Harta României citită în stele

– Natura se poate întoarce oricând împotriva omului –

• Textul de față a fost publicat în „Formula AS” în urmă cu zece ani. Ne-a fost expediat pe adresa redacției și este scris de o ziaristă româncă stabilită în America. Îl republicăm pentru actualitatea lui impresionantă, legată de schimbările lumii care au început, deja, să ne prindă în vârtejul lor •

Nu am scris niciodată şi nici nu inten­ţionez să mai scriu vreodată un articol propriu-zis de istorie, deoarece nu sunt istoric şi consider că nu am com­petenţa ne­ce­sară în acest sens. Pe de altă par­te (şi straniu în acelaşi timp), datorită preocu­pă­rii mele de o viaţă în do­meniul aşa-zisului „fenomen para­normal”, s-ar pu­tea să ştiu despre istorie mult mai multe lucruri decât ştiu sau ar putea să afle vreodată cei mai străluciţi şi com­pe­tenţi istorici. O chestiune de per­cepţie până la urmă, cine o are… înţelege tot­dea­una mai mult, mai repede şi mai bine.

Vreau să vă arăt ceea ce nu ştiţi, poate, despre dvs., vreau să vă arăt cine sun­teţi şi de unde veniţi. Unde vă îndreptaţi… din păcate, nu vă pot spune nici eu şi nu vă poate spune nimeni, pentru că locul în care vreţi să ajungeţi depinde de fiecare şi nimeni nu are dreptul să spună cuiva ce să facă. Deși ni­meni nu poate prezice cu exactitate viito­rul, eu cred însă într-un destin bun al României şi în­tr-un des­tin bun al celor 23 de milioane de oameni care, în ciuda epo­cilor torţionare ale istoriei prin care au trecut, trec sau vor mai trece, rămân aceiaşi oameni inteli­genţi, creativi, spirituali, muncitori, cu simţul umo­rului, răbdători şi buni. Multe părţi din acest articol le-am scris sub îndru­marea directă a unor ma­eştri tibetani, care spun că „România va fi salvată de spiritua­litatea ei”. Maeş­­trii tibetani spun că toţi oa­menii de pe planetă sunt legaţi de pământ prin nişte „fire” invizibile care fac legătura între energia telu­rică a Pământului şi forţa vitală a corpului, cea care între­ţine viaţa în orga­nism. La rândul lor, aceste „fire” vin direct din centrul galaxiei şi ajung la Pământ filtrate şi fo­ca­lizate de alte câteva stele şi de Soarele nostru, care este tot o stea. Există o co­res­pondenţă directă între energia telurică a locurilor în care se naşte şi trăieşte o populaţie şi nivelul ei de spiri­tualitate. În locurile în care această energie abundă, se dezvoltă de obi­cei mari civilizaţii cre­atoare, care dau umanităţii mari religii şi mari filo­zo­fii, desco­periri ştiinţifice, opere de artă ş.a.m.d. În aceste locuri, indicele de inteligenţă, simţul artistic şi fe­nomenul ESP (clar­viziune, clar-audienţă, telepatie, telekinezie, puterea de a vindeca bolile prin biocu­renţi etc.) sunt de obicei ridicate. Maeştrii tibetani spun că pământul României abun­dă în astfel de energie, mai ales în zonele mun­toase. Problema este, însă, că nu nu­mai româ­nii, ci toţi oamenii pla­netei s-au îndepărtat de natura pe care o abuzează cu iresponsabilitate, de legile şi sur­sele spirituale pe care nu le mai înţeleg. Or, na­tu­ra se poate în­toarce oricând cu furie împo­triva oa­me­nilor, iar aceştia nu vor fi capabili să pri­meas­că ajutor de la sursele spirituale, deoa­rece au încetat să mai co­munice cu acestea, nu mai „aud” şi nu mai înţeleg lim­bajul lor. Întreaga civilizaţie actuală este „să­racă” şi de­zechilibrată, deoarece se sprijină prea mult pe tehnologie şi ignoră partea spirituală. Dacă mâine s-ar întâmpla un cataclism (amenințările legate de coronavirus – n.r.), oamenii nu ar fi capabili să-l împiedice, în ciu­da realiză­rilor ştiinţifice şi teh­nologice extraor­di­nare care s-au făcut în ulti­mul timp. Aceasta, de­oarece ori­cât de mult se stră­duieşte omul, el nu poate depăși anumite bariere și nu poate căpăta acces la alte di­mensiuni până când nu evoluează spiritual. Indi­ferent însă de ce se va întâmpla cu lu­mea întrea­gă, nu vor pieri nicio­dată cei care îşi păstrează cele două ca­lităţi care îi conferă omului statu­tul de om şi, în ace­laşi timp, de fiinţă Di­vină – identitatea şi spiritua­litatea.

În istorie nu există „cei dintâi”

Sunt mulţi istoricii care susţin că poporul român a apărut şi el, mai din greşeală, mai din întâm­plare, pe câmpiile Carpato-Dună­rene, la o dată improba­bilă, nu se ştie când – în orice caz mai la coa­dă, du­pă ce toţi ceilalţi înălţaseră civilizaţii mo­numentale – sau care emit teorii injurioase conform că­rora românii (deşi caracterizaţi prin­tr-o omoge­nitate etni­că pe care şi-ar dori-o şi alte popoare) sunt rezul­tatul unei amestecături de tri­buri nomade şi rămăşițe ale unor imperii în descompunere. V-aţi întrebat, însă, vreo­dată, ce este is­to­ria şi cine sunt cei care o scriu?… Is­toria este, poate, una dintre cele mai arbitrare, cele mai iluzorii ştiinţe, şi tocmai de aceea, orice încer­care de reconstituire a is­toriei oricărui popor con­stituie o mare res­pon­sabilitate, pe care un om cu bun simț nu şi-o ia cu uşurinţă. Oare cât de departe poate să mear­gă cineva cu de­mon­stra­­ţiile înapoi în timp, şi pe dea­su­pra, să mai fie şi sigur că nu gre­şeş­te?… Sunt ridicole tenta­ti­vele unora şi altora, care în­cear­că să acrediteze teorii sofis­ticate, con­form cărora ei „au fost cei din­tâi”, ei „au creat ma­rile culturi”, ei „au făcut şi au câşti­gat toate războaiele”, şi în con­se­cin­ţă, ei sunt cei care au toate drepturile şi, mai ales, drep­­tul de a hotărî iden­titatea altora. Dacă cineva îşi aro­gă vreun drept, şi-l arogă în vir­tutea altor consi­de­rente, dar în niciun caz acest drept nu este dat de is­torie.

Celor care cred că ei „au fost cei dintâi”, le amin­­tesc că, în 1959, o expediţie paleontologică chinezo-rusă condusă de dr. Chu Ming Chen a descoperit în de­şertul Gobi o piatră care s-a dovedit a avea vechi­mea de un milion de ani şi în care era imprimată talpa unui pantof perfect asemănător pantofilor pe care îi purtăm în ziua de astăzi. Aşa că… e cam greu de spus unde, cine şi care au fost primii.

Aşa cum este, însă, înţeleasă şi mai ales prac­ticată în socie­tatea super-materialistă în care trăim, istoria este cel mai adesea un mijloc de agresiune. De fapt, nici nu e de mirare că pe o pla­netă care, pe zi ce trece, oferă tot mai puţin confort locuitorilor săi (din cauza exploziei demo­grafice, îm­puţinării re­sur­selor materiale şi, mai ales, folosirii ex­clusive şi intensive a ener­giilor convenţionale – folo­sire care a și început să dea naştere la dezechilibre eco­logice şi climaterice ca­tastrofale), aşa-zisele „isto­rii” sunt făcute şi con­tra-făcute în funcţie de intere­sele teri­toriale, nevoia stringentă de hrană şi ener­gie. Având în vedere, aşadar, aceste faţete ale isto­riei, articolul de faţă nu îşi propune „să facă istorie”, ci doar să expună unele puncte de vedere care fac o conexiune – zic eu, inedită – între marile culturi ale lumii şi cultura Car­pato-Danubiană, şi care, în con­secinţă, ridică inte­resante semne de întrebare.

Nori de ură peste București

Dacă te uiți la harta Pământului în dimensiunea as­trală, cu „ochii minţii”, procedeu numit generic clar­vi­ziu­ne, vei vedea că pe ea apar patru mari punc­te ener­getice. Trei apar deosebit de active, unul în zona Munţii Lotrului – Munţii Retezat, altul în zona Miercurea Ciuc şi altul la S-V de Constanța şi N-V de Mangalia. Ul­timul pare a fi deosebit de important pentru echi­li­brul energetic al întregului teritoriu (un fel de nod de ghi­daj al energiei telurice) şi legat de alte puncte din zo­na Mării Negre. Acest punct avantajează energetic Man­galia. În dimensiu­nea as­trală, Marea Neagră arată puţin adâncă, în comparaţie cu alte mări (ceea ce pare a fi un in­con­venient), iar fundul mării co­boară în trepte a­brup­­te. Este ca şi cum ai merge pe o câmpie însorită, care coboară iniţial în două – trei trepte line şi apoi alu­neci, dintr-odată, într-un abis întunecos, presărat cu ca­verne pe fundul mă­rii, dar şi pe pere­ţii laterali, stâncoşi şi roşiatici. În sfârşit, al patrulea punct ener­getic, mai puţin activ, apare în zona Braşovului. Bucu­reştiul apare străbătut de la N-E la S-V de o linie în zig-zag, aseme­nea cifrei 4 stiliza­tă, care îm­parte oraşul în două zone, cea de N-V, mai compac­tă, cu un pământ negru-roşiatic şi cleios, mai stabilă din punct de vedere tectonic, și partea de S-E, rare­fiată, nisipoasă şi vul­nerabilă, puternic afectată în cazul unui seism se­rios. Insta­laţiile de gaze par a fi un hazard (nu ţevile ca­re se văd la supra­faţă, ci conduc­tele îngropate în pă­mânt şi care trec pe sub as­falt). Părţile liniare par a fi mai noi, din materiale mai bune, ceva nu e în regulă în­să cu părţile de curbură şi, mai ales, cu joncţiunile care apar vechi şi ruginite, în pericol de a exploda şi a pro­duce foc. Partea de S-E a oraşului apare legată ener­getic prin­tr-o linie de zona Hârşova – Ţăndărei, iar din aceste puncte porneşte spre munţii Vrancei o altă linie care se întinde de-a lungul unei falii ce seamănă cu o pră­jitură Doboş (alcătuită din straturi de pământ gal­ben-argilos care alternează cu câteva straturi de rocă) şi de-a lungul căreia există, în interiorul pă­mân­tului, o cre­vasă, o crăpătură mare, care se întin­de pe câţiva ki­lometri buni. Linia energetică care uneşte partea de S-E a Bucu­reştiului cu „falia Do­boş” pare a fi sensibilă la energia eclipselor (mai exact la energiile de după eclip­să).

Un prieten bun din România, pe care sincer îl res­pect (aşa cum îi respect pe toţi cei care au un standard moral şi sunt devotaţi ţării lor, indiferent care este aceasta şi indiferent de naţionalitatea sau religia lor), şi cu care am vorbit la telefon acum câteva luni, m-a în­tre­bat „ce cred” despre o anumită situaţie. I-am răspuns că „nu cred nimic”. Asupra României nu planează pe­ri­col de război. În plus, în pofida presiunilor ex­traor­dinare, a tot felul de stra­ta­geme şi trucuri care se fo­lo­sesc şi a „cererilor” repetate care se fac „cu jalba-n băţ”, Ro­mânia nu va fi dezmem­brată sub nicio formă, deşi pen­tru aceasta trebuie să plătească un preţ greu, cu care e obişnuită de altfel. În ciuda dificultăţilor eco­nomice care vor mai chinui oa­me­nii încă un an şi ju­mătate – doi, România va ieşi din im­pas, în mare parte da­torită unor resur­se naturale (tot pă­mântul, săra­cul…) care urmează încă să se des­copere şi să fie exploa­tate. Singurul pericol real este acela al unei mişcări seis­mice de o violenţă nemaiîntâlnită. Nu vreau să sperii pe ni­meni, mai ales că nu pot indica o dată anume. Singurul lucru pe care pot să vi-l spun este că în holograma tim­pului viitor apare un peisaj de toamnă, este ca şi când ar fi Septembrie şi, deşi miş­cările seismice se produc în general seara sau noap­tea, în imagine apare ca şi cum ar fi ora prânzului a unei zile calde, însorite.

În dimensiunea astrală, pe harta Bucureştiului apar nori negri de fum, care la ora actuală sunt con­centraţi în special în partea de N-V, ca şi când în acea parte a oraşului ar exista cele mai mari dispute, neînţelegeri, certuri şi ură. După cum v-am spus, energia oamenilor are legătură directă cu energia telurică. Tot ceea ce gân­desc oamenii şi felul în care vorbesc sau se manifestă se răsfrânge ulterior asu­pra energiei telurice în acelaşi mod în care ener­gia telurică, câmpul electromagnetic al Pământului se răsfrâng în permanenţă asupra com­portamentului uman. Ori de câte ori energia oamenilor devine mult prea negativă, dă naştere la fenomene de nedo­rit, cum ar fi schimbări catastrofale ale vremii, miş­cări tectonice de anvergură ş.a.m.d. Norii care pla­nează asupra Bucureştiului sunt ura şi agresi­vitatea pe care oamenii o manifestă unii faţă de alţii, violenţa lim­bajului, crimele şi injusteţea care s-au perpetuat de-a lungul anilor, durerea celor asupriţi şi neputincioşi vis-a-vis de cruzimea şi egoismul celor puternici ş.a.m.d. Vreau să vă spun că astfel de nori energetici (nori karmici) apar nu numai în acest punct al globului, ci şi în altele, în care oa­me­nii au purtat războaie sângeroase, unde au existat convulsii sociale masive, însoţite de vio­lenţă sau unde oamenii au suferit peste limita uma­nă. Uneori, aceşti nori planează asupra unor astfel de re­giuni pentru ani şi ani de zile, de cele mai multe ori pen­tru zeci sau sute de ani, pentru ca în final să se ma­nifeste în planul fizic, sub forma calamităţilor natu­rale. Din acest punct de vedere, proverbul românesc „nu-i mai rabdă pământul” este cât se poate de ade­vărat şi în­ţelept. Nu vreau să mai spun nimic, însă există un con­tinent (slavă Dom­nului, nu America) care a fost abu­zat şi are „înma­gazinate” de sute de ani astfel de sto­curi de energie karmică şi care, zic eu, va ex­pe­ri­menta probleme majore (până la dispariţie în apele ocea­nului) în primii câţiva zeci de ani ai secolului vii­tor. Nu ştiu ce planuri de jaf şi cotropire mai au oamenii pentru secolul care vine, dar să vedeţi ce planuri de anver­gură are Dumnezeu cu oamenii, de data aceasta! Tot ceea ce pot să vă spun este că prin fenomenul de precesiune a echinoxurilor, reorientare a stelei po­lare şi schim­bare a câmpului electromagnetic al Pămân­tu­lui, va avea loc o „purificare” a planetei şi, mai ales, a con­ştiinţei oamenilor. Tot ceea ce va tre­ce „testul puri­ficării” va continua să existe într-o altă dimen­siu­ne, iar pentru toţi ceilalţi, acest feno­men Cosmic care „bate la uşă” va fi sfârşitul civili­zaţiei lor.

Cu fața la Dumnezeu

Sunt înspăimântători aceşti nori groşi şi întune­caţi, ca de vată, care se învârtesc deasupra Bucureş­tiului şi dinspre care se aud zgomote care seamănă cu mugetele unor ani­male rănite. Este ca şi cum ci­ne­va ar scrâşni în per­manenţă din dinţi, iar din când în când, din vortexu­rile energetice ale norilor, se aude venind câte un urlet prelung care seamănă cu urletul unor lupi înfometaţi în nop­ţile de iarnă. Este ca şi cum s-ar auzi un urlet de moar­te. V-am spus toate acestea despre harta astrală a Bucu­reştiului, nu ca o prezicere – deoarece, ferească Dum­nezeu să se împlinească asemenea pre­ziceri –, ci în spe­ranţa că oamenii vor deveni mai toleranţi unii faţă de alţii, iar clasa politică con­ducătoare mai res­pon­sabilă faţă de poporul pe care a fost aleasă să-l con­ducă, mai îndu­ră­toare şi cu mai multă compa­siune faţă de cei mulţi şi nepu­tincioşi, în sfârşit în speranţa că oa­menii îşi vor întoarce faţa spre Dum­nezeu, astfel încât aceşti nori groşi de energie kar­mică se vor risipi şi nu se va ajunge la un cli­max catastrofal. Este o mare tris­teţe că cei mai mulţi din clasa poli­tică conducă­toare a Româ­niei (cu excepţia câtor­va figuri publice şi a altor câţiva care stau în umbră – pen­tru care oa­menii de con­diţie de oriunde au res­pect, chiar dacă nu se manifestă) sunt atât de egoişti, rapace şi lipsiţi de cle­men­ţă faţă de oamenii care i-au ales… de altfel în mod foarte democratic, nu-i aşa?

Unde s-a mai pomenit ca într-o ţară europeană şi într-un oraş considerat odată „micul Paris”, fe­mei­le să-şi abandoneze ori să-şi vândă copiii fără să le pese un­de ajung aceştia sau ce se întâmplă cu ei?… Pentru care motiv bătrânii tre­buie să rămână fără case şi să ajungă să cerşească pe străzi? Cum este posibil ca oameni amă­râţi să ajungă să-şi pună reclama la mica publi­citate din ziare, despre vân­zarea unui ri­nichi, pentru a-şi putea plăti da­toriile, ori în speranţa că astfel vor putea asigura un trai mai omenos familiilor lor?… Oare nu vă daţi seama că s-a ajuns deja la anomalii sociale absolut inadmi­sibile? Cum veţi răspun­de pen­tru toate acestea în fața istoriei?… Oameni buni, în cea­sul al doispre­zecelea, mai întoarceţi-vă faţa către Dumnezeu, căci veţi vedea ce n-aţi mai văzut de când sun­teţi. Nu e niciodată prea târziu să-ți aduci aminte de Dum­nezeu.

În iunie 1989, Doris – o ame­ri­cancă din Florida, clarvăzătoare de excepţie când vrea ea, şi prietenă bună cu care am colaborat mulţi ani – a prezis cu lux de amănunte căderea lui Ceauşescu, oamenii şi soldaţii care urmau să fie scoşi în stradă şi să moară, şi toate evenimentele pe care astăzi le nu­mim „revo­luţie”, indicând cu claritate luna Decembrie 1989. Era terifiantă şi, în acelaşi timp, alar­man­tă viziunea lui Doris, în care pe străzile Bucu­reş­tiului apăreau la sfârşitul anului ’89 oameni îm­puşcaţi, plini de sânge, căzând în ge­nunchi în zăpa­dă, aero­por­tul înconjurat de soldaţi ş.a.m.d.

Comorile din Munții Apuseni

Revenind la punctele energetice, logic este că tre­buie să fie cu mult mai multe decât cele patru de care v-am vorbit înainte şi pe care le văd eu, luând în con­si­deraţie numai zona Vrancei, de exemplu. De ase­menea, în Transilvania trebuie să se afle ast­fel de puncte (pe care însă eu nu le discern), având în vedere că în zona Munţilor Apuseni apare o fâşie foar­te lu­mi­noasă şi rarefiată, care trebuie să fie echivalenţa unui ză­cământ. Fâşia respectivă este consti­tuită din două pot­coave care se află la baza Munţilor Apuseni şi se suprapun în mare parte. Per­cepţia mea este că în această zonă vor fi descoperite în viitor, nu mai mult de doi-trei ani, zăcăminte valo­roase ale unui mine­reu depo­zitat supraetajat, în două pungi aflate la adâncimi dife­rite. Nu ştiu des­pre ce minereu poate fi vorba (nu este aur, dar stră­lu­ceşte puternic sub forma unor raze), însă această descoperire viitoare poate fi foarte avantajoasă pentru economia Ro­mâniei. Cred, însă, că exploa­tarea lui va fi la început un motiv de discor­die, din cauza strategiei şi a mij­loacelor de ex­ploatare care se vor dovedi insufi­ciente sau ne­adec­­vate. De ase­menea, exploatarea acestui mine­reu poate crea deze­chilibre în curenţii telurici ai zonei, fiind în­tr-un fel contraindicată, iar una dintre cele mai mari nebunii pe care o poate face omul este să se joace cu curenţii telurici.

De asemenea, la Nord de Târgu-Jiu există o zonă vulcanică în formare, în care a început de mult timp să se acumuleze o energie care fierbe adânc, care „hu­ruie” la 6 kilometri în inte­riorul Pământului şi care deo­camdată este imper­ceptibilă, dar care se va manifesta în viitor sub forma unui vulcan tânăr, care va erupe, pericli­tând două masive muntoase şi trei sate aflate în pantă pe masivul din dreapta. Mai sunt multe alte lucruri care se văd pe harta României în dimen­siunea astrală. De exemplu, undeva în pădu­rile de pe dealurile care înconjoară co­muna Jariştea, de pe lângă Foc­şani, există o mică co­moară care a fost în­gropată de un dom­nitor, logofăt sau curtean cu un grad foarte înalt, care a fugit ca să-şi salveze viaţa şi a plănuit să se întoarcă într-o bu­nă zi să-şi dezgroape comoara, dar nu a apucat să se mai în­toarcă niciodată. Nu pot să-l localizez foar­te bine în timp, cred că vorbim de cineva care a trăit în se­­colele XVII – XVIII, însă în orice caz, în pământ se văd două lădiţe mai mari şi una mai mică, în care se găsesc vreo două perechi de paftale de aur uriaşe, po­doabe femeieşti din pietre se­mi­preţioase, gen chihlimbar sau agate, monezi, dintre care unele de aur, cu o di­mensiune neobiş­nuit de mare, şi unele do­cumen­te, câteva ceas­loave legate în pie­le, care conţin mai mult date admi­nistrative, şi câteva suluri cu un scris pe care nu pot să-l înţeleg şi care, într-ade­văr, au va­loare isto­rică. Toate acestea vor fi desco­perite într-o bună zi, din greşeală, de ţăranii lo­calnici, şi vor intra în patri­moniu.

Acesta este felul în care văd eu harta României în planul as­tral şi v-am spus toate acestea nu­mai pen­tru a înţelege că nu numai oamenii sunt vii, ci pla­neta este o fiinţă vie, în „venele” căreia curge via­ţă care generează toate bogăţiile de care ne folo­sim şi cu care reuşim să supravieţuim în această di­men­siune frustrantă a limitărilor. Este numai în de­zavantajul oamenilor că au încetat să înţeleagă ideea de unitate a naturii şi a întregului Univers. Dacă o tratezi cu înţelegere şi respect, natura îţi va oferi ea singură tot ce ai nevoie ca să supravie­ţuieşti. În caz contrar, este atât de uşor şi simplu pentru natură să se descotorosească de prezenţa incomodă a omului, încât trebuie să fii de-a dreptul inconştient pentru a sfida pământul care te ţine şi te hrăneşte.

CRISTINA NICOLETA SPRÂNCEANĂ, New York