Corina Sabău, “Și se auzeau greierii”, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 109 pag.
Pentru cei din generația mea, care și-au trăit o mare parte a vieții în România comunistă, e interesant să citească un roman cu acțiunea plasată atunci, mai ales când autorul și-a luat reperele și amănuntele doar prin documentare, fiindcă era copil în 1989. Cu atât mai mult putem să-i apreciem imaginația empatică, talentul de a ficționaliza verosimil fapte petrecute sub dictatura ce se insinuase și în cele mai intime relații individuale. Nu mi se pare întâmplător că reușitele în acest demers – cel puțin din câte am citit eu – aparțin unor femei. (Ce-i drept, și numărul scriitoarelor a crescut în ultimii ani ca niciodată în literatura română, care nu mai e un domeniu al discriminării de gen, dimpotrivă.) Îmi place și că prozatoarele noastre de azi nu seamănă între ele, au stiluri și procedee narative diferite, denotând o bună cunoaștere prin lecturi a literaturii moderne și o opțiune avizată în privința tehnicilor compoziționale. Corina Sabău își alege pentru acest microroman un subiect pe cât de delicat, pe atât de dramatic. O realitate pe care noi, femeile vârstnice, am trăit-o ca pe o teroare în plus, începând din 1966 și până la căderea comunismului. E vorba de interzicerea avorturilor și obligativitatea de a naște minimum patru copii. Li se interzicea femeilor libertatea de a decide când și în ce condiții pot deveni mame, iar consecințele erau cumplite: de la orfelinate pline de “decreței”, la mijloace ilegale de a scăpa de sarcina nedorită, ce puneau în primejdie viața gravidei. Și se auzeau greierii e o astfel de dramă din anii ‘80 ai secolului trecut, scrisă cu imaginație participativă pe baza unor istorii orale, a unor documente și mărturii scrise (din această ultimă categorie îmi vin în minte volumele colective “Tovarășe de drum” sau “Și eu am trăit în comunism”, dar sunt și altele). Corina Sabău mărturisește că a aflat târziu, după Revoluție, că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor clandestine. “Că până și moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsuflețit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica unde lucra, ca avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte, mă suspectam că n-am reținut corect, că așa ceva n-ar fi fost posibil. Am început să scriu din nevoia de a accepta”. Personajul principal al romanului, Ecaterina, e șefa unei secții de la o fabrică de țesături, unde lucrează mai ales femei venite de la țară, ca și ea. Ecaterina și-a depășit însă condiția și copilăria nefericită, învățând și măritându-se cu un bărbat superior ca educație și gust, cu care are o fetiță, Sonia. Căsnicia e minată de neînțelegeri, de aceea ar vrea să scape de o nouă sarcină, nedorită de soț. Tribulațiile provocării unui avort, întrepătrunse cu întâmplări din fabrica în care se fura, cum se fura mai peste tot pe atunci, ierarhia de partid autoritară și vicioasă, viața cotidiană grea a muncitoarelor subordonate, amintirea tatălui violent, ipocrizia limbii de lemn, toate sunt prezente în monologul Ecaterinei, lăsată să moară în spital, după avortul provocat. Nu înainte de a fi interogată: “Ştiai că fetusul din burta ta e proprietate de stat, știai că dacă trăiești în RSR trebuie să respecți legea, de ce te-ai comportat ca o criminală, pe cine ai plătit să te mutileze?”.
Monologul mamei moarte e preluat la sfârșit de vocea naivă-tristă a școlăriței Sonia, ca într-o ștafetă a feminității captive unui sistem crud. Corina Sabău spune că a încercat să integreze acea realitate cu ajutorul literaturii. Cum e o scriitoare înzestrată, în bună măsură a reușit. O spun ca una care a trăit “acea realitate” pe pielea ei și crede că știe câte ceva și despre literatură.
Romanian