Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

A înflorit magnolia!

Numele acestui arbust îmi era ne­cunoscut în copilărie. În grădinița bunicii, altele erau florile pe care le îndrăgeam. Au trecut mulți ani până când, plecată la liceu, admiram, în drumul meu către școală, magnoliile înflorite din grădi­nile orășenilor. Îmi doream cu ardoare o ase­menea minune și în grădina noastră, dar pe atunci mi se părea un vis irealizabil. Dar în­tr-o zi, făcându-i o vizită unui văr, mă întâm­pină în grădina lui o frumoasă magnolie. L-am rugat să-mi dăruiască și mie un lăstar. Am crezut c-a uitat dar, în pri­măvara urmă­toare, am primit un copăcel pe care l-am plan­tat în mijlocul grădinii, într-un loc pri­vilegiat, bucurându-se din belșug de lumina și căldura soarelui. Îl îngrijeam cu toată dra­gostea, așteptând în fiecare an, cu nerăbdare, să apară florile. Toți ai casei se bucurau că el creștea frumos, devenind tot mai viguros, dar, dezamăgire… nu se iveau florile atât de mult așteptate. Și au trecut anii, unul după altul, vreo nouă-zece la nu­măr, și nu mai aveam, de-acum, nicio aș­teptare să vedem florile de magnolie în­flo­rind. Ne resem­naserăm, mulțumindu-ne cu coroana zveltă a arbustului, frumos îm­po­dobită de frunzișul de un verde aparte, to­tal diferit de cel al celorlalți copaci ai gră­dinii.

E o zi caldă, cu soare blând. Am ieșit în gră­dină și-mi odihnesc privirile pe crengile cai­sului bătrân, încărcate de spuma albă a miilor de flori. Un porumbel sălbatic a popo­sit pe vârful bradului argintiu. Vecinul de peste gard trebăluiește prin grădină. Aparent, o zi plină de normalitate. Vreau să-mi în­de­păr­tez din minte nenorocirea abătută asupra pământului, să mă eliberez de frica ce-mi ac­celerează bătăile inimii, să nu mă mai întreb ce-mi va aduce ziua de mâine. Privesc grădi­na. Semnele vieții sunt acolo, la locul lor. Și, dintr-odată, am în fața ochilor magnolia. Nu pot să cred! S-a acoperit toată de flori albe, ca niște fluturi uriași. Am uitat urâtul zilelor triste. Zâmbesc minunii primite în dar, zâm­besc cerului, zâmbesc porumbelului sălbatic care-și cheamă perechea, resping povara celor 83 de ani pe care îi am.

Ce resort misterios s-a declanșat, făcând magnolia să înflorească? Cum de-a ales tocmai această primăvară pentru a înflori, după somnul și letargia atâtor ani?! A vrut oare să ne aline spaima în care trăim, ofe­rindu-ne darul suprem al ei, florile? A dorit să ne facă să uităm, chiar și pentru câteva clipe, nesiguranța și amenințarea surdă a morții, care plutește în jurul nostru? Să înțe­legem că natura ne simte bătăile inimii și e solidară cu noi?

A înflorit magnolia. Voi lega întot­deauna florile ei delicate, de speranța și de bucuria de a mă întâlni cu primăvara, în grădina mea.

MIA IORDACHE

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian