OTILIA ȚEPOSU: „Trebuie să ne recâștigăm încrederea în puterea de-a alunga răul, orice formă ar avea el”

Convorbiri cu ușa întredeschisă

– După 15 mai, ușile după care am fost închiși se deschid și avem voie să ieșim afară din casă. Ești pregătită pentru libertatea care ne așteaptă, sau frica de boală o s-o umbrească?

– Aud mereu în jurul meu că nimic nu va mai fi la fel ca până acum, după ce se va încheia perioada aceasta de izolare și solitudine, care a înspăimântat o lume întreagă. Sigur că nu va mai fi, doar știm că toate se schimbă în jurul nostru de când ne naștem, darmite după o asemenea grozăvie, venită din senin. Nu schimbarea este noutatea, ci faptul că am fost opriți din cursa nebunească în care trăiam, opriți brutal și siliți să ne așezăm în fața unei oglinzi, dincolo de ale cărei ape putem bănui, une­ori, moartea. Or, despre moarte nu prea se vorbește în mod obișnuit, fiecare se descurcă așa cum poate, fiecare învață pe pielea lui cum se moare, într-o singurătate teribilă. Aceasta este, de fapt, și spaima cea mai mare care bântuie acum prin lume: nepu­tința și neștiința de-a trăi singurătatea, cu-atât mai mult cu cât ea este orchestrată și impusă de alții. Nu mi-e teamă de libertatea care va veni, dar sunt îngrijorată de felul în care va fi gestionată această ieșire din carantină. Sper să urmeze măsuri înțelepte, ferme, pe care să le simțim potrivite și să le urmăm benevol, fără să ne îndoim de finalitatea lor. Sper ca discursul celor care iau hotărâri pen­tru noi în aceste zile să fie sigur și unitar, fără derapaje și bâlbâieli. Trebuie să ne recâștigăm încrederea în puterea de-a alunga răul, orice formă ar avea el, fie chiar și atât de spectaculoasă precum acest inamic nevăzut, dar încoronat. Nu trebuie să lăsăm această „distanțare so­cială” să devină o permanență aducă­toare de tristeți și depresii. Sunt atâtea lucruri frumoase pe lumea aceasta care trebuie salvate, și, dintre toate, cel mai frumos e omul. Eu cred că nu poți să fii liber dacă te temi de ce-ți aduce ziua de mâine. Pe de altă parte, libertate nu înseamnă anarhie, nu faci ce vrei și când vrei. Ca să fii liber, trebuie să respecți regulile. Frica mes­chină, prostia și ignoranța, nehotărârea, susținerea sau nesusținerea unor scenarii și conspirații mon­diale apocaliptice nu trebuie lăsate să omoare în noi speranța că vom ieși la liman și din această încer­care, din acest război cu necunoscutul care a făcut atâtea victime. Să lăsăm așadar fiecărei zile grija ei și să nu uităm că teama de Dumnezeu este înce­putul înțelepciunii.

– Crezi că te-ai schimbat în perioada de izolare? Ce-a fost bun și ce-a fost rău în ea?

– Nu m-am schimbat prea mult, pentru că eu sunt de felul meu un om retras, îmi place mai mult liniștea grădinii și-a curții mele, decât ieșitul în oraș, așa că nu m-am simțit deloc condamnată dacă am stat acasă în această perioadă de izolare. Și pentru că interdicțiile au început odată cu pri­măvara, am fost fericită să mă pot refugia în mun­cile din grădină, încercând, astfel, să țin cât mai departe știrile alarmiste, exagerate, de multe ori răuvoitoare, împrăștiate de une­le canale media. Mi-am lucrat pământul cu o sârguință pe care nu am mai avut-o niciodată până acum, sârguință devotată, ivită poate și din nevoia de a echilibra, de a contra cumva tea­ma de necunoscut întrebările fără răspuns clar și nesiguranța. Trebuie să vă mărturisesc că „pământul” acesta de care vor­besc înseamnă doar un petec de grădină, cu câte­va straturi de le­gu­me și o bordu­ră de flori. Nici nu mai contează, de fapt, cât e de mic sau de mare, atâta vreme cât îmi dă o stare de liniște și certitu­dine, care alungă toate gândurile ne­gre și mă ajută să mă cunosc mai bine și chiar să înțeleg multe din cele ale lumii în care trăim.

Viața fiecăruia dintre noi este împletită din bune și din mai puțin bune, din spuse și din mai puțin spuse, din bucurie și tristețe, și toate ne sunt date pentru a cerne cât se poate de mult zgura care ne ține lipiți de lucrurile mărunte, nesemnificative. „Pauza” aceasta, luată cam fără voie, m-a făcut să mă gândesc mai des la valorile care contează cu adevărat, la locul pe care acestea îl ocupă în viața mea de zi cu zi, la ierarhiile și topurile personale în care mai cred. Fiecare dintre noi a descoperit în felul său calea de a se îmbărbăta în această perioadă nesigură și de a se adapta la schimbările dure, apărute de la o zi la alta. Mărtu­risesc că eu am ales calea care m-a salvat întotdeauna din cele mai grele situații. Și anume, în­toarcerea cu gândul la timpurile de odinioară, în care am fost, cu siguranță, mult mai liniștiți, aș îndrăzni să spun chiar mai feri­ciți. Unii ar putea crede că e vorba aici de un paseism idilic, dulceag, dar eu știu că e mult mai mult decât atât. Sub haina decorativă a melancoliei după vremurile de altădată se ascunde, de fapt, în primul rând, dorința de a cunoaște mai bine ceea ce i-a ajutat pe cei vechi să rămână în picioare, indiferent de vitregia vremurilor pe care le-au trăit. Secretul acestor exerciții de supraviețuire a lor stă, cred, în felul în care și-au asumat „datul”, soarta, menirea și, mai presus de toate, credința și speranța. Nu e vorba de resemnare, ci de înțelegere a clipei în care trăiești.

– Care va fi primul lucru pe care-l vei face după „eliberare”?

– Voi continua să respect tot ceea ce ține de mine pentru a sta departe de acest inamic cu co­roană, care a supus întreaga lume de azi, urmând sfaturile medicilor și ale autorităților competente. Chiar dacă această perioadă critică va mai dura, după cum se pare, și „eliberarea” propriu-zisă s-ar pu­tea să vină mult mai târziu, aș vrea să nu îmi pierd speranța și încrederea că vom reuși până la urmă să câștigăm acest război și că vom înțelege mai bine ce este cu noi, care ne sunt prioritățile și valorile în care trebuie să credem ca să fim pregătiți pentru lumea de mâine. Lume în care mai sper că-și vor găsi locul și cei care trec de 65 de ani…