MIHAIL NEAMȚU (Vicepreședinte și purtător de cuvânt al PMP) – „Totul depinde de noi, cetățenii acestui colț privilegiat de lume”

Despre miturile pierdute ale românilor

– Domnule Mihail Neamțu, speranța ro­mâ­nilor s-a îndreptat totdeauna spre Occident. Du­pă ce i-am așteptat pe americani să vină să ne elibereze de ruși, am năzuit să intrăm în Co­mu­nitatea Europeană, și visul ni s-a împlinit. Iată însă că pandemia prin care trecem do­ve­dește că miturile în care am crezut au fisuri, au slă­bi­ciuni, în multe privințe, egale cu ale noas­tre. În ce să ne punem speranța, în anii ce vin?

– Dragă Cristian Curte, o grămadă de filozofi și istorici, de la Oswald Spengler până la re­gre­tatul Neagu Djuvara, au tot cântat prohodul Oc­ci­dentului, ca și când declinul unei civilizații ar asculta de faimoasa lege a doua a termodi­na­micii din fizică… Am o veste bună pentru dum­nea­voas­tră: o națiune, un imperiu sau o civili­zație pot renaște precum pasărea Phoenix. Ro­ma, distrusă de vandali la anul 476 după Hristos, a înviat prin Constantin cel Mare, și după 2000 de ani de exil, evreii au revenit în Țara Sfântă și-au format unul dintre cele mai puternice state ale lumii: Israel. Cine ar fi cre­zut asta în timpul per­se­cu­țiilor ra­siale ale lui Hit­ler? Istoria nu e definită de li­nearități. Îmi pro­pu­neți să vorbim despre Uniunea Eu­ro­peană, adică un conglo­me­rat demografic compus din 500 de milioane de oa­meni, binecu­vântat cu pros­peritate, o imensă cultură și-o prelungită pace. Ge­nera­lizările vor fi riscante. Viru­sul chinezesc a neno­rocit Lom­bar­dia, este ade­vărat, dar a lăsat relativ te­fere Germania și Olan­da. Sunt de acord cu dumnea­voas­tră când sugerați că soli­daritatea n-a funcționat. Între italieni și nemți resen­ti­mentul a ajuns la cote istorice. Țara lui Miche­langelo merita mai multă compasiune. Da, știm: Angela Merkel a refuzat să plătească da­toriile angajate de Guvernul Conti pe durata crizei de pandemie (februarie-aprilie), cu toate acestea, nu cred că Uniunea Europeană a murit. După do­uă luni de blocaj, economia va reporni lent, pre­­cum un vapor de mare tonaj, acostat în cheile portului Pireu (recent cumpărat de chi­nezi). Clivajul cultural între Vestul secularizat și Estul con­servator va fi dublat de asimetria producti­vi­tății între Nordul prosper și Sudul mai puțin pro­ductiv. Va rezista șandramaua? To­tul de­pinde de noi, cetățenii acestui colț pri­vi­legiat de lume. Până atunci, birocrații de la Bruxelles vor trebui să ne explice de ce chinezii au practicat faimoasele jo­curi faus­tice (mă refer la mutațiile genetice ale Co­ro­na­virusului prelevat de la lilieci) în la­bora­to­rul P4 din Wuhan? De ce ditamai Organi­zația Mondia­lă a Sănătății a ajuns să ascundă adevărul și să pri­mească ordine din partea lui Xi Jingping, dic­tator perpetuo al Partidului Co­munist Chinez? De ce Uniunea Europeană nu poate produce măști, echipamente medicale și substanțe farmaceutice, esențiale, într-un context de epidemie severă? Cum arată spionajul chine­zesc în instituțiile noas­tre academice? Cât ne cos­tă dezindustri­a­li­zarea economiilor europene în beneficiul Beijin­gu­lui? Ce vom face cu Huawei și revoluția 5G? Vom asis­ta la mai multe achiziții de fonduri in­ves­ti­ționale, companii, porturi, trus­turi de presă pe te­ritoriul Uniunii? Iată întrebări presante care dor.

„România trebuie iubită, nu doar certată”

– În contextul acesta, ce-ar trebui să facem noi, românii? În ce să ne punem nădejdea?

– În noi înșine și-n Bu­nul Dumnezeu, cum ar fi spus Regele Carol: nihil si­ne Deo. Suntem o țară care a cedat enorm din suve­ra­nitate, și acum trebuie să se gândească foarte serios la cum va ară­ta peste 50 sau 100 de ani. România trebuie iu­bită, nu doar certată. E timpul să regăsim firescul conviețuirii și bucuria so­lida­rității. E momentul să respectăm oamenii care mun­cesc din răsputeri, să protejăm viața și să re­com­pensăm economic fa­miliile cu mulți copii. Tre­buie să redevenim o națiune demnă și optimistă, un po­por asu­mat, și nu doar o popu­lație terorizată psiho­lo­gic și controlată biopo­litic. Ne-am degradat atât de mult în timpul izolării (îi putem zice și arest la do­miciliu) încât ne per­cepem unii pe alții nu ca pe niște se­meni, ci ca pe niște ani­male suspecte, purtătoare de viruși. M-au descum­pă­nit intelectualii care au ju­bilat la ideea închiderii bi­sericilor în noaptea de Paști. Cărturarii umaniști au uitat, printre primii, că omul este un animal simbolic, care se hrănește nu doar cu pâine, ci și cu lumina Cu­vân­­tului. Știți, apoi, teoriile discri­minatorii ale doctorului Stre­inu-Cercel (și, într-o formulă soft, ale doam­nei Ursula von der Leyen) care pledau pentru extra­gerea completă a bătrâ­nilor din viața familiei și din societate, uitând că solidaritatea inter-genera­țională este nodul de transmitere al empatiei, al sentimentelor nobile, dar și al me­moriei culturale. Copiii cresc armo­nios atunci când ascultă poveș­tile pline cu tâlc ale bunicilor. Unde să găsești visul românesc, dom­nule Curte, dacă nu în ima­ginația celor ti­neri, hră­nită cu istoriile pline de emoție incan­des­centă, sevă morală, blândețe afectivă și dem­nitate aristo­cratică ale seniorilor? Eu, unul, vă mărturisesc, lăcrimam în adolescență atunci când ascultam față către față mărturiile foștilor deținuți politici. Vo­cea răgușită a marelui Cor­neliu Coposu, dic­ția apăsată a domnului Ticu Du­mitrescu, inteli­gența pătrunzătoare a lui Mar­cel Petrișor, umo­rul cald al domnului Nicolae Popa (emigrat în California) – tot acest nor de măr­turii ne-a co­pleșit. Bătrânii ieșiți din univer­sul concen­tra­ționar se constituiau, pentru gene­rația mea, într-o veritabilă busolă spi­rituală. Nu este, deci, o crimă izolarea perma­nentă a bu­ni­cilor față de ne­poți? Vă mai spun ceva. Nu exis­tă un vis ro­mâ­nesc, acolo unde mintea liceenilor și sufletul studenților nu se hrănește cu idealuri. Destule lături ne-au invadat spațiul pu­blic: bârfe zoioase, manele porcoase și artistică­reala sânilor dez­goliți, a șoldurilor dislocate și a dansului din bu­ric. Nu de melodrame kitsch au tinerii Ro­mâ­niei nevoie, ci de un petec de cer. În loc să-i ți­nem izolați în casă, i-am putea încuraja să curețe cărările alpine ale munților Carpați. În loc să-i conectăm ne­vro­tic doar la tabletele electronice, mai bine am sti­mula redescoperirea ritmurilor naturii. Avram Fi­țiu, un bun prieten pe care vi-l recomand ca inter­locutor, ne tot spune c-a sosit momentul să adu­cem fiii și fiicele orașului într-o fermă agricolă de la țară, acolo unde vor des­co­peri splendoarea pajiștilor verzi, inocența mie­ilor, simplitatea oie­ritului, dar și frumusețea mușcatelor din pervazul unei bunicuțe. În sfârșit, pe lângă experiența naturii, s-ar cuveni să reve­nim la marea cultură (iar eu fac asta c-o echipă de sufletiști, la „Școala Neamțu”). Efectele ca­tas­­trofale ale pandemiei sunt, în primul rând, de ordin spiritual și psiho­logic. Numai prin muncă și educație vom re­des­co­peri visul românesc. Ne vom vindeca doar cu aju­torul lui Dumnezeu, por­­­nind de la firescul relațiilor umane și de la re­­­descoperirea delicateții, a pudorii, a diafa­nu­lui, ca virtuți eterne ale min­ților educate.

„Orice criză trebuie tratată ca o oportunitate”

– În ciuda nemărginitelor greutăți cu care ne confruntăm, credeți că momentul pe care-l tră­im ar putea avea și o parte luminoasă în el, ar putea deveni momentul reinventării Ro­mâ­niei? La capătul bătăliei cu pandemia, le-am putea oferi românilor plecați în străinătate opor­tunita­tea să se întoarcă în țară, să aibă o casă și-un loc de muncă?

– Un loc de muncă mai greu, cel puțin deo­camdată, pentru că numărul de șomeri va explo­da. Dar o țară și o casă, cu siguranță. Plus un cer și un pământ. Cerul trebuie contemplat, pă­mân­tul se cuvinte lucrat. Milioane de români au accep­tat să trăiască în aglomerațiile urbane sufocante ale Oc­ci­den­tului, fără să fie conectați la cer sau la pă­mânt. Stăteau mai mult prin metrouri sau prin imo­bile înghesuite la o margine de Londra, Bir­mingham, Paris sau Milano. Și acum s-au întors acasă și, într-adevăr, unii dintre ei re­des­coperă agri­cultura, ceea ce este foar­te bine. Alții des­co­peră conexiunea sufle­teas­că cu bise­rica, fiindu-le dor, în sfârșit, de o liturghie pas­cală, într-o bisericuță de lemn sau într-un templu voievodal. Cred că n-a mu­rit cre­dința. Prețuim mai mult acum ceea ce ne este mai greu accesibil. Și mie mi-este dor de Horezu, de Suce­vița, de Putna… Or­to­­do­xia are comori uitate, frumuseți in­tan­gibile, de negăsit în geografia occiden­tală. Trăim, sper, un moment de redesco­pe­rire. Ori­ce criză tre­buie tratată ca pe o opor­tuni­tate.

– Marea provocare a României, ca și a-ntregii lumi, este criza economică pe care urmează s-o înfruntăm. Cum urmea­ză să procedăm?

– Cum? Speculând geniul tehnic al ti­ne­rilor români care se specializează foarte ușor în IT. Vom asista la o digitalizare masivă a econo­miei. Nu știu de ce suntem buni la coding (dar și hacking, să recunoaștem), însă eu, dacă aș fi ministrul Educației, mâine aș înființa zece licee de infor­matică. Toate examenele s-ar da online. Puștii care la 14 ani se apucă de programare își pot des­chide o firmă la 16 ani. Am avea o puzde­rie de firme start-up, cu mii de angajați, care câș­tigă peste 3.000 de euro pe lună. O asemenea in­vestiție ar crește foarte mult PIB-ul țării. Al doi­lea lucru pe care trebuie să-l facem este să trans­formăm gospodăria țărănească într-o uni­tate stra­tegică pentru suveranitatea alimentară a Ro­mâniei. Mâncarea pe care o punem pe ma­să să fie, din ce în ce mai des, produsă pe me­lea­gu­rile noastre. N-am nimic cu mozzarella ita­liană sau cu vinurile franțuzești. E loc și pentru ele. Dar trebuie să conectăm țăranul-producător, folosind aplicațiile de telefonie mobilă, direct la consumator. Evident, inter­medierea se va face prin livratorii care vor duce mâncarea bio din punctul A în punctul B, pe o arie, să spunem, de 100 km. Poți să ai producători locali în jurul unor aglomerații urbane, precum București, Cluj, Constanța, Iași, Craiova sau Timișoara, care pun în ca­serole mâncarea dimineața la 5, pentru ca li­vra­torul să aducă hrana împachetată într-un dispo­zitiv frigorific direct la oraș. E un mo­del care poate funcționa foarte bine. În Co­reea de Sud, deja 35% din alimentație se face prin conectarea fermierului-antreprenor la consuma­tori. Văd, așadar, industria IT ca pe o locomotivă a agricul­torului.

În sfârșit, trebuie să primenim învățământul. Un vechi înțelept spunea că „omul educat se deosebește de un om needucat așa cum un om viu se deosebește de un om mort”.

„Educația trebuie să redevină prioritatea zero pentru România”

– Știu că ați lansat propriul Dumneavoastră pro­iect de școală dedicată „Marilor Cărți”. De ce acum?

– În plină criză economică, educația trebuie să redevină prioritatea zero pentru România. Sis­temul de învățământ se cuvine reformat în jurul unor principii meritocratice și conservatoare. Dacă familia e locul unde poți deprinde evlavia, școala trebuie să cultive respectul pentru înain­tași (fără de care nu există stimă de sine). Un ab­sol­vent de liceu va înțelege că filozofia greacă, ge­niul politic roman și civilizația iudeo-creștină fac parte din identitatea unică a Europei. Clari­ta­tea aristotelică a judecății, principiul republi­can al limitării puterii, ca și nostalgia Paradisu­lui, toate acestea sunt bunuri incomensurabile ale bătrânului continent. Când pedagogii de școa­lă nouă ignoră sau disprețuiesc această uria­șă moștenire culturală, ei vor trimite în lume oa­meni dezrădăcinați, fără busolă și cu memoria slă­bită. Sinteza între tradiția răsăriteană și spiri­tul apusean au produs, precum în Moldova lui Ște­fan, pe timpul lui Brâncoveanu sau în Ro­mâ­nia Reginei Maria, comori și capodopere fără egal. E timpul să le redescoperim.

„Cred că Statele Unite sunt prima țară care își va reveni cu adevărat după această criză”

– N-aș vrea să încheiem fără a face o tre­cere către celălalt vis destrămat al românilor – SUA. Mitul invincibilității americane pare spul­berat de lupta cu coronavirusul. E haos în SUA. Sunt tone de morți în țara cu cea mai dezvoltată cercetare științifică.

– Eu cred că Statele Unite sunt prima țară care își va reveni cu adevărat după această criză. Foarte multe țări în lumea aceasta, nu numai în Europa, vor avea greutăți. Dar America va reuși, prin moneda unică de referință care este dolarul, prin dinamismul antreprenorial și pofta de mun­că a americanului de rând (uitați-vă că sunt pro­teste în Texas, Georgia sau Florida, unde mii de oameni ies în stradă și spun: „Vrem libertate, vrem să muncim!”). În Europa eram obișnuiți cu protestele celor care nu mai vor să mun­ceas­că. Franța rămâne țara greviștilor, dar America este patria celor care vor să prospere. Yancheii chiar au acest spirit, pe care eu îl văd în con­ti­nuare foarte viu. Președintele Donald Trump a dat foarte puternice mesaje pro-business, dorind ca țara lui să fie liderul mondial în tehnologie, energie, inovație. Nu mă refer aici doar la gazele de șist sau la energia electrică, ci, pur și simplu, la energia creativității care-i face capa­bili să în­frunte (și să zdrobească, sper eu) dragonul Parti­du­lui Comunist Chi­nez. Dacă părinții noștri s-au luptat cu ide­ologia Uniunii Sovietice, bătălia ge­ne­rației noastre va fi cu modelul social de tip chinezesc: materialismul fe­roce și cultul puterii de extracție marxist-le­ni­nistă, centralism și cenzură, impe­ria­lism economic și expansionism militar. Xi Jinping ne transmite exact ce ne-au spus Ceaușescu, Fidel Castro ori Stalin: co­muniștii nu împart puterea cu nimeni. Noi, occidentalii, credem altceva: ca ur­mași ai Romei lui Cato, Regulus sau Cin­cinnatus, noi știm că exercițiul pute­rii co­rupe și că despotismul produce de­zas­tre. Noua (dez)ordine mondială va fi dese­na­tă de rezultatul confruntării între demo­cra­ția lui Jefferson și dictatura neo­ma­ois­tă de la Beijing.

– Iar dumneavoastră aveți încredere că Ame­rica va reuși să-și impună modelul ei?

– Da, cu o singură condiție: ca popoarele occidentale să se trezească. Pentru mine, însă, dincolo de visul european, visul românesc sau visul american, rămâne un singur mare vis: visul libertății. Este gândul din inima lui Moise, cel care l-a înfruntat pe Faraon și care și-a asumat riscul de a parcurge 40 de ani prin deșert, pentru a ajunge în Pământul Făgăduinței, în spațiul curățat de idoli, țara unde nu mai porți cătușe sau lanțuri, pământul unde poți construi o casă pentru cei dragi ai tăi, dar și o casă pentru Dum­nezeu. Ce poate fi mai frumos, mă întreb, decât visul liber­tății?