, după ce tatăl său a murit. Când avea timp, umbla prin țară după lăutarii vestiți ai acelor vremuri, pentru a-i asculta, iar la 17 ani, ajuns la București, numele său era deja cunoscut și admirat. A făcut echipă cu Toni Iordache, cu marii muzicanți ai anilor ‘70, ‘80, a cântat mai întâi în Japonia, apoi pe scene din întreaga lume. Jazz, vals, tango, folclor se topesc în solouri strălucitoare, cu o aromă inconfundabilă de muzică lăutărească, apreciată atât de public, cât și de mari artiști internaționali. “Eu am în minte jazz și simfonic, dar dacă n-aș cânta muzica asta ţigănească, de petrecere, n-aş putea, că asta mă ţine în formă. De aici pleacă o grămadă de lucruri. La Paris, cântam ce aveam eu de cântat, cu grupul, și când rămâneam singur pe scenă, cântam d-astea, de ale noastre, îmi cântam focu’ de țară. Că mi se făcea dor de țară și mi se făcea cam repede. Francezii erau înnebuniți, credeau că eu cânt jazz, veneau să mă întrebe ce-i asta, iar eu le spuneam că e ceva ce mi-a venit mie în cap, o părticică din Țara Românească”.
“Acordeonul e aerul, viața mea”
“Iuliane, tu spui că am zburat, dar nu e așa ușor cum pare. E vorba de experiență, de cincizeci și ceva de ani de cântat. Nici cel mai mare muzicant din lume nu se naște învățat, el ajunge la un nivel prin muncă și prin experiențele prin care trece, prin întâlnirile cu alți muzicanți cu care cântă de-a lungul vieții”.
– Privind în urmă, acum la aniversare, cum vi se pare că a trecut timpul, iute, ca o clipită, sau greu?
– Nici așa, nici așa, normal. Ce pot să spun e că nu a trecut timpul pe lângă mine. Asta, pentru că am avut mereu acordeonul lângă mine, am compus melodii, am construit. Poate am pierdut timpul când a trebuit să stau la masă sau să mă întâlnesc cu cineva la o cafea să vorbesc, dar în rest, acordeonul a fost pe primul plan. Mi-e drag de el, îmi place să-mi petrec timpul cu el și n-am să-l abandonez până la sfârșitul sfârșitului, m-am născut cu el și cu el… să nu spun lucruri triste acum. Ăsta e aerul, viața mea, și nu-l las niciodată.
– Vă amintiți cum erau aniversările copilăriei?
– Iuliane, trebuie să înțelegi că eu am avut o copilărie săracă, nevoiașă. Nu-mi serbam ziua, nu aveam bani să cheltuim. Bucuria de ziua mea era că știam că am mai crescut un an, că mă fac mare, gata, nu mai am opt ani, am nouă. Am început să-mi serbez ziua după ce m-am căsătorit, după ce-am împlinit 18 ani și am început să câștig bani pentru mine. Înainte, banii mergeau la mama, la frați și surori. După aia, an de an, până alaltăieri, mi-am serbat ziua, mi-am făcut plăcerea să invit oameni. Astea-s momentele care fac viața mai frumoasă. Dar să știi că, oricum, viața mea e plină de fantezie și de voioșie. Uite, la vârsta mea, vorbesc ca un copil, dar ăsta-i adevărul. Mă simt bine, am o viață frumoasă și sunt fericit.
– Întotdeauna ați avut aniversări cu cântec?
– Să știi că mie nu-mi place atât de mult să cânt de ziua mea. Acum am luat acordeonul și am cântat din respect pentru invitații din străinătate, pentru cei ce au bătut mii de kilometri ca să-l vadă și să-l asculte pe Ionică. Cu frații Advahov mă cunosc bine, nici nu a fost nevoie să repetăm mai mult de un minut, două.
“Domnule, am vrea să ascultăm și noi o lăutărească din aia adevărată, dacă ne puteți cânta…”
– Ați invitat foarte mulți tineri la festival. Muzica lăutărească nu moare, pare că se transformă, se modernizează neîncetat.
– Sunt optimist, am speranțe că muzica asta nu va muri, va fi dusă mai departe de cei tineri. Au venit și mulți copii la festival, să asculte, să învețe, să își mai tragă idei și asta mă bucură. Pentru ei, modermismul prinde aripi. Eu am mulți elevi, îi învăț cu drag, ca să nu piară instrumentul ăsta, acordeonul, și îi văd cât de talentați sunt. Vreau să afle toată România lucrul ăsta. Cât am fost plecat 16 ani la Paris, muzica lăutărească se depreciase, instrumentele astea, țambalul, contrabasul, ieșiseră din uz, nu se prea mai foloseau. Le-am reintrodus și acum au început din nou să înflorească. Nu renunț niciodată la instrumentele astea ce cântă pe sufletul omului, cu foc.
– Care este cel mai recent concert în străinătate ce v-a rămas la inimă?
– În toamnă am cântat la Bruxelles, la “Festivalul Europalia”, unde am reprezentat România. Am cântat cu băieții mei de suflet, Taraful Cristinel Turturică, sunt extraordinari. Dacă erai acolo cu mine ai fi văzut și tu. Te rog să mă crezi, nici eu nu am crezut la început, mă uitam atent în sală și vedeam oameni plângând. Francezi, belgieni, olandezi au venit după concert la mine cu lacrimi în ochi să mă întrebe ce fel de muzică e asta, ei n-au mai auzit așa ceva, dar direct la inimă le merge. Dar și în România, muzica lăutărească e cerută și apreciată. Îmi spun oamenii prin Brașov, București, Cluj, Botoșani: domnule, am vrea să ascultăm și noi o lăutărească din aia adevărată, dacă ne puteți cânta…
– Ce vă mai inspiră, de unde strângeți idei pentru noi cântece?
– Inspirația e mereu lângă mine, nu mă părăsește niciodată, unde merg eu merge și inspirația. La mine nu există pauză, nu are cum, chiar dacă în momentul ăla fac cu totul altceva decât muzică. Unde mă duc, e în capul meu un amalgam de muzică, de idei, pe care le aplic pe acordeon imediat ce ajung acasă. Asta de la Dumnezeu vine.
