Zgarda roșie

Am ezitat mult până să scriu aceste rân­duri, știind prea bine că bucuriile su­fletului tre­bu­ie trăite în taină, ca să nu îngră­șăm orgoliul, trufia.

Dacă, totuși, m-am hotărât să vi le trimit este pen­tru ca și alți semeni să afle că există o anume fericire care ne e la-ndemână tuturor. Sper ca rândurile mele să ajute oameni triști și singuri să-și găsească echili­brul și bucu­ria de ­a trăi cu milă și iubire față de fiin­țele nevino­vate ce ne înconjoară. Iubesc animalele și fiecare câine în­tâlnit mi se pare deosebit. Dacă aș pu­tea, i-aș îngriji pe toți cei fără stăpân.

Acum vreo trei ani, s-a aciuat pe lângă bi­roul unde lucrez un cățelandru alb, ce s-a do­vedit ulterior a fi cățelușă. A fost numită Fe­tița, așa cum sunt „botezate” ma­joritatea că­țelușelor ce nu vor avea niciodată un stă­pân… Am îndrăgit-o și, încet-încet, prezența ei a de­venit o necesitate. Nu mi-am dat seama atunci cât vom avea de îndurat, pentru simpla bucurie de-a o avea în preaj­mă! Am avut colegi care nu mi-au mai vorbit pen­tru că o îngrijeam.

Cu lacrimi în ochi L-am rugat pe Dum­nezeu să mă ajute să-i găsesc un loc al ei, un stăpân. Nu mai pu­team îndura s-o văd lovită sau înjurată, nu mai pu­team în­dura ochii ei triști, când, după ce ne petrecea spre casă, ră­mânea nedumerită în drum… De câte ori era alungată sau certată, se ascundea în spatele meu. Mă durea încre­derea ei în mine – mai bine zis, faptul că nu puteam s-o ajut mai mult. Îi adu­ceam mâncare, o mângâiam, dar îmi era tea­mă s-o alint prea mult. Știam că se va atașa excesiv de mine și eu nu-i puteam oferi o casă, un că­min. Când o îmbrățișam și lacrimile mele îi udau blănița și urechile catifelate, îi șop­team încet și-i promiteam că o voi scoate în­tr-o bună zi din uzină, cu zgardă roșie la gât și cu lesă roșie. Așa îmi ima­ginam eu că mă voi răz­buna pe toți răii care nu aveau loc de ea…

După ce a avut primul ei pui, pe care l-am crescut și căruia i-am găsit un stăpân, am dus-o la un cabinet vete­rinar și a fost sterilizată. Ce s-au mai distrat colegii mei pe sea­ma mea!… Dar eu știam că e bine ce fac, și pentru Fetița și pentru colegii mei. Căci orice pui venit pe lu­me însem­na încă un câine fără stăpân, încă o du­rere.

Salvarea noastră a venit pe neașteptate și în­tr-un mod dureros. Nimic nu se obține gra­tuit, totul are un preț. În toamnă, când a avut loc o acțiune de otrăvire a câinilor în uzina unde lucrez, am rugat-o pe mama să mă ajute. Văzându-mi disperarea, mama, în vârstă de 73 de ani, a acceptat să mi-o găzduiască în micuța ei curte. Așa a părăsit Fetița, într-o zi de sep­tembrie, lo­cul unde se născuse, dar unde nu era dorită. La gât avea, așa cum i-am promis, cea mai roșie zgardă, și o plimbam, plină de fericire, cu o lesă la fel de roșie! Din prima clipă când a intrat în curte, a știut că aceea e casa ei. Ea, care nu a avut nimic, are acum o cușcă „confort sporit”, mâncare și apă, carnet de sănă­tate. E vaccinată și dolofană. Acum, că e spălată, blana ei strălucește scoțând și mai mult în evidență ochii ei de căprioară, mig­dalați și conturați cu negru. Câtă re­cu­noștință strălucește în acei ochi…

Sunt bucuroasă că am reușit să fac ceva pentru un suflet chinuit. Se spune că avem mereu trei posibilități: să fugim, să privim sau să acționăm. Putem să alegem să acționăm, pentru binele celor din jur!

Acum, fac zilnic drumul între blocul meu și căsuța mamei mele. Clipele petrecute cu Fe­tița sunt puține, dar fericite. Mama mea e bucu­roasă că mă vede zilnic, Fetița e fericită, iar eu fac mișcare. Când ajung acasă, mă în­tâm­pină cu mieunături și gudurături pisicile mele. Co­piii mei, animalele și florile sunt bucuriile mele și pentru ele mă simt fericită. Nici acum nu în­drăz­nesc să spun prea tare că Fe­ti­ța e a mea; mi-e tea­mă să nu-L supăr pe Dumnezeu și să-mi ia darul…

Dacă veți poposi la Brașov, veți putea în­tâlni pe stră­zile principale o femeie cu ochii ra­diind de bucurie, ținând în lesă o cățelușă albă, ca un urs polar.

CARMEN B. – Brașov