Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Rosturi vechi, pentru griji noi: Săpunul din coșarcă

Coșul cu săpun

Rețete ieftine de făcut în casă

Când la piață vindea bunica

Mi-o amintesc pe bunica. De cum începea pri­măvara, pregătea cu minuțiozitate câte puțin din toate bunătățile abia apărute în grădină sau bine păstrate, peste iarnă, în pivniță. Câțiva mor­covi scoși din nisipul în care fuseseră păstrați, două-trei legături de verdețuri, pătrunjel, leuștean, mărar și tarhon, câteva fire de ceapă verde, uneori câte-o pungă de fasole boabe sau o tablă de slănină, abia scoasă de la fum. Când se-ntâmpla să aibă în plus, ducea și câte-un buchet de flori: bujori sau liliac, primăvara, cârciumărese și gla­diole, vara. Le așeza cu grijă într-un căruț de fier, pe care-l trăgea după ea, dis-de-dimi­neață, până la piață, cam la un kilometru de casă. Când se întorcea, la vremea amiezii, nu știu dacă buzu­na­rele cele largi ale șurțului îi erau la fel de pline cu bani, cum îi era gura de povești. Căci nu atât câștigul le mâna pe băbuțe să bată drumul spre piață, fie soare, fie ploaie, fie vânt, cât bucuria în­tâlnirii. Căci la piață veneau țărănci din toate satele de primprejur, cu ouă, lapte, zămăchișă, zarzavaturi, grâu sau porumb. Se legau prie­tenii, se schimbau rețete de prăjituri sau de mâncăruri mai cu dichis, își cumpărau marfa una alteia, dacă celor de departe le venea autobuzul spre casă înainte să fi vân­dut tot. Când am crescut, îmi plăcea și mie să umblu printre tarabe, să caut ceva mai deosebit, să văd ce flori nemai­văzute i-aș fi putut cum­păra mamei. Dar cel mai mult îmi plăcea zum­zetul și veselia nepo­tolită a locului, bucuria oamenilor de a fi împreună, chiar și atunci când, mai discret sau mai fățiș, își „fu­rau” unii altora clienții. Știind cumva că e loc pentru toți, și în piață, și-n lume.

Tanti Mărioara, o țărancă „de-al doilea”

Distanță socială

Cam de la începutul anilor ‘90, piețele noas­tre, așa cum le știam, au început să dispară. Li s-a schimbat înfățișarea, tarabele au fost aliniate în spații închise, numite pompos „centru comercial” sau „piață agro-alimen­tară”. Țăranii, tot mai bă­trâni, mai obosiți, mai mar­ginalizați, au dispărut pe nesimțite, lăsând loc co­­mercianților a căror mar­­­fă, adusă de peste mări și țări, e aceeași, indiferent de anotimp. Pentru țărani, nu prea mai este loc. Îngăduiți la câte o margine de tarabă sau de-a dreptul pe caldarâm, abia în­drăznesc să te îmbie cu câte-o legătură de mărar, un ou sau un borcan de zacuscă. Cam așa am întâlnit-o, acum câțiva ani, și pe Mărioara Bobonea. Acum a „evoluat” la o masă închiriată în Piața Agro-Alimentară din Mediaș. Are tarhon proaspăt sau pus la borcan, în oțet, rubarbă, lobodă roșie, câteva ouă proaspete de se vede prin ele, dar și bujori, liliac și crini-de-o-zi. Și mai are Mărioara ceva special, o marfă pe care n-am mai văzut-o de mult prin piețe: săpun de casă, bucăți mari, cenușii, aliniate într-o coșarcă. Mă aplec și miros. Doamne, unde-mi sunt anii copilăriei, ca­zanul cel mare și negru, în care bu­nica fierbea să­pun? Știu că n-am voie să mă apropii, că bulbucii unsorii date în clocot mă pot răni. E gri-verzuie fiertura, căci bunica a pus în ea și pelin, câteva fire, pe care i le-am adus din fundul grădinii. „Ce cumpărați de la mine, dom­nucă dra­gă?”, mă în­treabă femeia din dosul ta­rabei. Nu cumpăr ni­mic, doar o rog să-mi spună, dacă vrea, cum o chea­­mă, și să-mi spună apoi și povestea bu­căților de săpun din coșarcă. Săpun de casă, cum n-am mai văzut din copi­lăria mea. „Hai și șezi aici, lângă mine, dom­nucă, și numa întrea­bă-mă, că-ți râspund tot ce vre”. Ochii al­baștri, plini de lumină, adună în ei toată primă­vara din jur. „Ca să-ți spun adevărat, doamnă dragă, eu îs țărancă de-al doilea. M-am născut aicea, în Mediaș, am lucrat ca muncitoare, la fabrică, bărbatul meu a lucrat și el în industrie, ca strun­gar, dar după ‘89, am rămas pe drumuri, și de mână cu doi copii. Avem pensii, îi drept, dar nu te poți descurca doar din ele, așa că ne-am tras spre pământ. Unde stăm noi, e chiar sub pădure, suntem așa, ca la țară. Suntem țărani, cum ar veni, avem vite și păsăret. Bărbatul meu se ocu­pă de gospodărie, de grădină, de pui, de porci, iar eu vin zilnic în piață, cu ce pot. Și cu vecinii ne avem ca în sat! Ne ajutăm cât putem, dacă pleacă cineva o vreme, ne lăsăm cheile unii alto­ra. Dăm la animale, grijim de ogrăzi. Spre vecina de lângă mine am o portiță direct din curte; când pleacă în Germania, îmi lasă cheia, când plecăm noi, la fel. Drept îi că nu stăm mult plecați, doar două-trei săp­tămâni, cât să ne stâmpărăm dorul de copii. Avem o fată și un băiat aflați la muncă în Germania și Italia. Munca de-acasă nu stă nici ea să te aștepte prea mult. Cine să fi crezut că o să muncim la bătrâ­nețe mai mult ca la tinerețe? Da uite, că îi muncă cu rost. Mai mare dragul să-ți vezi cămările pline și să-ți auzi vaca mugind în grajd. Stăm, câteodată, seara, cu bărbatu pe prag, și ne minunăm de în­torsătura vieții. Dacă ne-ar fi zis cineva că o să ajun­gem țărani, am fi zis că-i nebun”.

Mărioara oftează, dar zâmbetul nu-i dis­pare de pe obraz. Oamenii trec grăbiți prin fața tarabei, unii se mai opresc s-o-ntrebe de câte ceva, cumpără, alții nu. Ca la piață.

Rețete nemuritoare

Zâmbetul nu costă bani

– Ce vrei să-ți mai spun, după câte-am vorbit, fata mea?, mă-ntreabă Mărioara glu­meață.

– Rețeta săpunului de casă, îi răspund. Din cauza lui am intrat în vorbă cu dum­neata. Făcea și bunica săpun. Eu îi duceam pelinul. Bunica mă spă­la și pe cap, și pe corp cu el. Doar că a murit și a uitat să-mi lase rețeta. Mi-ai face un mare bine, dacă mi-o spui.

– Fata mea, eu am învățat de la mama să fac săpun. Se găsea pe-atunci și la magazin, săpunul «Cheia». Și-o-ntrebam pe mama de ce fa­ce săpun, dacă se găsește la magazin. «Cine știe ce bagă ăștia în el», spunea. «Nici măcar nu fa­ce clăbuc. Dintr-un kilogram de piatră (sodă) eu fac săpun pentru un an». Acum ascultă, să-ți spun cum făcea:

Rețeta săpunului de casă

Piața din Mediaș

„Într-un borcan mai mare, sau într-o oală mai rea, adun tot uleiul și unsoarea ce rămâne de la prăjeli, de la pește, de la șnițele, la fel, oa­se și untură de porc pe care nu le mai folo­sesc. Mai cumpăr de la magazin slănină care nu se mai vinde, care-a prins șmeag, că mi-o dau cu un leu kilogramul, de la alt magazin iau oase de vită gratis, și când s-au adunat așa, cam no­uă kilograme de grăsime, pun trei kilo­gra­me de so­dă, cinci litri de apă și un pumn de sare de-aia mare, de sac, și fac săpun. Mi-a fă­cut băr­batu, în curte, din cărămidă, un loc unde pun un cazan mare, de tuci, de 25 kg, sub care fac focul cu lemne. Amestec până când, încet-în­cet, se topesc toate și încep să fiarbă. Când clo­cotește și face spumă, trebuie să tot stropești cu apă rece, câte puțin, să se așeze, să nu dea spu­ma în foc. E gata când amestecul ăsta se ia pe lingură, ca o smântână mai groasă. Las să se stâmpere focul, pun un capac și las așa până a doua zi. Când săpunul e închegat, îl tai cubu­lețe, îl dau prin sodă normală și îl pun la uscat în pod. Ce rămâne pe fundul cazanului, un lichid negru și vâscos, e leșia. Nu se aruncă. O pun într-o sticlă și o folosesc ca să desfund chiu­vetele, să spăl vasele când se murdăresc mai tare și se prinde mâncarea pe ele. Iar săpunul îl folosesc la spălat haine, la spălat pe mâini, pe cap. Eu nu cumpăr săpun, că nu-mi trebuie parfumurile lor. Mai bun îi ăsta, făcut de mine! Mi-a spus un om că-l răzuiește și-l folosește la albinărit, nu știu cum. În fiecare zi vând câteva bucăți, 5 lei, 5 lei, se-adună…”.

Dar cumpărătorii cei mai fideli sunt sașii. Când mai vin pe-acasă, prin România, la Me­diaș, nemții cumpără și câte zece bucăți odată. Acum, cu nenorocirea asta de coronavirus, cine știe dacă-or mai veni! Dar tanti Mărioara nu se plânge. În fiecare zi, mai puțin luni și duminică, e aici. O mai întreb, ferit, cam câți bani câștigă într-o zi de stat în piață. „Depinde de zi, și de ce marfă ai. Vama (taxa de piață) e 11 lei pe zi, iar vân­zare fac cam de 60-80 lei, uneori și 100. Dar mă mulțumesc și cu mai puțin, fata mea, că-i iau, nu-i dau. Îmi iau pâine și ce-mi mai trebuie pen­tru casă, îmi iau medicamente, că am dia­bet, dar nu mă plâng. Nouă Dumnezeu ne-a dat la sfârșitul vieții ce n-am avut la început”.

Foto: Rareș Bogdan

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian