VICTORIA RĂILEANU: „Stau cu mintea golită de orice gând”

– Ai cucerit publicul cu un rol inocent, din serialul „Daria, iubirea mea”. Și iată-te, după zece ani, dovedind că poți juca și roluri mature, cum e cel al lui Micky, din serialul „Vlad”, de la Pro Tv. A fost o trecere grea?

– Daria a fost un personaj foarte frumos, o fetiţă, într-adevăr, inocentă, dar timpul a tre­cut, acum am 31 de ani, iar tranziţia către un alt tip de personaj a fost naturală şi obliga­torie. Micky este un rol cât se poate de adec­vat pentru vârsta mea de azi.

– Atât serialul, cât și personajul pe care îl interpretezi se bucură de mare trecere printre telespectatori. Care să fie secretul?

– Într-adevăr, nu m-am aşteptat la reacţia asta, atât de tandră, a oamenilor. Cred că ea se explică prin faptul că Micky este un om fru­­mos. Toți avem nevoie de modele, mai ales sufletești. În cazul personajului meu, el ex­celează în fidelitate. În ciuda tuturor încer­cărilor la care este supusă, Micky res­pectă sentimentul care o leagă de Vlad. Un model nu prea des întâlnit în ziua de azi: loialitatea. În plus, într-un serial te aştepţi mai degrabă la trădări, decât la fidelitate. Şi să-ţi mai spun ceva: şi eu iubesc enorm trăsătura asta a lui Micky. De fiecare dată când primesc sce­nariul pentru un nou episod şi văd că iarăşi îi e încercată fidelitatea, îi ţin pumnii şi mă tot rog, în minte, „Doamne, să nu trădeze, să nu trădeze!”. (râde) Mă bucur și eu, odată cu publicul, de caracterul lui Micky – este o bucu­rie realmente împărtă­şită!

– Se pare că-ți place personajul pe care îl joci…

– Îmi place, da! Am investit foarte mult în el pentru că mi-a plăcut încă de la început. Și fiindcă iniţial ea nu avea, din scenariu, un contur prea clar, i-am adăugat eu foarte multe nuanţe şi culori. Pe de altă parte, sunt foarte ataşată de întregul proiect „Vlad”. Real­men­te, noi, toţi, întreaga echipă, am investit emo­țio­nal foarte mult în el, am devenit chiar o fa­milie, ăsta e sentimentul pe care-l avem toţi.

„Trăiesc o experiență extraordinară”

– E o raritate genul ăsta de atmosferă pe un platou de filmare, mai ales la un serial, unde este un du-te-vino continuu, sunt mulţi regizori, e multă figuraţie…

– Aşa e! Ai dreptate! E chiar o raritate! Iar ceea ce mă bucură şi mai mult este că re­laţiile astea atât de strânse dintre noi, cei din echipă, transpar, cumva, şi în exterior, im­plicarea noastră emoţională a fost remarcată şi de fanii serialului. Cel mai mult ne-am legat unii de alţii acum doi ani, când aproape toată echipa a mers să filmăm în Grecia. Senzația a fost că eram în vacanță și, din când în când, mai și lucram. Ştii cum se spune: când faci ce-ţi place, nu munceşti nicio zi din viaţa ta! Cam aşa ni s-a întâmplat şi nouă. Apoi, când a ieşit serialul la televi­zor, am început să ne întâlnim, măcar în fiecare zi de luni a săptămânii, ca să vedem fiecare episod împreună. Ceea ce ne-a apropiat și mai mult. Și faptul că am făcut cunoscut lucrul ăsta prin intermediul reţelelor de socializare cred că le-a creat și oamenilor un sentiment autentic de apropiere de noi. Oricum, trăiesc o experiență extraordinară.

– Să revenim la afirmația că ai pus serios umărul la creionarea personajului tău. Concret, ce ai făcut?

– În facultate, eu am învăţat după metoda lui Konstantin Stanislavski, care merge pe principiul că modelarea personajului o faci în interior, şi asta o să se vadă şi în exterior. Mai târziu, la un workshop, am descoperit metoda lui Michael Chekhov, care afirmă că, de fapt, construcţia unui personaj se face exact invers, de la exterior spre interior. Metoda asta mi-a plăcut mai tare decât prima, mi s-a părut că mi se potriveşte foarte bine. În plus, eu merg foarte mult şi pe instinct, pentru că în facultate mi s-a spus că am un instinct bun, şi-atunci am prins curaj să-mi fructific acest atu. Apoi, când îmi dau seama că am „prins” personajul corect, mă las pe mâna lui – ceea ce fac şi acum: când merg la filmări, mă las pe mâna lui Micky. Şi tehnica asta funcţio­nează de minune: sunt zile când, din cauza gândurilor sau a grijilor sau pentru că fizic nu mă simt bine, mi-e greu să „devin” Micky, însă, în clipa în care încep să mă mişc ca ea, să fac gesturile ei specifice, să privesc ca ea, să vorbesc ca ea (jucând-o pe Micky, până şi vocea mi se schimbă puţin), atunci, imediat, Vichi dispare şi sunt gata de filmare.

– E momentul să le reamintim cititorilor noștri că ai o experienţă bogată și în teatru, şi în film. În teatru ai debutat încă de la 15 ani, pe scena Naţionalului din Timişoara, iar în film, ai jucat alături de actriţe cu cotă de Hollywood, ca Rachel Weisz şi Monica Bellucci. Ai preferințe pentru vreun domeniu anume?

– Nu pot să aleg, iubesc în egală măsură şi teatrul, şi filmul, şi serialele de televi­ziune, toate sunt pe locul întâi. Luându-le pe fiecare ca pe nişte entităţi de sine stătătoare, chiar nu pot să fac o diferenţă între ele, fiindcă toate îmi sunt la fel de aproape de suflet.

De la Râșcani, la Naționalul din Timișoara

– Victoria, tu, „la bază”, ești din Ba­sarabia, o zonă care alimentează în forță, de la o vreme, cultura din România. Hai să ne întoarcem pe firul timpului, ca să povestești cum ai ajuns din oraşul tău natal, Râşcani, la Colegiul Naţional de Arte „Ion Vidu” din Timişoara, şi apoi la UNATC, în Bucureşti.

– În 1995, părinţii mei – mama, eco­nomistă, tata, medic – au decis să ne mu­tăm în România şi au ales Timişoara, gân­dindu-se că, dacă eu şi fratele meu vom vrea să ne ducem la facultăţi în străinătate, atunci, din vestul ţării le va fi mai uşor să ajungă la noi. În plus, tot în Timişoara aveau nişte cunoştinţe care i-au ajutat să-şi materializeze planul: să-şi deschidă o fabrică de medicamente, o farmacie… La Cole­giul Naţional de Arte „Ion Vidu” am intrat, ini­ţial, la balet. Am făcut șapte ani balet, dar a trebuit să renunţ din cauza unei accidentări la picior, care m-a ţinut mult pe tuşă. Practic, n-aş mai fi putut să ajung solistă, aşa cum visam, ci doar cel mult o balerină de ansamblu. Prin ur­mare, în clasa a IX-a, m-am reorientat către teatru, în ciuda nemulţumirii părinților mei, care m-ar fi vrut ori medic, ori farmacist, ca să mă ştie cu un viitor asigurat. Noroc că fratele meu, care e mai mare decât mine cu trei ani, a luat-o el pe drumul farmaciei, și presiunile asupra mea s-au mai diminuat. Bine, a fost un noroc că am intrat la Teatru, fiindcă eu nu apucasem să mă pregă­tesc şi m-am prezentat la examen doar cu o poezioară şi un cântecel, nici monolog nu aveam. (râde) Însă, odată intrată, a început să-mi placă din ce în ce mai mult ceea ce învăţam, a început să plouă cu note de 10, ba, mai mult, oamenii care mă ştiau încă din perioada în care făcusem balet îmi spuneau: „Să ştii că actoria ţi se potriveşte mult mai bine decât baletul, e mult mai pe tine!” Ceea ce mi-a dat aripi. Apoi, la 15 ani, am avut ocazia să intru la Teatrul Naţional din Timişoara, în spectacolul „We can dance”, al Mihaelei Lichiardopol, înlocuind-o pe actriţa din rolul principal, care rămăsese însărcinată, după care am jucat în spectacolul „Krumm”, în regia lui Radu Afrim. Aceste două experienţe mi-au crescut şi mai mult aripile. Iar în clasa a XII-a, a venit rolul Daria, din serialul „Daria, iubirea mea”, și atunci m-am mutat în Bucureşti. În anul următor, am intrat la UNATC, la clasa domnului Ion Cojar, iar după moartea lui, în cursul anului II, am fost preluaţi de Adrian Titieni. În timpul ăsta, părinţii mei tot speraseră „să-mi revin” şi-mi tot ziseseră „Las’ c-o să-ţi treacă, hai să-ţi dăm meditaţii la chimie şi matematică, să fii pre­gătită!”, or, pe mine chimia, matematica, fizica mă îngrozeau, și asta m-a ambiţionat şi mai mult să fac treabă bună cu actoria, ca să le demonstrez că n-au de ce să-şi facă griji şi ca să mă lase în pace. Ceea ce au şi făcut… într-un târziu, după ce am intrat la UNATC (râde).

– Acum sunt mândri de tine?

– A, sunt foarte mândri! Tata se uită tot timpul la „Vlad” şi-mi comunică tot felul de păreri, dar nu generale, ci foarte pertinente. Iar mama, ori­unde se duce, e „mama lu’ Micky”. Asta acum, că înainte avea alte formule. De pildă, când s-a întors în Basarabia, pentru întâlnirea cu foştii colegi, la aniversarea a 20 de ani de la absolvirea liceului, cred, s-a prezentat ca fiind „mama Da­riei din «Daria, iubirea mea»”. (râde)

„Adrian Pintea m-a sprijinit enorm”

– Despre facultate ce poți să spui?

– De-a lungul timpului, au existat câțiva oameni care m-au marcat în mod deosebit, iar doi dintre ei mi-au fost profesori în facul­tate. Domnul Co­jar, care, pentru mi­ne şi pentru co­legii mei, a fost… ceva sfânt, în ma­terie de teatru! Și Adrian Titieni, ca­re, în timpul facul­tăţii, a fost pro­fe­sorul acela, pe ca­re îţi vine să-l îm­brăţişezi tot tim­pul, pentru cât de mişto e, pentru lucrurile pe care ţi le spune şi care, pentru tine, ca student, sunt ca aerul de importante. Nu pot să-ţi spun cât înseamnă pen­tru mine faptul că acum am ocazia să lucrez direct cu el şi că relaţia noastră a evoluat până la nivelul la care, într-o zi, Adrian mi-a spus: „Tu nu mai eşti fosta mea studentă, de-acum eşti co­lega mea. Aşa că, haide, te rog frumos, renunţă la «domnule». Îmi spui ori Adi, ori Titi, de-acum suntem colegi.” Asta a fost o super-confirmare că sunt bine, în profesie. Şi mai există cineva, foarte special: regretatul Adrian Pintea. Cu care am jucat în „Daria”. Era în ultimele lui luni de viaţă, noi, toţi cei implicaţi în serial, aflaserăm deja că e bolnav şi eram foarte afectaţi din cauza asta. Totuşi, chiar şi în acea stare, Adrian Pintea m-a luat aşa, pe după umăr, m-a ţinut sub aripa lui şi mereu îmi spunea „Când o să vrei să te pregăteşti pentru facultate, vino să te ajut”. Eu chiar îmi făcusem planul să aştept un an, după liceu, şi abia apoi să dau admitere la UNATC, ca să pot să intru la clasa lui, pentru că urma să ia clasă nouă abia peste încă un an. Şi era un om atât de cald, atât de bun la suflet şi atât de iubitor… Doamne, el a fost exact stâlpul de care aveam nevoie, de care m-am sprijinit când am venit în Bucureşti, că eram destul de pierdută, de rătăcită! Ai mei erau la Timişoara şi aici nu cunoşteam pe nimeni, dar Adrian Pintea m-a susţinut enorm, şi asta m-a ajutat să trec cu bine peste perioada aia. Apoi ţin minte că a venit ultima secvenţă pe care am filmat-o împreună: eram într-o maşină, şi el, în rolul socrului căruia nu-i convenea relaţia Dariei cu fiul lui, încerca să mă convingă să-i las băiatul în pace. Ei, şi acolo, în maşină, la un moment dat, simţindu-mă probabil că eram speriată, fi­ind­că-l vedeam cum, din cauza stării de sănătate, îi era greu să filmeze scena, m-a luat de mână şi mi-a spus: „O să fie bine, puiule!” Şi eu, atunci l-am crezut cu toată fi­in­ţa mea. Şi m-am li­niştit. Iar de atunci, şi chiar şi azi, când mi-e greu în meserie, mă întorc la momentul ace­la, parcă îi aud din nou cuvintele şi, la fel ca atunci, îl cred şi mă li­niştesc. Gândeşte-te că, în momentul despre ca­re-ți vorbesc, părinţii mei încă nu acceptaseră ideea că eu o să fac ac­torie şi, practic, el a fost singurul om care mi-a dat încredere în mine, el a fost singurul care îmi spunea: „Dacă vrei ac­torie, atunci actorie să faci, şi nu te lăsa”! Adrian Pintea a fost un om extraordinar, un suflet deosebit şi un artist uriaş!

„Învăț să cânt la ukulele”

– Pe lângă succesele din teatru și cinema, eşti şi mândra mă­mi­că a lui Carol, băiatul tău care va împlini 5 ani în curând . Faci pereche bună cu el?

– Foarte bună, chiar şi acum, când viața noastră e mo­di­ficată de izolarea asta, care ne obligă să stăm tot timpul în casă. Din fericire, Carol a în­ţeles destul de repede situaţia. Îmi spune că-i e foarte dor să meargă în parc, că-i e dor de prietenii lui de la grădiniţă, dar se concentrează pe ideea că, după ce o să treacă virusul, o să mergem şi-o să facem asta… şi asta… şi asta… Şi-a stabilit nişte ţinte şi ele îl motivează. Până atunci, ne jucăm prin casă – are o fixaţie pe o anumită jucărie, ceea ce pe mine mă scoate din minţi (râde); pentru că nu mai merge la grădiniţă, mi-am propus să-l învăţ să scrie, aşa că, în fiecare zi, scriem nişte cu­vinte, iar mie mi se pare minunat că văd, pentru prima dată, scrisul fiului meu; facem și activităţi pentru „grădi”, ca să ţinem pasul şi, la întoarcere, să nu fi uitat ce-i aia o fişă sau un bastonaş; cân­tăm, dansăm – eu şi tatăl lui zicem că băiatul nos­tru o să se facă ori regizor, ori producător, pentru că, nu doar că are aplecări artistice, dar e şi extraordinar de convingător şi merge până-n pânzele albe ca să fim de acord să facem ce şi cum vrea el; a şi regizat un filmuleţ, despre di­nozauri, evident, fil­mu­leţ în care a jucat ta­tăl lui, căruia i-a dat toate indicaţiile regi­zo­rale posibile (râ­de) – el se îmbracă în cos­tumele de dino­za­ur şi de super-eroi, şi stă toată ziua îmbrăcat în ele, iar eu trebuie să-i ţin isonul, adică, în ziua cu Spiderman, de pildă, trebuie să-l invit pe Spiderman la masă, să-i spun că Spiderman trebuie să se culce şi aşa mai departe. Nu ne plictisim…

– Şi când nu trebuie să te joci cu Spider­man, ce mai faci?

– Păi, de exemplu, când Carol doarme la prânz, fac vreo 20 de minute de yoga. Nemai­pu­tând să mă plimb pe jos, trebuie, totuşi, să fac miş­care. Citesc… Şi, uneori, pur şi simplu, stau cu mintea golită de orice gând şi nu fac absolut nimic. Asta e o relaxare extraordinară! Şi mi-am propus să încep să învăţ să cânt la ukulele. Anul trecut, de ziua lui, Carol a primit un ukulele şi am zis să învăţ şi eu să cânt împreună cu el, pen­tru că, atunci când cântăm împreună, în pauzele dintre versuri, Carol tot intervine cu câte un stri­găt sau cu câteva bătăi la tobe, așa că suntem pe punctul să formăm o orchestră.

– Constat că, în ciuda crizei prin care tre­cem, tu ai o stare bună de spirit, eşti optimistă!

– Acum sunt bine. Am trecut printr-o pe­rioadă de panică, pentru că, la început, nu înţe­legeam ce se întâmplă şi nici nu găseam pe cineva care să mă lămurească, dar, încetul cu încetul, am priceput ce am de făcut, m-am obişnuit cu ideea şi m-am liniştit. Pur şi simplu, iau fiecare zi aşa cum vine, mă ţin tot timpul ocupată, ca să nu-mi dau timp să mă gândesc la scenariile teribile, legate de această pandemie, şi conserv rutina pe care ne-am creat-o, eu şi Carol, şi care ne menţine într-o stare interioară de echilibru. Şi sunt optimistă, da. Până la urmă, situaţia asta, cu COVID-ul, se va în­che­ia, şi viaţa noastră va reveni la normal.

Foto: PRO TV (3)