Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cărțile copilăriei

Foto: Shutterstock – 3

– Amintirile din anii copilăriei fac parte importantă din fe­ri­cire. Ies la suprafață ca niște bănuți de aur strălucitori. Printre ei se numără și primele cărți care ne-au învățat să zburăm fără aripi și să visăm toate visele la un loc. Despre vraja lor este vorba și în ancheta care urmează și la care îi poftim să răspundă și pe cititorii revistei, care și-au fermecat copilăria cu cărți –

„Lada mortului cea grea!/ Cinșpe hăndrălăi ținea”

Îmi amintesc foarte bine prima mea carte. Era o carte de colorat cu eschimoși, apași, indieni și alte neamuri străvechi ale pămân­tului. Aveam probabil vreo trei ani. Mama era o tânără pro­fesoară de pian și nu avea cu cine să mă lase acasă. Mă lua cu ea la ore și, în timp ce își ținea lecțiile de pian, eu umpleam cu diferite culori conturul acelor ființe stranii. De obicei, apașul stătea reze­mat de pian, iar indianul privea pe fereastră. Eu mă uitam la culorile hainelor în care erau îmbrăcați și le reproduceam cât puteam de bine. Au fost primii mei prieteni. Tăcuți, foarte tăcuți. Dar am crezut că așa sunt ei. Abia la bu­nici am învățat să buchi­sesc, să în­țeleg literele și cuvin­tele și viața a în­ceput să fie altfel. De câte ori des­chideam Cartea Junglei, băie­țelul Mowgli, ursul Baloo, Baghera sau chiar tigrul Shere Khan vorbeau cu mine. Era o carte mare, cu desene cât pagina și litere de-o șchioapă, iar eu mă prăvăleam într-o clipită în jungla de acolo, îmi făceam drum cu greu printre plantele gigantice și rătăceam ore în șir prin palatul ruinat al regelui maimuțelor. Asta, până când bunica mă chema la ma­să. Mâncam laptele cald cu mămăligă proas­pătă împreună cu Mowgli și discutam ce era de făcut cu tigrul ăla nemilos și cu zăpăcitul de Baloo. Mi-era așa de milă de bietul Mowgli! Era atât de slab și cu ochii atât de triști, încât mereu îi lăsam și lui din porția mea. Pantera Baghera aștepta liniștită și înțeleaptă pe prispa casei sau pe o creangă de nuc. Și după-amiezele le petreceam împreună cu ei, explorând grădina bunicilor și curtea bisericii. Sforile lăsate să atârne întâm­plător de bunicu erau lianele noastre pe care ne cățăram, beciul devenise o adevărată peșteră a lupilor, iar prin vie găseam urmele proaspete de tigru, semn că trebuia să rămânem atenți în orice moment. Când am mers la școală și am desco­perit biblioteca, lucrurile s-au complicat. Trăia acolo, printre turnuri de cărți, o femeie ciudată, căreia toți îi spuneau „doam­na bibliotecară Po­pes­cu”. Avea puteri spe­ciale, mi-am dat seama din prima! De câte ori mă vedea, mă ducea la câte un turn, întindea mâna și lua o carte, mi-o dădea și îmi făcea cu ochiul complice. Ime­diat ce deschideam acea carte, orașul Slo­bo­zia din inima Bărăganului se transforma în­tr-un mare palat făcut din diamante, smaralde și rubine, covoare zbură­toare apăreau pe cer, sultani țanțoși, îmbrăcați în aur, se plimbau prin parcuri și pe străzi. De câte ori citeam Povești nemuritoare, mă dureau ochii de atâta strălucire și bogăție! Câteodată, îi ve­deam pe Don Quijote și Sancho Panza mer­gând agale pe bulevardul Matei Ba­sarab, alteori la alimentară l-am întâlnit printre rafturi pe Habarnam, pe malul Ialomiței erau îngropate zeci de comori și în parcul de la Clubul Tineretului știam că se odih­nesc, la umbră, Winne­tou și camarazii săi. În timp, mi-am făcut o adevărată trupă de prieteni care, deși veneau din lumi diferite, se înțele­geau foarte bine nu doar între ei, dar și cu prietenii de vârsta mea, din bloc. Greu­ceanu, Heidi, Rahan, Ileana-Co­sân­zeana, Aladin sau muzicanții din Bremen, fie erau cu noi prin cartier, fie ne du­ceam noi, în lumea lor, rătăcind prin paginile cărților. Lumea noastră sau a lor era aceeași. De-aia mergeam la școala numărul 2 din cartier, în­con­jurat de pirații lui Silver, de pe co­rabia Hispaniola, cântând cu toții în cor „Lada mortului cea grea!/ Cinșpe hăndrălăi ținea!”, de parcă ne în­dreptam spre insula comorii. Sigur, erau și zile dificile, în care pierdeam timpul dând cu aspiratorul în camera mea, deși trebuia să fac ocolul lumii în doar 80 de zile cu Willy Fog! Sau eram nevoit să stau la coadă, cu cartela în mână, deși mai aveam puțin și ajungeam cu Jules Verne în cen­trul pă­mân­tului. Dar și profesorul Otto Liden­brock și Axel erau înțele­gători și stăteau cu mine și așteptau să „apuc” pâine, sau ulei, sau carne, sau ce „se dădea”, ca să ne în­toarcem împreună la lucrurile cu adevărat importante. Așa am copi­lărit, ani de zile, cu prieteni mi­nunați, de la care am învățat per­manent. Cu ei am descoperit lu­mea, fără să ies din micul oraș în care locuiam. Pe acești prietenii încă îi am cu mine, ne întâlnim și povestim ce se întâmplă în lumile în care trăim. Acum îmi pare că eu sunt o ființă stranie, dintr-o carte de colorat, al cărei contur l-au umplut cu diferite culori personajele ascunse între pagini.

CĂTĂLIN MANOLE

Papucii lui Muck cel Mic

Am învățat să citesc înainte de-a merge la școală. Literele mari de tipar le-am descifrat si­labisind titlurile ziarului „Scânteia” pe care poș­tașul Petrea îl arunca peste poartă, stârnind pră­păd între mâțe și găini. Primul învățător mi-a fost Buna care, oricât de multe treburi avea, găsea câte o fereastră de timp, cel mai adesea după amia­za, în care „se punea la zi” cu știrile. Îmi luam scăunașul, mă așezam lângă ea, îmi arăta câte două, trei litere, și apoi cuvintele în care le găseam, înlănțuite unele de altele. Aproape toate lecțiile de alfabetizare erau întrerupte, parcă înadins, ba de-o găină care sărea gardul și trebuia adusă înapoi, ba de-o vecină care o striga pe Buna la poartă, ba de cine știe ce sau cine altcineva. Ori, poate, mă gândesc acum, plictisită de întrebările mele sâcâitoare, Buna inventa tot felul de motive pentru a mă lăsa singură, cu câte o pagină de ziar pe care căutam apoi literele învățate. Eram bucuroasă când le găseam și tristă când vedeam câte semne îmi sunt încă necu­nos­cute.

Așa a început marea aventură a cititului pentru mine. Nu-mi amintesc cum și când am învățat literele mici, poate că tot Buna mi-a fost învățător. Sigur este că în vara dinaintea clasei întâi, îmi citeam deja singură poezii, povești și lecții din cărțile vechi de școală ale mătușilor și unchilor mei, pe care le descoperisem într-o ladă din podul casei. Erau niște manuale universale, care aveau pagini de literatură, matematică, as­tro­nomie, științele naturii, istorie și geografie. De multe ori nu pricepeam nimic din ce citeam, dar eram fascinată de cât de multe puteau să încapă între două coperți. Emoția de atunci îmi mai dă semne și acum, când sunt în fața unor cărți noi, care așteaptă vremea lecturii.

Primele cărți cu povești mi le-a cum­părat mama. Apăreau în colecția „Trais­ta cu povești”, erau niște cărțulii subți­rele, mai mici de-o palmă, și costau doi lei. Aveau doar câteva pagini, și întot­deauna mi se părea că povestea se ter­mina prea repede. Le citeam pe neră­su­flate, și-apoi tânjeam o vreme până că­pătam altă carte și altă poveste. Din cau­za foamei de povești noi, într-o zi, când m-a trimis Buna să cumpăr o pungă de orez („rișcașă”, cum zicea în graiul ei molcom), m-am oprit la librărie și mi-am cumpărat o carte. Cei doi lei dați pe „Povestea lui Muck cel Mic” (am aflat mai târziu că e scrisă de Wilhelm Hauff) mi-au dezechilibrat „capitalul” și n-am mai avut cu ce cumpăra „rișcașa” de sarmale. Minciuna că alimentara era închisă a ținut până ce a trecut pe uliță baba Reghina, cu plasele pline de cumpărături.

Amintirea acestei prime cărți pe care mi-am cumpărat-o singură poartă în ea cheia bucuriei mele nepotolite de-a citi. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, sute și mii de cărți de povești care m-au ajutat să fiu așa cum sunt. Dar primele lecturi au fost hotărâtoare: „Cuore”, „Singur pe lume”, „Legendele Olimpului”, „Momo”, „Colț Alb”, „Heidi”, „Oliver Twist”, „Micul Prinț”, „Fram, ursul polar”, „Winnetou”, „Cireșarii”, „Bă­ieții din strada Pal”, „Gulliver”, și multe altele încă. Toate mi-au fermecat copilăria, fie că le-am citit la masa de lucru, fie cățărată pe-o crean­gă de măr, ori în leagănul de sub nuc.

Când deschid și acum o carte e ca și cum mi-aș pune în picioare condurii ferme­cați ai lui Muck cel Mic și-aș porni într-o călătorie nemaivăzută. Oh, Doamne, și cât am mai călătorit! Pa­pucii aceia mi­nu­nați mă poartă „ca vântul și ca gândul” dintr-o parte în alta a pământului, dintr-o lume în alta, de la bucurie la tristețe și-napoi la speranță. Cu ei pot străbate într-o pagină cât alții au văzut în o mie de ani și pot trăi atâtea vieți câte po­vești citesc. Ce-aș putea dori mai mult de atât?

OTILIA ȚEPOSU

O călătorie pe lună

Nu știu dacă am ajuns pe lună pentru că am citit. Dar am ajuns! Bine, luna era o rolă mare de cablu, abandonată pe străzile noastre dintre blocuri, dar ce frumos era odată ce te cățărai până sus! Vedeai strada altfel, erai cosmonaut, pluteai prin spațiu, cel puțin până când începeai să te îm­pingi cu ceilalți cosmonauți ca să testezi impon­derabilitatea. Dacă nu erai atent, te trezeai la pământ, cu pi­ciorul julit. Și asta nu era prea bine. Odată, pentru că vedeai că din zborul tău s-a ales praful și ai căzut ca o mămăligă pe asfalt, și doi, pentru că redeveneai un copil de clasa a doua, care plânge și strigă după mama. Iar realitatea asta, că ești doar un copil de clasa a doua care plânge și strigă după mama n-a fost niciodată cea mai bună realitate posibilă. Sigur, și realitatea asta avea părțile ei bune. Ca atunci când jucai fotbal și dă­deai gol după gol. Sau când jucai Țările și făceai cumva să ajungi lângă Nicoleta și s-o ții de mână. Realitatea a fost și a rămas mereu o chestie bună, atât timp cât ai avut pentru ce să-ți bată inima. Dar în rest, să fim serioși… De câte ori ai vrut cu adevărat să te trezești la șase dimineața, ca să ajungi la școală? Cine a așteptat cu nerăbdare o lucrare de control la matematică? Cine a preferat să-și facă temele, când toți ceilalți copii alergau pe afară? Vedeți?! Realitatea nu e mereu cel mai bun lucru de pe lume. De asta, copiii au avut mereu nevoie să transforme o rolă de cablu într-o lună, o buturugă într-un tanc sau conurile de brad în grenade. (Asta, dacă ești băiat. Fetițele sunt mai sensibile. Știu eu una care și-a făcut din co­nurile de brad prieteni, le-a dat nume, le spune povești și le încredințează secrete.) În orice caz, nu cunosc vreun copil care să nu fi avut pro­bleme cu realitatea sau măcar să nu-și fi dorit să o schimbe puțin. Ce sens are să vezi doar ceea ce vezi și nimic mai mult? Eu, unul, repet, cel puțin când am fost mic, am ajuns pe lună de multe ori și mă mândresc cu asta! Și încă nu știu dacă am ajuns pe lună pentru că am citit sau nu. Dar, Doam­ne, ce mai citeam! Și citeam tocmai pentru asta: pentru că evadam din realitate. Pentru că, odată ce am învățat să transform liniile și bas­tonașele în litere, când am înțeles că literele formează cuvinte, că atunci când așezi în ordine m a m a asta nu înseamnă doar că citești „mama”, ci și că poți să ți-o imaginezi pe mama, n-am mai avut scăpare. Descoperisem poarta spre o altă reali­tate, una magică, vrăjită, în care să te muți cu totul, pe care să o trăiești cu inima zvâcnind în tine, exact ca în cea mai frumoasă lume po­sibilă. Știu că prima oară am călătorit cu Gulliver în Țara Piticilor. Apoi în Brobdingnag, Țara Uria­șilor. Abia țineam cartea în mână. Era grea, înal­tă, cu coperți de carton masiv, plină de de­sene. Desenele alea mă ajutau să mă orientez mai ușor în lumile alea fantastice. Știu și acum că pasajul care m-a fascinat cel mai tare e cel în care Gulliver stinge incendiul care a cuprins palatul din Lilliput. Nu vă spun cum, de asta e bine să citești cărți de unul singur. Apoi n-am mai avut ne­vo­ie de cărți cu desene. Îmi ima­ginam destul de bine și singur ce se întâmpla acolo. Am fost în cen­trul pământului cu Jules Verne, apoi cu Vineri și Robinson Cru­soe, ordonând lumea pe o insulă în­de­părtată, în Franța lui d’Artagnan și a celor trei muschetari, am plutit pe o plută, pe Mississippi, împreună cu negrul Jim și Huckleberry Finn. Am fost acolo, de copil. Am trăit înăuntrul unor co­perți aventuri uluitoare și emoții cât pentru o mie de vieți. Dar încă nu știu dacă pe luna aia făcută din rolă de cablu am ajuns pentru că am citit. E posibil. Știu doar că atunci când Nicoleta a sunat la ușa mea să împrumute niște cărți, i-am dat căr­țile alea fără să-i spun vreun cuvânt. Și mai știu că atunci, în clasa a doua, pe ea, pe Nicoleta, o iubeam. Așa că nu: literatura nu m-a învățat nici ce să fac cu dragostea, nici cu bucuria, nici cu emoțiile, nici cum să mă port cu oamenii, deși am citit despre toate astea. Întotdeauna realitatea a fost cea care m-a pregătit pentru viață. Și încă nu știu nici ce e literatura, nici ficțiunea. Simt că e ceva magic acolo, o evadare care are și nu are legătură cu realitatea. Și mai simt că, undeva, lu­mile astea se întretaie și comunică. Nu știu exact unde. Și, de fapt, nici nu mă inte­resează. Pentru asta, pentru stropul ăsta de magie, când ficțiunea devine realitate și invers, simt, uneori, că trebuie și eu să scriu.

MATEI FLORIAN

Vaporul din cireș

Aveam zece ani când am desco­perit un roman care avea să schim­be total tăria viselor mele de atunci. Și multă vre­me încă după aceea, când n-am mai fost copil, dar când cartea aceea mi-a clădit orizontul. Mo­dul meu de a evada din realitatea îngustă, spre zări generoase. Cartea capitală a copilăriei mele s-a numit Toate pânzele sus!, romanul acela miraculos al scriitorului Radu Tudoran. Era chiar prima ediție a cărții, din 1954, pe care părinții mei o cumpăraseră, așteptând răbdători să cresc puțin și să o descopăr. Iar cartea a fost pentru mine o revelație. Toate pânzele sus! a fost sin­gurul roman pe care l-am citit și recitit de cinci ori. În fiece an, până ce-am împlinit paisprezece. Deși era destul de voluminos! Iar pe atunci, se­ria­lul cu același nume încă nu exista, așa că dru­murile mele spre visare neîngrădită, în siajul goe­letei Speranța, vedeta romanului, erau mult mai libere. Fără alte întrupări și reprezentări decât cele din mintea mea.

Chiar și până atunci fusesem un copil căruia îi plăcuse să evadeze des din realitatea lumii din jur. Una destul de cruntă în acei ani. La început, mi-au plăcut vechile cetăți și castelele. De ele m-am folosit ca să evadez, de ele mai sunt în­dră­gostit și azi, cu aceeași nostalgie, începută în co­pilărie, printre cetățile vechi din țară pe care pă­rin­ții mei mă duceau să le vizităm. Dar cu Toate pânzele sus! a fost altceva. Romanul acela, cu ma­gia lui aproape palpabilă, mi-a trezit nostalgia mării. E drept, mai văzusem eu marea și până atunci, de pe plajă, până la linia timidă a ori­zontului. Acolo unde străjuia soarele. Dar acum, visul mării sădit în mine de romanul lui Tudoran însemna mult mai mult. Era nostalgia nesfârșirii.

Sigur că unui copil cum eram, îi era greu să își închipuie infinitul. Dar Toate pânzele sus! este o carte care deconspiră arta de a zbura. Goe­leta Speranța, care naviga pe mările și oceanele lumii, mă catapulta în alt timp și spațiu. Iar asta mă fascina. Citeam iar și iar cartea aceea plină de locuri exotice și aventuri, plutind, și ea, pe co­ra­bia purtată de vânt. În suflet îmi picura o feri­cire fără seamăn și un dor de ducă nețărmurit. Mai ales când venea primăvara, mă cocoțam pe acoperișul bucătăriei de vară a grădinii, sub un nuc uriaș, și citeam de la capăt, în aer liber, cu toată înfrigurarea visului. Căci primăvara, în gră­dina aceea din București, spațiul celest din Toate pânzele sus! părea și mai aproape. Atunci năvă­leau pe rând, în grădină, în tonalități infinite şi co­pleșitoare, florile de forsiția, caișii, cireșii, viși­nii, acompaniate de mâțișorii de plop. Mai târ­ziu, explodau ca niște laseri și castanii înflo­riți, și magnolia, și smochinii. Împreună cu doi cireși uriași.

Dar în grădina copilăriei mele, Toate pânzele sus!, cartea de care eram îndrăgostit trup și su­flet, a mai lăsat un semn. Unul concret. Sub unul dintre cei doi cireși uriași apăruse un vapor!… Mi-l făcuse din câteva scânduri bine meșterite, bu­nicul, atent la istorisirile mele entuziaste, care îi furau, și lui, pământul de sub picioare. Istorisiri garnisite cu pirați, cu mări și furtuni. Pe urmă, la insistențele mele, bunicul i-a mai făcut vaporului meu chiar și un tun, dintr-o țeavă și o buturugă. Nu prea semăna cu corabia din visele mele, dar pe mine mă făcea fericit. E drept, nu eram la prima tentativă nici eu, nici bunicul, de a prinde vi­sele în niscai construcții sche­le­tice. În perioada castelelor, ele mă urmăriseră pes­­te tot pe unde ajungeam: din București până în Vrancea, pe apa Râmnicului, și mai departe. Dar vaporul din ci­reș nu se compara cu nimic! Prin el, cartea lui Radu Tudoran putea să co­boare mai ușor către mine și să mă ia pe aripa ei.

Dar n-a trecut multă vreme și toți copiii din cartier au aflat că eu am un vapor. Că era un vapor în cireș, nu mira pe nimeni. Eram copii și la vârsta aceea eram toți înfrățiți cu fantasticul. Mai complicat a fost când toți au vrut să se joace și ei de-a „Toate pânzele sus”, în vaporul meu din cireș. Am acceptat. Mi se ivea ocazia să fiu de-adevăratelea căpitan, poa­te chiar Anton Lupan, cel din cartea lui Tu­do­ran. Ceilalți copii erau locotenenți. Asta, pen­tru că nimeni nu a voit să fie, măcar o singură dată, matroz de rând. Scri­sesem chiar și-un jurnal al echipajului. Mai ales de când bunicul îmi fă­cuse rost de o beretă mari­nărească, luam lucrurile foarte în serios. Îmi salu­tam subalternii cu mâna la frunte și ei răspun­deau la fel. Și uite așa, sus­pendată între pământ și cer, condusă de un că­pitan și zece locotenenți, corabia din cireș și-a dezlegat zi de zi ancora, plutind, ușor, spre cerul de primăvară. Ivită ma­iestuos dintre ramuri și purtată de vânt, corabia bunicului a fost prima mea lecție de plu­tire, pri­ma desprindere de pă­mânt. Poate și faptul că scriu a început tot atunci. Ce sunt cuvin­tele, decât corăbii cu toate pânzele sus?

VALENTIN IACOB

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian