Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Moțata

Foto: Shutterstock – 2

De cum se răcește vremea, apar cu penele înfoiate de vântul aspru al lui noiem­brie: vrăbiile zgribulite ale cartie­rului. Mai întâi câte una, mai stingheră și mai temătoare, apoi celelalte, din ce în ce mai gureșe, cenușii și obraznice. Sporo­văiala lor se ridică deodată cu stolul printre blocuri, plu­tește o vreme peste pomi și apoi se îndepăr­tea­ză, pentru ca, pe ne­așteptate, să te trezești cu ele din nou, ate­ri­zând dintr-un zbor să­ge­tat. Pleacă și vin după un ritual nu­mai de ele știut, de mai multe ori pe zi. Ciocăniturile lor mă­runte și grăbite în stra­tul de semințe cu care le aștept îmi aduc aminte întotdeauna de ploile repezi de vară. Și uite așa, am trecut și-n anul acesta, oare­cum îm­preună, dimineți neguroase de toam­nă și multe după amieze apăsătoare, în aș­tep­tarea ză­pezilor. M-am obișnuit și eu cu incursiunile lor gălăgioase și cred că s-au obișnuit și ele cu um­bra mea, care le urmărea tă­cută de la fe­reas­tră. Unele erau mai pof­ticioase și alegeau în grabă fi­ri­mi­turile și se­mințele mai mari, altele ciugu­leau mai deli­cat și mai cu metodă, retrase la marginea per­­vazului, fără să se amestece în fojgăiala ce­lor­lalte. Într-o dimi­neață însă, în lumea lor păsărească s-a în­tâm­plat ceva ce a schimbat cu totul ierarhia de până atunci. Printre ele a apărut o vrabie pe care n-o mai văzusem, o păsăruică încor­no­rată, care avea în vârful capului penele ri­dicate ame­nințător, ca două coarne ascuțite. M-am uitat mai cu atenție și am văzut că în­fățișarea ei așa de im­pu­nă­toare era provo­cată de o picătură neagră de li­pici sau de smoa­lă, care-i ținea penele răs­culate și înțepenite. Era caraghioasă și, mai mult de­cât atât, era cea mai agresivă și mai bătă­ioasă dintre toate. Se așeza întotdeauna în vâr­ful grămezii de semințe, pe care punea stă­­pânire ca un general. Iar dacă vreuna din­tre suratele ei îndrăznea să se apropie mai mult de ea începea scandalul, arțăgoasă. Una câte una, celelalte plecau și ea rămânea să-și apere teritoriul cucerit. Iar după ce își um­plea gușulița, se așeza pe mar­ginea unui ghi­veci, în care vara creș­teau con­durași. Stătea acolo ceasuri în șir. Uitam de ea o vre­me și apoi, când mă uitam iar pe fereastră, îi ve­deam moțul caraghios. Câteodată, dormita ca o gă­ină cu ochii întredeschiși, alteori „se scălda” în pă­mân­tul din ghiveciul pe care stă­tea. Era o pasăre tare singuratică. Nu se­măna deloc cu celelalte din nea­mul ei, care zburau în stoluri gălăgioase. Și pă­rea tare tristă. Să fi fost conștientă că arăta diferit față de suratele ei? Că era caraghioasă, cu bila de smoală lipită pe cap? Și de unde ve­nea oare în­crân­cenarea cu care-și apăra teri­toriul? Cum de reușea să alunge toate păsă­rile și să rămână singură, doar ea, o venetică apărută în cartier pe la mijlocul ier­nii? Ce-i plăcea așa de mult pe pervazul meu, încât își apăra cu atâta străș­nicie locul? În cele din urmă, ne-am împrie­tenit oarecum, nu era speriată când mă apro­piam de fereastră și, uneori, părea că nici nu mă vede, ba mă ignora cu bună știință. Al­teori, mă fixa cu­rajosă și cu­rioasă, cu ochii aceia negri ca două boabe de pi­per viu. M-am obișnuit cu ea, abia aștep­tam să-i aud iar ciripitul piți­găiat și să-i văd conciul de pene.

Nu mai e mult până când primăvara va izbucni peste cenușiul iernii și al cartierului. Într-un fel, mă bucur știind că lumea va fi mai caldă și luminoasă, în altul mi-e teamă că prietena mea cea moțată va pleca prin zări mai senine, părăsindu-mă în umbra ferestrei prin care ne-am cunoscut.

MARIA SITARU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian