Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe stradă cu „Formula AS”: „Care e primul lucru pe care-l veți face după 15 Mai?”

Foto: Shutterstock – 3

– Deși relaxarea restricțiilor impuse de pandemie se tot amână, 15 Mai a devenit visul de libertate al românilor –

Sidonia Popa, 36 de ani, profesoară

„Primul lucru pe care o să-l fac va fi să merg la bunica, la sat!”

(Mă roagă să o aștept puțin la telefon, are un ceai pe foc. Aștept. Aud lingurița în ceașcă, îmi răspunde. Sidonia are o liniște în voce, exact ca cea a unui ceai fierbinte.)

„Sunt deja trei luni de când nu am mai văzut-o pe bunica și, crede-mă, în ultimii 15 ani, n-a fost sărbătoare pe care să n-o petrecem împreună. Îți spun sincer, acum, de Paște, mi-a fost cel mai greu. Și nu pentru c-aș fi eu cine știe ce religioasă, nu. Ci pentru că, simplu de tot, Paș­tele a însemnat în­totdeauna bu­ni­ca. Bunica și casa ei cu cerdac, curtea ei cu găini și gâște, câinii ei, Rita și Rex, ouăle pe care le roșea în foi de ceapă și sfeclă. Toată liniștea aia de țară care, te rog să mă crezi, în capul meu nu era liniștea satului, era liniștea bunicii. Eu când închid ochii și văd un sat, orice fel de sat, nu pot să mi-l imaginez fără bunica mea acolo. Și mi s-a făcut așa un dor de ea! Pentru că, vezi tu, în lunile astea de isterie și de frică, eu m-am gândit, ca la o salvare, doar la bunica mea. Pentru că acolo era cel mai bine, pentru că bunica înseamnă liniște. Și cel mai greu mi-a fost să conștientizez că bunica e cea de care am nevoie ca să scap de urâtul ăsta de pe dinăuntru și, uite, n-am cum să ajung la ea. E ca și cum știi ce me­dicament îți trebuie ca să te vindeci, dar nu ai cum să ajungi la el. A fost groaz­nic, pur și simplu groaznic! Și de asta, pentru mine e cât se poate de clar: primul lucru pe care o să-l fac va fi să merg la bunica, la sat! S-o strâng în bra­țe și atât. Și după aia, să roșim ouă, să mângâi câinii și să-mi descarc sufletul ăsta care s-a încăr­cat cu mult prea multă teamă. După ce-o să fac toate astea, știu sigur, o să pot reintra în viața de di­nainte”.

Ovidiu Burdea, 42 de ani, antreprenor

„Vreau să mă bucur de primăvară, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea”

(Ovidiu e genul de om care preferă să mear­gă pe bicicletă decât cu mașina. Veșnic în miș­care. Am o bănuială că nu îi e deloc ușor acum.)

„Știi ce-a fost cel mai greu?! Că toată nebu­nia asta cu virusul a venit exact la început de primă­vară. Dacă s-ar fi întâmplat iarna, ar fi fost altceva. Când e frig, întuneric, zloată, parcă nici nu-ți vine să ieși afară. Faci altfel față la izolare. Dar așa, când deschizi geamul și vezi cum în­ver­zesc co­pa­cii, cum încep păsările să cânte, când simți vântul ăla bun și soarele, cum naiba să stai în casă? Și nu cred că doar eu simt asta. Vrei nu vrei, primă­vara înflorești și tu, nu doar natura. Și d-asta mi-a fost și mi-e atât de greu. Uite și tu ce vreme e afa­ră! Sunt 22 de grade acum! Mă simt ca în copi­lărie, când mă chemau băieții la joacă și eu eram pedepsit de ai mei să stau în casă și să-mi fac te­me­le! E groaznic! Pur și simplu, simt primăvara cum trece pe lângă mine, iar eu n-am dreptul să mă bucur de ea! Asta e cea mai mare nevoie a mea. Vreau să mă bucur de primăvară, mă­car acum, în ceasul al doisprezecelea. Să mă îm­brac într-o că­mașă subțire și să plec oriunde, în­tr-o pădure. Și, pur și simplu, să stau pe o buturugă și să mă bucur de toată viața din jurul meu. De asta mi-e cel mai dor! Mă simt așa încărcat de toate lucrurile, de toată nebunia asta! Simt nevoia să mă curăț! Să plec undeva, fără să fie nevoie să completez o hârtie. O detoxifiere de isterie. Abia aș­tept, crede-mă!”.

Ludmila Vlad, 29 de ani, organizator de evenimente

„Mi-e dor de adrenalina de la birou”

(Ludmila e un om plin de idei și mereu în miș­care. Are un debit verbal uluitor, fară pauze, per­fect coerent.)

„Hai că nu credeam c-o să zic asta vreodată: mi-e dor să merg la lucru! Mi-e dor de agitația aia continuă, de telefoanele care zbârnie, de termenele limită care sunt mereu peste 5 minute. Mi-e dor de întâlnirile cu clienți cărora niciodată nu le convine nimic și pe care trebuie să-i convingi că totul o să iasă mai mult decât bine. Nu știu, mi-e dor de adrenalina de la birou, dor de momentul ăla când ajungi acasă și ești frânt după 12 ore de muncă și îți lun­gești picioarele pe canapea și ți se derulează toată ziua prin fața ochilor și te întrebi cum ai putut să faci față la atâtea. Și apoi vine sentimentul ăla de satisfacție, de mândrie, că ai făcut ce trebuie și că ai fost capabilă să treci peste niște obstacole pe care nu credeai că o să le treci. Și mai e ceva bun în agitația asta: celelalte probleme dispar și ești focusat doar pe ce ai de făcut. Nu mai există virus, nu mai există boală, nu mai există nimic care să-ți perturbe lucrul în orele alea. E doar un termen limită, care e mereu la 5 minute dis­tanță. Nu mă înțelege gre­șit, înainte de virus mi-am pus de multe ori pro­blema dacă asta e viața pe care vreau să o duc, sau dacă asta e VIAȚĂ punct. Și știi ceva? Nu știu cum o să fie peste 30 de ani, nu îmi place să gân­desc în ter­meni d-ăștia, dar acum, la 29, chiar simt că asta e viața care mi se potri­vește. Mi-a fost învățătură de minte virusul ăsta. Mi-am dat seama câtă ne­voie am de provocări care să mă scoată din zona de confort, de șefi care să-mi ceară mereu mai mult. Am nevoie de satisfacția asta, că a mai trecut o zi și iarăși am reușit să le fac pe toate. Sau aproape pe toate, hahaha! A fost de-ajuns un virus mic, ca să realizez asta. Hai la slujbă, haideți să muncim!”.

Adrian Drăgan, medic veterinar, 42 de ani

„Și o prostie pe care o spune un om drag e ceva de care merită să-ți fie dor”

(Adrian e genul de om care își face prieteni oriunde se duce. E vesel, solar, deschis. Te pri­vește în ochi și îți zâmbește.)

„Cel mai mult mi-au lipsit oamenii. Oamenii mei, mă! Să stăm să râdem împreună, să vorbim despre toate tâmpeniile din lume, până ne plicti­sim unii de alții. Mi s-a făcut dor până și de lu­crurile care mă enervau la prietenii mei și, crede-mă, erau destule! Înainte de virus, îi tot ziceam soției că n-o să mă mai văd cu ăla și alălalt, că sunt prea obositori, că nu văd rostul. Și uite și tu, după nici două luni, fix de lucrurile astea mi s-a făcut un dor de mamă mamă! Băi, pe scurt: abia aștept să ne strângem toată gașca de nebuni, așa gălăgioși cum suntem, și să stăm să râ­dem și să povestim, cât avem noi chef! Ade­vărul e că abia cu câte-o nenorocire d-asta rea­lizezi cât de minu­nată (și când zic minunată, exact la asta mă gân­desc, la o mi­nune) era normalitatea noastră de pri­e­teni. Dar asta e, ne merităm soarta: noi oamenii nu prea știm să prețuim ce avem. Trebuie să vină câte o catastrofă d-asta planetară și să-ți dea-n cap, ca să-ți dai seama ce prețioasă era nor­malitatea! Și o prostie pe care o spune un om drag e ceva de care merită să-ți fie dor. Nu pentru că e o prostie în sine – prostiile rămân prostii, fie că e virus sau nu – ci pentru că tâm­penia aia ți-o spune un om care ți-e foarte drag. Un om pe care vrei să-l auzi și să-l vezi, pe care vrei să-l îmbrățișezi ca pe un fra­te. Mi-e dor de oamenii mei! În­țe­legi?!”.

Octavian Cheroiu, 61 de ani, contabil

„Să mi se explice cum pot duce o viață normală, cu masca pe față”

(Domnul Cheroiu e vecinul meu de la etajul 5, expertul blocului în probleme administrative. E plin de umor, mai puțin când vine vorba de politică. Acolo taie în carne vie.)

Ce se ridică, domne, ce restricții?! Aaaa, că mi se dă voie să merg fără hârtie, oaa, extraordinar, apla­uze, mulțumesc frumos! Mulțumesc din ini­mă, dragi conducători, mulțumesc că mă lăsați să merg până la magazinul din colț fără să bifez punctul 2 de pe declarația voastră! Păi, de asta am nevoie?! Să scap de declarație?! Nu, dragi condu­cători, nu asta înseamnă relaxarea restricților… În­țeleg că de acum încolo o să fie obligatoriu să porți mască în toate locurile publice. Așa. Foarte bine. Dar ce se întâmplă dacă vreau să-mi scot familia la restaurant? Am o întrebare pentru dragii noștri conducători: cum aș putea să beau un pahar de vin şi să mănânc o friptură cu masca pe față? M-ai în­tre­bat ce-o să fac, ce-mi doresc, uite, eu asta vreau să fac: să ies la restaurant cu familia mea. Și vreau să mi se explice cum pot duce o viață normală cu mas­ca pe față. Atât timp cât o să am porcăria aia pe gură, eu nu o să simt nicio clipă că sunt relaxat sau că trăiesc normal. Nu! O să simt că s-au ridicat restricțiile abia când ne vom da măștile jos, dacă înțelegi unde bat. Și îți spun și primul lucru pe care o să-l fac când o să se în­tâm­ple asta. Nu, nu e să merg la restaurant cu so­ția, ăsta a fost doar un exemplu. Știi ce-o să fac, chiar vrei să știi ce-o să fac?! O să strâng toate măștile folosite și nefo­losite din casă, o să ies în fața blocului și o să le dau foc. Aștept reclamații de la toți vecinii”.

Lucreția Ghinescu, 69 de ani, pensionară

„Am trăit o umilință pe care credeam și speram că nu o voi trăi în această viață”

(O doamnă elegantă, fardată discret, deși a ieșit doar până la piață. Purtăm amândoi măști și mănuși, păstrăm distanța socială impusă. Nu e cel mai grozav fel în care să vorbești cu cineva. Dar ghicesc multă emoție în ochii acestei doamne. Și nu doar în ochi.)

„Încă nu m-am lămurit dacă ce-mi doresc eu se poate întâmpla după 15 mai. Nu mi-e foarte clar: sălile de concerte și teatrele vor fi redeschise? Pentru că, domnule dragă, eu de asta am cea mai mare nevoie! Vedeți dumneavoastră, eu îmi făcu­sem o obișnuință: măcar de două ori pe lună, asis­tam, mă delectam, îmi luam o pauză de respirație, cu un concert de muzică clasică la Casa Radio sau cu un spectacol de teatru la Odeon sau la Național. Ăsta era micul meu mare refugiu, evadarea și bucu­­ria mea. Credeți-mă, domnule, toate lunile astea am plâns, vă dau cuvântul meu de onoare! De ce?! Pentru că mi s-a luat bucuria, bucuria mea simplă, domnule! Am fost pur și simplu redusă la acest statut mizerabil de bătrân de peste 65 de ani. Am trăit o umilință pe care credeam și speram că nu o voi trăi în această viață! Și am trăit destui ani în comunism și poate știți și dumneavoastră că vremu­rile alea nu erau deloc roz. Dar de bine de rău, refu­giul se afla acolo mereu și mereu. Dra­gii mei actori, Valeria Se­ciu, Marin Mo­raru, Victor Re­ben­giuc, Gheor­­ghe Dinică, apoi muzica clasică, tot timpul vie, tot timpul no­uă, deși Verdi și Mo­zart și Ludwig van Beethoven și-au com­­pus capo­doperele cu secole înainte. Chiar și în cum­pliții ani ‘80, lucrurile astea erau acolo, pre­zente în viața mea. Iar acum am trăit deznădejdea de-a le vedea spulberate de un virus. Credeți-mă, dacă mai durează mult inter­dicțiile astea, o să mă simt ucisă. Dintr-un om mic, care se hră­nea din arta unor oameni uriași, am fost redusă la umilința unui in­divid de peste 65 de ani! Vă puteți imagina ce se as­cunde în sufletul meu, vă puteți imagina cât tân­jesc după oaza mea de liniște, du­pă cumințenia care se așterne înaintea concer­te­lor, toată emoția aceea din care mă hră­nesc și tră­iesc? Nu, nu știu da­că vă puteți închipui ce în­seam­­nă asta. Nu-mi rămâne decât să oftez și să sper”.

Delia Novac, 35 de ani, antreprenor

„Lucrurile alea mici, simple, sunt cele pe care le vrei înapoi în viața ta”

(Râde de întrebare. Se gândește dacă să-mi răspundă sau nu. Răspunde.)

„Poate o să-ți par frivolă, știu de fapt că sunt fri­volă, îmi asum asta. Dar îți spun, pentru că am stat și m-am gândit: dacă e bună la ceva o neno­ro­cire d-asta, e că ai timp să te gândești la un mi­lion de chestii. Și nu știu cum sunt alții, dar eu cred că nu după lucrurile mari ți se face cu ade­vărat dor, ci după cele mai simple și banale dintre toa­te. Lucrurile alea mici, sim­ple, sunt cele pe care le vrei îna­poi în viața ta. Cu ele, cu ba­na­­li­tățile astea, simți, de fapt, că s-a în­tors nor­ma­li­tatea. Și, uite, n-o mai lun­gesc, nu mă ascund du­pă degete: mi-e dor de salo­nul meu de cosmetică, ha­haha! Poți să zâmbești cât vrei, nu mi-e rușine să recunosc. Sincer, să-mi bibilească cineva un­ghiile la mâini și la picioare, mi se pare, în mo­mentul ăsta, exact lucrul de care am nevoie ca să simt că mi s-a întors viața înapoi. Vreau să bârfesc iar cu coafeza mea, în timp ce-mi vopsește părul, să-mi spună ce-au mai făcut copiii ei, ce prăjituri le-a mai făcut, cum a mai enervat-o soacră-sa. Lucruri care, în mod normal, nu mă interesează deloc. Dar, Doamne, chiar mi s-a făcut dor să o ascult vorbind! Abia aștept să-mi spună ce nuanțe de păr vor fi la modă în 2021 și de ce nu se mai poartă manichiura franțuzească. Mi-e dor de small talk, cum zic englezii. Și până n-o să văd salonul de cosmetică redeschis, n-o să am sentimentul că m-am întors la viața normală”.

Lia Bițiș, 75 de ani

„Nu a fost de-ajuns că, oricum, avem vârsta pe care o avem, a trebuit să ne pună cineva și ștampila de expirat”

(Mă roagă să nu scriu că e pensionară. Îmi spune că a lucrat ca tehnician proiectant, dar că cel mai mult ar fi vrut să-și proiecteze visele.)

„Drăguțule, știi produsele alea care nu mai stau pe rafturi și le pun ăștia într-un coș mare, pentru că expiră în curând? Sunt acolo de toate, și lapte, și ulei și salate de icre, chiar și săpun. Toate grămadă în coșul ăla, la preț redus. Și mai vezi pe câte unul că se uită înăuntru, rușinat, și tre­ce mai departe. Uite așa m-am simțit eu în lunile astea de când cu virusul: m-am simțit exact ca un produs aproa­pe ex­pirat, pe care nimeni nu mai dă doi bani. Ne-au îm­pins la marginea socie­tății pe noi, vârstnicii. Nu a fost de-ajuns că, ori­cum, avem vârsta pe care o avem, a trebuit să ne pună cineva și ștampila de expirat. Până acum două zile, ieșeam să-mi fac cum­părături la 11 fix. Dacă ajungeam, ferească Sfântul, la 12, mă prin­dea ora 1 la coadă. Oh, Doamne, nu vrei să știi cum te simți ca om să fii tratat așa! Dar te obiș­nuiești cu răul, ne obiș­nuim cu toate în viața asta… Acum că au mo­dificat, totuși, intervalul orar și pentru noi, a ajuns să mi se pară o minune că pot să ies la 8 dimineața din bloc, să mă duc liniștită la piață și la farmacie. Ba chiar seara, până la 10, pot să-l plimb pe Luchi, câi­nele meu. Vezi tu, câinele e câine, ce știa el de ordonanțe militare? Și dacă îl apuca cerutul afară seara, eu ce puteam să fac?! Așa că mai ie­șeam și seara cu el, în fața blocului. Și nu vrei să știi cât de urât eram privită, uneori, și câte mi-au auzit urechile, vai și amar! Plecam acasă cu coada între picioare, eu, nu câi­nele! Și asta, doar pentru că am anii pe care îi am. Asta îmi doresc să simt iarăși: vreau să simt că sunt un om și nu o vârstă! Vreau să ies din casă fără interval orar, să-mi plimb cățelul când vrea el și să-mi iau o înghețată, să mă așez pe o bancă și să o mănânc. Crezi tu, drăguțule, că la 75 de ani se mănâncă altfel o înghețată decât la 10?! Și dacă am păr alb, ce?! Nu mă simt cu nimic mai bătrână decât tine!”.

Vlad Ciurea, 48 de ani, inginer

„Ia-ți harta cu tine și du-te!”

(Vlad a tot tăcut și a ocolit răs­punsul. Apoi a făcut o pauză, a tușit și m-a întrebat dacă chiar sunt in­teresat să-l ascult. L-am asigurat că sunt. A început să vorbească, nu s-a mai putut opri.)

„De două săptămâni am intrat în fibrilație. La pri­ma oră, cu ceașca de cafea în mână, deschid harta României. Am o hartă mare, d-asta de acoperă tot covorul, pe care până acum nici măcar n-o scosesem din țiplă. Știi ce fac?! Încercuiesc pe ea toate locurile în care vreau să ajung. După, care mă duc la laptop și încep să citesc despre fiecare loc în parte. De ce fac asta?! Pentru că pandemia m-a lovit în moalele capului, ăsta e motivul! Uite, îți spun cinstit: a fost într-o noapte, de curând, tot în­cercam să dorm și degeaba. Nu știu ce era, un fel de agitație; oricum, ceva diferit de grijile obișnuite. Mă răsuceam când pe o parte, când pe alta, îmi tot aranjam perna, nimic, îmi fugise tot somnul! Și gânduri, gânduri, gânduri, n-o să intru în detalii, dar îți spun că în toată agitația asta parcă mi-a intrat un cuțit în inimă! Ce fac eu cu viața mea?! Ia și descur­­că-te cu întrebarea asta! Am întors lucrurile pe toate fețele și, sincer, nu ieșea prea bine. Prea puțin din ce mi-am visat când eram copil mi s-a întâmplat cu adevărat. Și nu vorbesc despre lucruri complicate, nu, nu, despre d-astea simple e vorba! De exemplu: ce-am văzut eu din țara asta?! Bun, am fost cu serviciul la Timișoara sau la Cluj, am stat cu nevastă-mea trei zile la Sighișoara, am făcut niște vacanțe la mare și pe Valea Prahovei, dar, to­tuși, ce-am văzut eu din România?!? Că, uite, mâi­ne poimâine fac 50 de ani, mă lovește virusul lui pește prăjit, mă duc pe copcă și mor ca prostu’! Și de la gândul ăsta, m-a luat așa o furie… Și de a doua zi, ți-am zis, am rupt țipla de la hartă și-am început să toc internetul după locuri și minuni din România noastră. Vreau să ajung în Delta Dunării, clar! Am găsit un lac acolo, destul de măricel. Se cheamă Lacul Lumina. Uite, vreau să ajung la Lacul Lu­mina! Să merg cu barca, să vorbesc cu pescarii ăia, să-i întreb cum e viața lor și să beau un pahar cu ei, seara. Sau uite, alt loc: Grădina Zmeilor din Sălaj! M-am uitat la poze și am rămas gură cască de ce frumos e, înțelegi?! Și în Bucovina vreau să merg! Am 48 de ani și n-am văzut Bucovina! Rău, rău, rău! Viața e scurtă și nenorocirile te pot lovi din se­nin, uite și tu prin ce trecem! Așa că, băi nene, mu­tă-ți fundul în mașină, că d-aia e mașină, ia-ți harta cu tine și du-te! Că mâine poimâine poate să fie prea târziu. Au zis-o și alții, na, o zic și eu! Eu asta o să fac după 15 mai. Cred că pensiunile vor fi în­chise, dar mă doare în cot! Îmi iau un cort, sac de dor­mit, dorm în mașină, văd eu. Important e să ajung acolo!”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian