Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești cu pisici

Pufuleț extraterestru

“De ce ţineţi monstrul ăsta?”. “De unde aveţi extraterestrul ăsta?”. Sunt în­trebări ce mi s-au pus de persoane care l-au văzut pe Pufuleț. Într-adevăr, înfăţişarea lui şochează, după cum și apariţia lui pe lume rămâne învăluită în mister. Dar, să las faptele să vorbească…

De vreo 30 de ani, ocrotesc şi hrănesc, din ge­neraţie în generaţie, nişte pisici ce trăiesc într-un mic adăpost pe care l-am amenajat în grădina blo­cului în care locuiesc, un spaţiu împrejmuit pe toa­te laturile. Asta a făcut să fiu cunoscută în zonă ca d-na cu pisici sau, după caz, baba cu pisici, în funcţie de modul cum sunt percepută. În pavi­lionul pisicilor, Cocuţa a adus pe lume trei piso­iași mici ca nişte şoricei, pentru că şi ea este mică. Pe măsură ce pisoiaşii creșteau, am observat că unul dintre ei capătă o înfăţişare deosebită de a celorlalţi, chiar ciudată. La începutul iernii, când s-a aşternut strat după strat de zăpadă, singur, a în­ceput să-şi facă tunele prin zăpadă în care dis­pă­rea pe moment. Spre seară, când gerul s-a făcut stăpân peste lume, l-am văzut zgribulit, cu ţurţuri de gheaţă prinşi pe blănița lui lăţoasă. L-am luat în casă să-l dezgheţ. Când să-l duc îna­poi, afară, privirea lui, însoţită de sunete sfâşie­toa­re, mi-au clătinat decizia. În semn de mul­țumire, şi-a lipit boticul de faţa mea, într-un lung “sărut”. L-am mângâiat şi l-am botezat Pufuleț.

Ca descriere generală, aş putea spune că este de talie mare, lung şi înalt, deşi abia a trecut de un an. Culo­ri­le de pe blă­ni­ța lui sunt în alb şi negru, are o­chii mari, ro­tunzi, ex­pre­sivi, cu o pri­vire vie, pă­trunzătoare, ce impre­sio­nea­ză. Corpul vi­gu­ros, cu un guler mare în jurul gâtului, cu o coa­mă bogată pe ceafă, cu o coadă lungă şi stufoasă, ce o ţine me­reu ridicată, îi dau un aspect unic. Par­că are pantaloni bufanţi, atât îi sunt de volu­mi­noase pi­cioarele. Chiar dacă îl pieptăn, face mereu noduri, cocoloaşe, ca la oi, încât, din când în când, trebuie să i le tai. Este vioi, curios şi in­teligent. S-a adap­tat repede la viaţa din aparta­ment, însuşindu-şi chiar din prima zi regulile casei.

Mereu mă determină să ne instalăm pe cana­pea. Îşi pune capul pe umărul meu, se lungește, lipindu-se de corpul meu şi aşteaptă să deschid televizorul. Reacţionează la diverse imagini şi sunete, schimbându-şi mereu expresia. Este foarte atent și sensibil când vede animale şi copii mici. Odată, când pe ecran era un bebeluş care plângea, din trei salturi a ajuns la televizor, lipindu-şi boticul de imaginea copilului. Uneori, când sunt tristă, mă pupă pe obraz și scâncește ușor. Este un motan foarte sentimental.

Pufuleţ, acest extraterestru, s-a lipit nu doar de corpul meu, ci şi de sufletul meu.

ELENA DIDOIU – Piatra-Neamț

Sisi

Mă nu­mesc Si­si și mă con­si­der o pisi­cu­ță alintată, iubită și răsfățată. Mă­nânc tot ceea ce este mai bun și am onoarea să dorm mai mereu în apropierea stă­pânului meu. De fapt, nu pot spune că este un simplu stăpân, este chiar prietenul, protectorul meu, cel care are grijă să îmi fie, să ne fie bine. Nu am simțit ni­cio­dată frigul, am fost mereu curată, odihnită și îngrijită. Din când în când, mă tunde și atunci, mă simt mai ușoară, iar vara nu îmi este atât de cald. Cred că, dacă mi s-ar întâmpla ceva grav, el ar suferi alături de mine și s-ar zbate să mă facă bine, pentru că simt că mă iubește nespus de mult. Nu sunt numai o prezență în casă, un obiect de joacă, ci o ființă, un suflet, mai mult decât o companie. Vorbim, ne mai certăm, ne împăcăm și stăm împreună când suntem fericiți sau triști, ca doi prieteni vechi.

Totuși, vă pot spune că viața mea nu a fost mereu așa. Ne-a apropiat mult faptul că el m-a salvat din casa unor oameni cruzi, care nici nu își aminteau că exist și își vărsau nervii pe mine, de câte ori aveau ocazia. Cred că am stat mult timp în întuneric, ascunsă după obiectele din ca­să și rar ieșeam, să pot mânca câte ceva din res­tu­rile pe care le primeam. Eram neîngrijită, mă scărpinam, mă durea îngrozitor corpul și aveam răni. A fost nespus de rău, o perioadă sumbră a vieții mele, de care nu vreau să îmi amintesc prea des. Vă povestesc pentru a vă da seama ce m-a făcut, în plus, să mă atașez de prietenul meu drag și cum mi-a câștigat încrederea.

Dacă ar fi să-i spun ce simt, aș vrea să îi mulțumesc pentru tot, pentru grijă și afecțiune. Pentru că mă înțelege când vreau să dorm, să stau liniștită sau când să mă trezesc și vreau să vin lângă el. Îi mulțumesc pentru mângâieri, pentru mâna lui blândă și ușoară pe blănița mea curată, pufoasă și strălucitoare. Și l-aș ruga să rămânem așa pentru totdeauna! Aș muri de tristețe dacă nu l-aș mai vedea, deoarece nimeni nu îmi va fi alături într-o asemenea măsură! Încă un pas, încă unul, și uite așa, îl aștept să se în­toarcă acasă, de fiecare dată când este plecat.

Dragul meu prieten, voi fi mereu Sisi a ta, orice s-ar întâmpla, și îți promit că voi încerca să îți lu­mi­nez fața cu un zâmbet, și inima cu fe­ri­cire. Îți mul­țumesc de mii de ori!

OANA B. – Constanţa

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian