Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„În direct”, de la Bruxelles, SANDA NICOLA: „Eu nu am fugit din România. Am plecat pentru o vreme, dar numai ca să mă întorc mai înțeleaptă, mai de folos alor mei”

„Deși în România avem mult mai mult spațiu de izolare, am decis să rămânem aici”

– Bună ziua, Sanda. Unde te găsesc vremurile acestea ciudate pe care le traversăm?

– Bine te-am regăsit, Bogdana! Sunt în Belgia, unde am venit să fac cel de-al doilea an de master în Turism și Dezvoltare Regională, iar soțul meu, Liviu Iolu, începuse să lucreze în Parlamentul European. Când a izbucnit pandemia, tocmai înce­pu­sem să-mi pregătesc disertația pe care ar fi tre­buit s-o susțin în iunie, la Université de Liège. M-a paralizat panica! Nu-mi mai doream decât să ple­căm acasă, în România, unde aveam mult mai mult spațiu pentru izolare decât aici, casă, curte și flori în grădină. M-am gândit inclusiv să re­nunț la master definitiv. În cele din urmă, am de­cis să rămânem și să termin ce am început aici, oricât de greu mi-ar fi. În climatul acesta de mare incertitudine pentru toată lumea, cred că e im­portant să ne păstrăm țelurile profesionale. Aşa­dar, am rămas în Bruxelles, cu Liviu și cu Agnes, fetiţa noastră, blocați într-un apartament foarte mic. Dar suntem sănătoși, suntem împre­ună, avem la îndemână aproape tot ce ne trebuie ca să ne continuăm proiectele, iar Agnes ne ține în priză, vigilenți, veseli și mai ales organizați. Sunt sigură că oricât de stresantă ar fi starea asta de izolare, pentru familiile cu copii ea este mai ușor de traversat. Copiii te împiedică să cazi pra­dă anxietății, gândurilor întunecate, măcar pen­tru simplul fapt că trebuie să le gătești, să-i speli, să-i îmbrățișezi, după ce se mai lovesc de un colț de masă, iar mama sau tata trebuie să pupe locul, ca să treacă durerea. Nici nu ne dăm seama că toate astea ne mențin echilibrul emoțional.

– Dragă Sanda, acum, când televiziunile sunt la mare putere, când informația este la mâna lor, distorsionată pe negativ, îţi simţim amarnic lipsa de pe micul ecran. Rigurozitatea știrilor tale, aplombul tău de mare reporter, vocea ta inconfundabilă ar fi fost, în clipele aces­­tea grele, un demers salvator. De ce ai pă­răsit lumea presei?

Cu Agnes și soțul ei, Liviu Iolu

– După ce am născut-o pe Agnes, prioritățile mele s-au schimbat. Am început să îmi pregătesc ieșirea din presă, muncind cu toată seriozitatea la un plan care să îmi ofere mai multe opțiuni pro­fe­sionale. Am publicat o carte, m-am înscris la acest master în Belgia, dar, în același timp, am ur­mat și un modul psihopedagogic postuniversitar. Stu­diile as­tea sunt obligatorii ca să poți începe o carieră uni­versitară, iar eu mi-aș dori foarte mult să devin pro­fesor, la un moment dat. Pentru mine e fascinantă lumea în care am intrat și am toată încrederea că proiectele la care lucrez pot oferi concluzii va­lo­roase în elaborarea de politici publice. De exem­plu, acum fac un studiu despre migrație, în care vorbesc despre cauzele care-i determină pe tot mai mulți oameni cu o situație materială bună să plece definitiv din România. Iar una dintre ex­plicații – o să fii surprinsă – are legătură cu pla­nificarea și amenajarea anapoda a teritoriului în multe orașe. Tot mai mulți ro­mâni vor să se bucure de viață, nu doar să se chi­nuie să supraviețuiască. Ca să te bucuri cu adevărat de viață, trebuie să eli­mini din factorii de stres, să cauți apropierea celor asemeni ție, să petreci cât mai mult timp cu cei pe care-i iubești, să ai acti­vități fizice, să te reconectezi cu natura, să te lași văzut de soare mai mult și tu să-i zâmbești, la rân­dul tău. Oamenii vor mai mult timp pentru pa­siu­nile lor și ale copiilor lor. Când trăiești într-un oraș disfuncțional, care îți răpește zilnic câte trei-patru ore din viață, când aerul pe care îl respiri te otră­vește lent, cum să te bucuri de viață? După mulți ani în care rolul meu a fost doar să pun în­trebări, s-a născut în mine dorința de a oferi răspun­suri. Iar ca să dau răspunsuri pertinente, am știut că am nevoie de mai multă carte. Să învăț! Evident, sunt mai multe motive care m-au făcut să renunț la presă. Unul ține de sentimentul de inadecvare pe care îl simțeam de mai mulți ani la vechiul loc de muncă. Eu voiam să fac mai mult, superiorii mei, dimpotrivă, voiau de la mine să mă exprim cât mai puțin pe lângă ce era scris în prompter. Bunăoară, la revenirea pe post, după concediul de creștere a copilului, aș fi dat orice să fac o emisiune magazin informativ, cu dezbateri și reportaje pe teme de so­cietate, calitatea vieții, mediu, un loc de întâl­ni­re și chiar de confruntare a unor idei proaspete despre mer­sul lumii. N-am reușit să conving să primesc o echipă și un spațiu al meu în grilă, sin­gura ofertă a șefilor mei a fost să prezint știri de noapte. O pro­punere destul de umilitoare pe care, neavând altă soluție, am fost nevoită să o accept. Încă nu aveam un alt orizont profesional clar și nicio altă sursă de venit stabil. Spre marele meu noroc, la câteva săptămâni după ce am revenit la muncă, am primit vestea că Papa Francisc vine în România la sfârșitul lunii mai, iar asta m-a mo­tivat teribil să rezist. Mi-am pus în cap să suport orice mi se întâmplă la serviciu, dar să ajung să abor­dez evenimentul ăsta ca la carte, și după aceea să pot demisiona împă­cată. Ceea ce-am și făcut. Reportajul a fost un eveniment! Un alt mo­tiv foarte important pentru re­tragerea mea din pre­să, şi cu asta închei, a fost ale­ge­rea soțului meu, Li­viu Iolu, de a se implica în po­litică. Am ho­tărât să-l urmez și să-l sprijin în tot ceea ce va face. Anul trecut, pe durata campa­ni­ei pentru ale­gerile europarlamentare, am sim­țit o mare incompa­ti­bilitate între a fi și știristă și soția unui can­didat la o funcție publică, nu aș fi putut să merg mai departe așa. Ar fi fost același tip de im­pos­tură pe care o reclam eu la alții, care se pre­tind jurnaliști imparțiali și echidistanți, când de fapt ei au foarte multe mize personale în abor­da­rea unui subiect. Mă bucur că am reușit să lim­­pezesc lucrurile relativ repede, atât în ra­port cu propria mea conștiință, cât și în fața publicului.

„Cultural, Belgia mi se potrivește foarte bine”

Lansarea cărții „Carte de identitate”

– Care sunt lucrurile pe care a trebuit să le înveţi în Belgia ca să te adaptezi?

– Nu pot să spun că a trebuit să fac vreun efort deosebit. Cultural, mie mi se potrivește foarte bine această țară. Îți dau un exemplu gră­itor. În septembrie, la deschiderea anului uni­ver­sitar, s-a organizat o conferință pentru mas­te­ranzii și doctoranzii străini, intitulată: „Cum să supraviețuiești în cultura belgiană”. Și pri­mul lucru pe care ni l-a spus rectorul a fost că am sosit într-o cultură care nu apreciază deloc na­tura conflictuală (vezi știrile negative exage­rate de la televiziunile românești). Am râs când am au­zit asta, pentru că m-a dus cu gândul la un ma­re reproș pe care mi l-a făcut cu ani în urmă un pro­ducător de televiziune, și anume că nu sunt su­ficient de conflictuală când moderez un talk-show. Nu era destul scandal pe ecran și din ca­u­za asta pierdeam audiență, zicea el. Cred că, de fapt, în Belgia a trebuit doar să-mi îngădui să fiu cât mai mult eu, în vreme ce în România a trebuit me­reu să par un pic altfel, să corespund unor aș­teptări, altfel nu mi s-ar fi oferit șanse să stră­lucesc. Dovadă că aceste şanse nici n-au mai prea apărut, după ce m-am maturizat profesional și am început să spun tot mai des și mai tare ceea ce gândesc.

„În ciuda pandemiei, toată lumea face mișcare și se plimbă prin parc”

Cu Papa Francisc, la ultimul mare reportaj semnat Sanda Nicola

– Avântul tău profesional e frânt acum, cel puţin temporar. La fel ca noi toţi, eşti blocată acasă. Cum te descurci în izolare, departe de Ro­mâ­nia, dar totuşi cu familia aproape… Cum vă petreceţi zilele?

– Având în vedere că nu mai fac naveta zilnic la Liège, iar cursurile sunt online, aș spune că mă avantajează destul de mult situația, am câștigat niște ore pe care le pierdeam zilnic pe drum. Pe de altă par­te, de mai bine de o lună, Agnes nu a mai mers la creșă, iar asta înseamnă că a trebuit să-i aloc timp să ne jucăm, să-i ordonez activitățile, somnul, să am grijă să fie mâncare gătită și gustări ca să păstrăm struc­tura zilei cu care era obișnuită la grădiniță. Li­viu și cu mine ne-am împărțit sarcinile peste zi în așa fel încât să reușească fiecare să-și rezolve pro­ble­mele profesionale și să fie mereu unul dintre noi cu ochii pe ea. Și aici sunt închise spațiile de joacă pen­tru copii, dar avem voie să ieșim la plimbare în ma­rile parcuri, care sunt niște domenii cu păduri, lacuri, rațe, gâște, cu piste de biciclete și trasee pentru drumeții. Toată lumea face mișcare și profită de faptul că a ieșit în sfârșit soarele și peste noi, du­pă luni de zile de vreme rece, cu ploaie și cer închis. Cu prudență, păstrând distanța față de oricine alt­cineva din afara familiei, ieșim, totuși, în aer liber, din când în când. Și iar mă întorc la orașele noastre disfuncționale, la cartierele muncitorești construite pe vremea lui Ceaușescu, gândite nu ca să fim fe­ri­ciți în casele noastre, ci ca să ne putem spiona reci­proc. Și iar îmi vine să urlu de ciudă că nici după 30 de ani noi nu avem planuri de regenerare urbană, care să adapteze orașele la nevoile omului de azi. Nu avem parcuri, nu avem trotuare, nu avem de ce să ne plimbăm prin oraș, pentru că mai mult ne enervăm, iar asta ne-a deconectat de la darurile atât de prețioase ale naturii. Suntem un popor de anxioși, alergici, acum și captivi, pentru că nici dacă ar spune autoritățile că e în regulă să ieși să faci mișcare, nu ai unde să faci asta și să-ți priască pe deplin. Veți vedea că oamenii din anumite țări vor ieși din izolare mai odih­niți, mai sănătoși, cu moralul ridicat, în vreme ce alții vor fi și mai anxioși și mai obosiți decât dacă mergeau la serviciu. Diferența o fac planul de urbanism și nivelul de educație.

– Ce observi în ochii oamenilor la Bruxelles, chiar şi aşa, într-un minimum de interacţiune?

– Văd în ochii lor încredere. Au încredere în autoritățile lor, au încredere unii în ceilalți, se protejează reciproc când trec unii pe lângă ceilalți. (În ciuda faptului că pandemia a atins în Belgia cote alarmante n. red.) Dacă urmează să te intersectezi cu cineva, vă înțelegeți din pri­viri cine o va lua în dreapta și cine merge în stân­ga, care dintre voi se va opri și îi va da întâ­ietate celuilalt. Și aproape toată lumea se salută cu toată lumea, ca o consolare pentru faptul că ne ocolim. Raporturile astea de încredere între oa­meni le vedeam foarte bine și înainte, mai ales în trafic. Pentru mine e foarte greu să-i în­țeleg pe pietoni cum au curajul să pună piciorul pe trecere fără să se asigure că nu vine nicio ma­șină. Cu treaba asta nu te poți obișnui după ce ai trăit jumătate din viață în București. La volan, simt că trebuie să fiu și mai vigilentă decât eram acasă, ca pieton sunt un încurcă-lume atunci când trebuie să traversez. Eu nu trec până nu văd că s-a oprit de tot mașina înainte de zebră și nici nu-mi pot imagina că aș putea avea încredere deplină că toți ceilalți cu care împart strada vor respecta regu­lile și îmi vor proteja mie viața. Deși vă dați seama că exact spre asta ar trebui să aspirăm ca societate, spre restabilirea încrederii reciproce.

– Te pregătești să-ți schimbi meseria, dar văd că vremurile prin care trecem au retrezit în tine omul de presă: eşti în prima linie a dezbaterilor on­line, organizezi zilnic discuţii, interviuri, întâl­niri… De ce simţi nevoia aceasta de implicare?

– Ca reporter și om de presă, toată viața mea de adult mi-am petrecut-o în serviciul publicului. Am nişte reflexe exersate mult timp, o bază de contacte largă, din toată lumea, stăpânesc destul de bine noile tehnologii, înţeleg cum functionează reţelele sociale, iar pe pagina și pe contul meu personale de Facebook mă urmăresc în jur de 50 de mii de oameni. Dacă pot să organizez dezbateri online pe care eu le consider necesare, cum aș putea să stau deoparte? Am fost jurnalist peste douăzeci de ani, acum învăț științe sociale şi politice. Am călătorit şi am trăit în diferite culturi, cred în valoarea punctului meu de vedere şi vreau să-l aduc în dez­baterea publică. Propun soluții atunci când cred că am, fără să aștept nimic de la nimeni. Trăim timpuri în care e nevoie ca fiecare dintre noi să își suflece mânecile şi să facă ce știe mai bine, fără să aștepte invitații speciale. Atât cât poate, acolo unde poate. Eu mă implic pentru că asta e natura mea. Mă implic în strângeri de fonduri, pun în legă­tură oameni care au nevoie de ajutor. Im­plicarea mea nu e una normată, nici nu o pot cuan­tifica. Nu mă definesc nici ca jurnalist, nici ca activist, n-am niciun fel de autoritate asupra nimă­nui, nici măcar nu am un loc de muncă momentan, doar o bursă pe care am cheltuit-o deja. Ha, ha! Dar asta nu mă împiedică să fiu alături de cona­ţio­nalii mei și să mă pun la dispoziţia lor. Le ofer românilor care mă urmăresc pe Facebook timp, creativitate, energie, acces la cunoașterea mea, atâta câtă e. Asta e ceea ce am eu de oferit acum țării mele, atât ofer. Când voi putea să fac mai mult, cu siguranță voi face. Eu nu am fugit din Ro­mânia. Am plecat pentru o vreme, dar numai ca să mă în­torc mai înțeleaptă, mai de folos alor mei.

„E atât de straniu să mă gândesc la România ca la fructul oprit”

Marea dragoste

– Sanda, ţie nu îţi este teamă de coronavirus? Belgia nu o duce prea roz…

– Uneori… Sunt îngrijorări care vin și pleacă, apoi se nasc altele noi. Când am primit mesaj că do­uă persoane din personalul de la creşa unde mer­ge Agnes ar putea fi infectate, mi-a fost teamă. Am stat cu grijă în următoarele zile, monitorizând atent simptomele fiecăruia dintre noi. Văzând că toți ne sim­țim bine, m-am relaxat. Apoi, când a început să crească numărul bolnavilor în Belgia și al celor de­cedați, mi-a fost teamă să mai rămânem, dar îmi era teamă și să plecăm. Iar acum, când știu că dacă am pleca spre casă ar fi foarte complicat să traversăm Europa, cu granițele închise, și ar fi obligatoriu să intrăm două săptămâni în carantină institu­țio­na­lizată, îmi e clar că nu vom mai pleca de aici prea cu­rând. Și e atât de straniu să mă gândesc la Ro­mânia ca la fructul oprit, ca la un teritoriu inac­ce­sibil nouă, cine știe până când. Toată situația mă face mai sentimentală, mai nostalgică… Însă, în ge­neral, sunt optimistă, pentru că în toată tragedia, intuiesc premisele unui nou început pentru noi toți.

– Oare cum putem controla sau contracara frica de boală?

– Bine ar fi să acceptăm că nu putem controla ab­solut nimic în afara propriilor acțiuni. Și că nimic nu ne poate garanta că nu ne vom infecta la un mo­ment dat. Eu am ales să mă comport din start ca și când aș avea virusul, și singura mea grijă a fost să nu-i îmbolnăvesc pe alții din jurul meu. M-am au­to­izolat chiar înainte să fie decretată izolarea ge­nerală de către Guvernul federal belgian, pentru că tușeam foarte rău. Neștiind ce am, decizia a fost să nu risc să îmbolnăvesc pe altcineva. Cred că exact asta e cheia vremurilor ciudate pe care le trăim: ni se cere să-i protejăm pe ceilalți și să manifestăm mai multă tandrețe.

– Ca să putem face asta, eu cred că tre­buie să ne găsim un echilibru sufletesc ex­traor­dinar. Tu în ce-ţi afli fericirea în primă­vara aceasta?

– Eu chiar sunt un om norocos. Am rămas blocată în casă cu cei doi oameni în ochii cărora se oglindește cea mai bună versiune a mea. Agnes are trei ani, e într-o etapă de dezvoltare foarte amuzantă, cântă, dansează, ne imită, iar noi ne bucurăm de efervescența ei minut de mi­nut. Liviu e foarte prins, veșnic cu căștile în urechi, dar e lângă noi. În oricare altă perioadă a vieții mele, această izolare ar fi fost un coș­mar, însă acum e un răgaz sufletesc binevenit. E nemaipomenit să nu te grăbești nicăieri. Tihna asta nu am trăit-o de foarte mult timp.

Să avem încredere că totul se întâmplă spre binele nostru, al tuturor!

– Sanda, în ce fel crezi că se va schimba lu­mea după acest episod tragic al istoriei noas­tre?

– Sper să realizăm că stilul de viață al omu­lui occidental a provocat dezechilibre majore în natură și că răsfățurile noastre au un preț prea mare. Ieșirea din izolare se va face etapizat. Vor mai muri mulți oameni, vom plânge toți, cu toții vom suferi pierderi. Criza asta ne arată limitele, limitele rasei umane în raport cu natura, în ra­port cu restul lumii, ale fiecărui individ în raport cu propria familie și cu vecinii de pe scara blocului. Anul trecut, la Iași, Papa Francisc a evocat o în­tâm­plare povestită cândva de călugărul Galaction Ilie, de la Mânăstirea Sihăstria. Mergând cu oile la păs­cut, acesta s-a întâlnit cu un pustnic şi l-a întrebat: „Spune-mi, Părinte, când va fi sfârşitul lumii?”. Ascetul, suspinând, i-a răspuns: „Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin”. De când am intrat în izolare, mă tot gândesc la cuvintele astea și parcă văd cum se estompează, cum se șterg poteci, până dispar. Probabil că trăim într-adevăr sfârșitul unei lumi și urmează nașterea alteia. Să avem încredere că totul se întâmplă spre binele nostru, al tuturor!

2 Comments
  1. minunat acest reportaj si incurajator. Este foarte bine ca se puncteaza avantajele plecarii pentru o perioada din tara natala nu doar pentru bnai ci pentru propria evolutie spirituala, sociala, intelectuala. Multi plecam pentru bani si munca dar in acelasi timp si pentru calitatea vietii si pentru a deveni asa cum spune Sanda mai intelepti, mai cultivati, mai buni decat am fost cand am plecat. Calatorim pntru a cunoaste si a ne cunoaste. Felicitari pentru acest interviu si pentru Sanda Nicola

  2. O ființă dreapta ,cu verticalitate demnă de „O femeie face cariera ” ! Te admir din tot sufletul ,in primul rand pentru ideologia pe care o pui in valoare ,cu hotărâre ! Santem și vom fi mândri de astfel de oameni că voi !

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian