Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ: “De ce vă e dor, în perioada asta de izolare?”

Maria Barbu, 37 de ani

“Mi-e dor de țară, de parcă m-aș fi despărțit de marea dragoste!”

(Maria e pedagog de recuperare la Londra. Unul dintre cei mai buni din meseria ei. Dar e pri­ma oară de când a plecat când o aud vorbind așa.)

Îți spun sincer: în 2014, când am plecat, nu-mi imaginam c-o să-mi fie atât de dor de țară. E ca în dragoste, cumva. Trăiești cu un om ani de zile și nu-ți mai dai seama cât înseamnă pen­tru tine. Și apoi vine ceva din senin și, gata, se rupe tot! Și abia atunci îți dai seama cât a în­sem­nat omul ăla pentru tine! Și începi să prețuiești cu adevărat toate mă­runțișurile, tot binele cu care te hrăneai, ca și cum era de la sine înțeles. Uite, așa sunt și eu cu Ro­mâ­nia mea. Mi-e dor de țară de parcă m-aș fi despărțit de marea dragoste! Mi-e pur și simplu dor să mă plimb aiurea prin Grădina Botanică, să-mi facă mama plăcintă cu mere și nucă, să stau pe bancheta trenului și să mă tooot uit pe geam, mi-e dor să beau o ciorbă de fasole la cabana Bârcaciu, mi-e dor să iau tramvaiul până la bunică-mea, în Ra­hova… M-a luat un dor de mor, mă sufoc aici! Ser­­viciul meu din Londra s-a închis o dată cu dezastrul ăsta, să mă întorc în România nu pot, viața socială a devenit zero… Îți dai seama, lumea e foarte spe­riată și aici, fiecare s-a închis în carapacea lui. Vor­besc 8 ore pe zi cu mama, de unde treceau și săp­tămâni fără să ne auzim… Seară de seară deschid folderul cu poze din România și mă uit la anii ăia în care eram acasă, în siguranță, și nici nu știam ce fericită sunt. Băi, eram foarte fericită, înțelegi?!

Mihai Necula, 41 de ani

“Eu abia acum simt că respir”

(Mihai e director adjunct la o companie pri­vată. Deși ne știm de o viață, nu ne-am mai vă­zut de peste un an. Vorbim doar la telefon. Însă de mult nu i-am mai auzit vocea atât de liniș­ti­tă.)

Știi ceva? Cu tot balamucul și isteria pe care le trăim, eu abia acum simt că respir. Nu mă în­țe­lege greșit, nu-s dobitoc, e groaznic tot ce se întâmplă. Sunt conștient că mor oameni, că ducem o luptă cu un dușman nevăzut și asta face frica și mai mare… Măcar la războaie îți vedeai inamicul, știai cine e. Dar acum, când văd armata în stradă, mă ia și râsul! Ce-o să faceți, mă?! Călcați virusul cu tancu’? În fine, hai să nu mă enervez… Dar din­colo de toate astea, pauza în care am intrat îmi prin­de bine. Prea eram sufocat de deadline-uri și proiecte. Nu mai aveam viață, înțelegi?! Acum, în sfârșit, pot să fac niște lucruri de care îmi era dor, lucruri absolut normale!Am timp și eu să mă joc cu copilul! Dacă ne-ai vedea, te-ar buși și râsul! El se ascunde sub plapumă, eu nu-l găsesc, pe urmă ju­căm Monopoly, pe urmă mă învață toate cân­te­celele de la Gașca Zurli, și așa o ținem toată ziua! Gă­tesc cu ne­vastă-mea, o pup fără pro­gram, seara mă pun pe canapea și mă uit la toate filmele pe care vo­iam să le văd și nu apu­cam niciodată. E ciudat, dacă stai să te gândești, că a fost nevoie de o așa ori­bilitate ca să-mi câștig și eu o viață normală. Și da, evident, mi-e dor de cineva, mi-e dor de bu­nică-mea. De când cu pan­demia, nu mai pot s-o văd. E bătrână, are dia­bet, și nu vreau să risc să fiu eu ăla care o îmbolnăvește. N-aș putea trăi cu gândul ăsta! Dar mi-e foarte dor să mă ia în brațe, să îmi ciu­fulească părul, să mă închine și să mă pupe pe frunte. Și azi-noapte am visat asta…

Ioan Stoica, 41 de ani

“Mi-e dor să fiu prostul de dinainte”

(Și pe Ionuț îl știu de o viață. S-a visat poet, a ajuns avocat. Când îl apucă regretele, îi spun me­reu că e mult mai bine să fii cel mai mare poet dintre avocați decât invers.)

Mi-e dor de tot! De toată normalitatea anor­mală pe care o trăiam, fără să știu că o trăiesc. Se întâm­plă câte-o nenorocire d-asta, și vezi dintr-o dată ce ne­putincios ești tu ca om, ca ființă care te credeai bu­ricul pă­mântului, cuceritorul absolut, invin­ci­bi­lul, zeul! Vine un fir de praf care te dă peste cap cu totul, îți arată cât de insignifiant ești. E ca într-o vra­jă, face cineva puf, și toată rea­litatea ta a dispă­rut. Hai să ne uităm în oglindă cu toții și să vedem ce ființe fragile suntem! Destul cât ne-am crezut zei atot­pu­ternici! Nu sun­tem! Și mi-e dor să ne în­toar­­cem unde eram, dar nu la fel! Aș vrea să ne întoar­cem mai înțelepți, mai smeriți, fară trufie, fără egoism. Mă uitam zilele tre­cute la orașul ăsta gol. E ca într-o poveste: e pustiu, fantomatic, ireal de frumos. Și mi-a venit să plâng, te rog să mă crezi. Prețul pen­tru imaginea asta e mult, mult prea mare. Și, de fapt, parcă prefer o lume în care să înceapă iar cla­xoa­nele, agitația, tot autismul ăla de zi cu zi, când fiecare se gândește doar să ajungă la treaba lui. Acum, vrem nu vrem, avem timp gârlă să ne gândim la toate, să con­știentizăm cine suntem. De la un punct încolo, devine chinuitor. Eu îți spun sincer, cu mâna pe inimă îți spun, mi-e dor să fiu prostul de dinainte.

Ernest Rusu, 52 de ani

“Neviața e mult mai rea și te distruge mai tare ca virusul!”

(Ernest e un om plin de viață. Zice mereu că o să lase odihna pentru bă­trâ­nețe. Bănuiam că nu îi e ușor acum, de asta l-am și sunat.)

Nu mai pot, crede-mă, înnebunesc! Îți fac o listă cu tot de ce mi-e dor! Hai, simplu: să mă plimb! Mi-e dor de Champions League, mi-e dor până și de amărâtul nostru de campionat! Să văd Chiajna cu Voluntari, orice! Vreau să merg la piață, să mă opresc la o bodegă să iau mici! Mi-e dor să ieșim la bere și să râdem ca proștii! Sau la un film, cu ai mei! Vreau s-o văd pe nevas­tă-mea vinerea, când vine toată aranjată de la coa­for. Mi-e dor să merg și eu la frizer! Să merg la muncă, nu credeam că o să spun asta, dar, pe bune, mi-e dor să muncesc 5 zile din 7, câte 10 ore pe zi și după, sâmbăta, să ple­căm undeva și să fac 4 ore pe drum! Mi-e dor să în­ceapă școala odată, că mi s-au urcat ăștia micii în cap! Mi-e dor să merg la magazin doar ca să-mi iau un pachet de țigări! Mi-e dor să-mi iau o merdenea de la metrou! Îți mai zic? Mi-e dor să merg la pes­cuit, frate! Sau la mare, cu nevastă-mea! Mi-e dor să deschid televizorul și să văd toate mize­rii­le alea de emisiuni și să nu aud nimic de vi­ru­sul lui pește! Nu mai vreau să spăl lămâile și car­tofii cu săpun! Mi-e dor să dau noroc cu toți ve­cinii mei de la bloc, că nici asta nu se mai poate! Eu cred că nu virusul e boala mare, ci cum s-au ho­tărât ăștia să-l trateze. Lasă, bă, viața să curgă, că se îmbolnăvesc 10.000 de oameni de covid şi 18 milioane de neviață. Ne­viața e mult mai rea și te distruge mai tare ca viru­sul! Vine Paștele, mă! Eu dacă nu-s cu bunica la bi­serică să iau lu­mi­nă, intru în depresie, jur! Și mor! Și pentru as­ta ce doctor mă tratează?! Lăsați, bă, viața să fie!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian