AURORA PEȚAN: „Urarea din poveste – «Flori să-ți crească în cale» – se poate împlini”

Dialog în vârf de munte

– Cercetător împătimit al istoriei dacilor, scriitoare, lingvistă și pu­bli­cistă, s-a despărțit de oraș și trăiește în vârf de munte, ca să fie cât mai aproape de obiectul pasiunilor ei –

Gard în gard cu cetatea dacică Piatra Roșie

– Faci parte dintre oamenii fericiți, a căror distanțare socială s-a petrecut în plină natură. Locuiești în casa „Fundației Dacica”, în vârf de munte, gard în gard cu cetatea Piatra Roșie. Cum arată o dimi­nea­ță din viața ta?

– Sufrageria mea este valea din față, cu un covor de brebenei și flori de laptele cucului. Animalele mele de curte sunt un șoim care și-a făcut cuib chiar în zidul cetății și acum are pui, o viperă cu corn care vine să se încălzească la soare pe o pia­tră, cerbii cu pas domol, nenu­mă­ratele păsări cu glasuri de paradis și fluturii care mi se pun în păr. De cele mai multe ori, dimineața, cobor la izvor să iau apă. În rest, nu prea am ritualuri. Sunt destul de haotică de felul meu. Nu beau cafea, nu mă trezesc mereu la aceeași oră și, în general, nu am o disciplină a lucrului. Mulți oameni sunt mai eficienți când au o rutină zilnică, eu însă cred că sunt mai eficientă dacă mă las liberă și la inspirație, să mă trezesc când vreau și să fac ce vreau. Sigur că am un plan al zilei, dar nu am o rutină.

– Pentru cei care nu au vizitat niciodată Pia­tra Roșie, ne poți descrie un pic unde locuiești?

– Casa mea este la câteva sute de metri de cetatea dacică Piatra Roșie, pe muntele Piatra Roșie, cam la jumătatea versantului. Stau cumva în tâmpla cetății. În fiecare dimineață când mă tre­zesc, am în față dealul Țâfla, care e un deal as­cuțit, aș zice piramidal, pe dosul căruia se află sa­tul Cioclovina. Deci, privesc cumva către dea­lurile Cioclovinei. Dimineața mă trezește răsă­ritul, care este dinspre vecinul meu, pădurarul. El este cel mai apropiat vecin, pentru că altfel aici avem câte un vecin pe fiecare deal, spațiile sunt mari între noi. Priveliștea este fabuloasă, cu pă­dure de fag, câțiva stejari, frasini, mestecăniș. Văd dealul Țâfla în fiecare zi, pe fereastră sau de pe terasa casei. I-am făcut sute de poze, în toate anotimpurile și în toate momentele zilei: în zori și la amurg, sub soarele amiezii și sub cerul în­stelat, troienit, înflorit, verde, scuturat, în ceață, sub ploi de vară sau ninsori dese, în bătaia vân­tului sau în liniștea dinaintea furtunii. Nu am văzut niciodată două imagini identice. Jocul no­rilor e mereu altul, luminile se răsfrâng mereu altfel, nuanțele sunt altele de fiecare dată, cerul nopții e împestrițat mereu diferit, aerul, miro­surile, zgomotele se schimbă de la o clipă la alta. Uneori, am senzația că Țâfla e o ființă vie. Un deal bătrân, de-o vârstă cu lumea, cu rădăcini minerale, privind neclintit și senin spectacolul lumii. Un fel de frate al meu întru liniște.

– Care sunt marile bucurii ale vieții în săl­bă­ticia naturii?

– E greu să le desparți pe bucăți. Din pers­pec­tiva orășeanului care am fost, pentru că am stat 17 ani în București, sigur că liniștea e pe primul loc. Dar liniștea de aici implică foarte multă viață, nu e o liniște totală, în care să nu auzi nimic, e mai degrabă o liniște fremă­tă­toare, cu sunetele muntelui și ale pădurii de lângă mine, cu păsări, insecte și vântul care umblă prin frunze. Aș zice că mă bucu­ră contactul cu natura, dar nu cred că este cea mai bună exprimare… este aici un tot care te cuprinde. E o integrare a mea în acest loc care mă face să simt că fac parte din el. Apoi, mai este dimensiunea istorică a locului, cea care m-a adus în primul rând aici. Pentru că mi-am dorit să fiu aproape de obiectul de studiu, să pot cerceta cetățile dacice și, în special, pe acestea din preajma capitalei Regatului Dac, Sarmizegetusa. Recunosc că mi-au trebuit câțiva ani ca să înțeleg acest loc și să îl descopăr nu doar din punct de vedere istoric, ci și natural și spiritual. Eu am venit aici cu o ati­tu­dine destul de științifică și pozitivistă – să număr câte turnuri de cetăți sunt, câte ruine, câte descoperiri etc. Alt­ceva nu am văzut mul­tă vreme. Cu tim­pul, am început să în­țeleg că cetatea în­seamnă mult mai mult, nu doar niște pie­tre frumos alinia­te. Legătura cu natu­ra te transformă to­tal. În momentul în care începi să înțe­legi că ești parte a locului și nu stăpân sau proprietar, începi să te transformi, ți se schim­bă percepția, se schimbă tot, de la miros și auz, la relația cu cei din jur, la ceea ce simți. Dar astea sunt schimbări care s-au întâmplat în timp. Eu sunt aici de zece ani, și mult timp am funcționat că un orășean care mergea să își facă cumpă­ră­turile la supermarketul de jos și se bucura de li­niște și flori, ca într-o vacanță. Numai că odată cu trecerea timpului, ceva s-a schimbat. Când tră­iești într-un loc, nu ești ca într-o vacanță de o săptămână, devii și tu acel loc, îl simți. Vii de la oraș cu multe gânduri, obiecte și idei care nu îți sunt necesare aici. Pe măsură ce înveți să lași acest bagaj în acea lume de unde vii, aici se face loc și lumină. Vin iepurii sălbatici și îmi mă­nân­că morcovii și eu mă bucur că îi văd, mi se pare că asta este adevărata bogăție pe care o avem aici. Sentimentul acesta că nu ești separat de ceea ce este în jurul tău este foarte profund. Ești parte din ceea ce vezi. Nu ești nici deasupra, nici în con­tra­dicție sau antagonism cu ceea ce este în jurul tău… Vezi, îmi este foarte greu să pun în cuvinte ce simt, pen­tru că este un sentiment, o stare sufletească… cu­vin­te­le limitează comunicarea. Cred că numai prin expe­rien­ță personală poți înțelege, altfel sunt greu de transmis astfel de trăiri. Rămâne ideea că atunci când locuiești în natură ani de zile, te transformi. Ce pot spune cu siguranță este că sunt alt om de­cât cel care eram în urmă cu câțiva ani, în București.

Știință în vârful muntelui

– Ești un cercetător de talie internațională. Poți să faci știință și performanță în vârful mun­telui?

– Am ajuns să cred că pentru a cerceta o ci­vilizație care a trăit în vârful muntelui, trebuie să locuiești acolo, ca să o înțelegi cu adevărat. Să vii doar o săptămână sau două pe an aici și apoi să mergi la biroul tău și să scrii despre acest loc e bine, dar îți conferă o înțelegere limitată. Să locuiești aici zi de zi și să încerci să înțelegi cum trăiau oamenii acum două mii de ani îți conferă alt tip de înțelegere. Știința pe care o fac în vârful muntelui a căpătat alte dimensiuni decât știința de birou și de bibliotecă pe care o făceam înainte. Să trăiești în mediul în care trăiau dacii acum două mii de ani, înconjurat de plantele și anima­lele care erau și în jurul lor, să străbați aceleași poteci, să înveți căile de acces pe care le foloseau ei, nu cele turistice de azi, îți schimbă funda­men­tal perspectiva. Una este să studiezi din cărți, fo­tografii și rapoarte de săpătură arheolo­gi­că, și altceva să fii aici, să vezi istoria pe viu. De-aia mi se pare că a face știință în vârful mun­telui, mai ales pentru mine, care vreau să cercetez ci­vi­lizația dacilor, este ideal, este locul în care trebuie să fiu cât mai mult posibil!

– Ce ți-a lipsit cel mai mult în această pe­rioa­dă de izolare?

– N-aș putea spune că mi-a lipsit ceva în mod special, viața mea nu s-a schimbat prea mult. E adevărat că mi-a schimbat multe planuri – tre­buia să plec din țară în aprilie, să merg la con­fe­rințe, și asta nu s-a mai întâmplat… Aș fi vrut să merg acasă, să o văd pe mama de Paște, și nici asta nu a mai fost posibil. Probabil ea mi-a lipsit cel mai mult. Prietenii și fa­mi­lia au fost principalele ne­ajun­suri, în rest, eu aș zice că am avut mai mult de câș­tigat din izolarea asta. De obicei, călătoresc destul de mult prin lume, și acum am fost nevoită să stau în­tr-un singur loc. I-am înțe­les cum­va pe țăranii care nu își pă­răsesc satul cu anii, câ­teo­dată nu ies din el ni­ciodată. Și a fost foarte bine așa, pentru că am descoperit bogăția locului de aici. Ce nevoie aveau țăranii să iasă din satul lor, când aici, în fiecare zi se întâmplă ceva? În fiecare zi înflorește altă floare, auzi altă pasăre, este o diversitate fantastică de mici evenimente care te țin mereu viu, nu te lasă să te plictisești, încât să vrei să mai mergi și în altă parte. Eu nu m-am plictisit nicio clipă, dimpotrivă!

– Din câte știu, organizezi și acțiuni cultu­ra­le aici, în sihăstria unde trăiești…

– În acest sătuc cu puțini oameni, Alun, se în­tâmplă lucruri frumoase: noi am reușit să orga­nizăm în fiecare an un simpozion internațional. Anul trecut, tema a fost templele și locurile de cult din Epoca Fierului. Evident că o parte im­por­­tantă a fost dedicată dacilor, și acum am reușit să punem totul într-o carte, în care se regăsesc con­ferințele și discursurile celor prezenți: studii despre Sarmizegetusa, Piatra Roșie, Fețele Albe, situl de la Piscul Crăsani… A fost o perioadă rod­nică, acum cartea este deja în tipografie. Deși eu sunt cercetător independent, neafiliat la vreo ins­tituție, mă bucur că fac parte totuși dintr-un cu­rent care impune un ritm, care presupune confe­rin­țe și simpozioane și ter­me­ne limită, articole. Iar odată cu pandemia, pre­siunea tuturor întâlnirilor și a termenelor s-a sus­pen­dat și am putut să lu­crez în liniște, am putut să simt cu adevărat efi­ciența în creativitate și muncă pe care ți-o poate aduce un loc ca acesta. A fost o perioadă foarte bu­nă pentru mine. În plus, fiind obligată de restricții, abia acum am început să descopăr lumea vie din jurul meu. În fiecare zi am ieșit și am urmărit, de exemplu, cum evo­luează o plantă. Pentru că nu am apă potabilă trasă la casă, zilnic coboram până la izvor să iau. Mi s-a părut absolut magic, pentru că am început să văd plantele. Am văzut, în sfârșit, liliacul sălbatic înflorit, și asta pentru că nu l-am prins niciodată până acum, luna Mai fiind una plină de conferințe, la care trebuia să particip. Anul ăsta am prins dealul Piatra Roșie îmbrăcat în sute de tufe de liliac sălbatic înflorit! Învăț și descopăr această lume care mă înconjoară și mă simt… onorată și re­cu­noscătoare că mi se des­chid în cale toate aceste frumuseți pentru care, din păcate, nu am avut ochi ani de zile! E o parte a lu­mii pe care am simțit-o mereu în jurul meu, plină de grație și frumusețe, dar nu mi-am făcut niciodată timp să o privesc de-a­proa­pe, să observ culorile și mirosurile. Acum se pa­re că e momentul, a venit tim­pul.

Ziua în care a înflorit mătrăguna

– Natura e plină de în­tâmplări, care nu li se dez­­văluie, însă, oricui. Ție, da. Povestește-ne câ­teva dintre ele.

– În fiecare zi am avut câte o surpriză de care m-am bucurat copilărește, ca de un dar nesperat. În­tr-o dimineață, de exemplu, am descoperit că a înflorit mătrăguna mică în cetate. Mătrăguna mică conține atropină, la fel că „Doamna codru­lui”, mătrăguna propriu-zisă, și are cam același efect narcotic, halucinogen. I se mai spune „mu­tu­lică”. Crește într-un singur loc în cetate, în­con­jurată de grupuri de spânz. Întreg locul e plin de plante magice și de leac. Apoi, într-o după-amia­ză, am găsit pe stâncile Pietrei Roșii laleaua pes­triță! I se mai spune „floarea de șah”, o plantă foar­te rară, pe cale de dispariție. Cea de aici este roșie și este cu atât mai specială, de obicei ea fiind violet. Iar în altă zi, am descoperit, cu mare bucurie, chiar iarba fia­re­lor, despre care cre­deam că există doar în povești! Sfarmă potcoa­vele cailor care trec pes­te ea. Rupe coasa și plu­gul. Deschide lacăte, uși, ferecături. Apără de sa­bie și glonț, dacă o în­crustezi în palma dreap­tă. Deschide uși către alte tărâmuri. Îți dă darul de a pricepe limba ani­ma­lelor și a plantelor. Își schimbă locul în fiecare an, nouă ani la rând. Nu se lasă culeasă, se afun­dă în pământ. E vie și umblă ca oamenii. Noap­tea strălucește ca aurul. Crește în locul în care a fost trăznit un drac. Doar două vietăți o pot găsi: ariciul și ciocănitoarea. În basmul meu de aici am întâlnit și această iarbă a fiarelor. Înflorită!

– Se pare că cetățile dacice nu au doar un înțeles militar. E și multă magie în preajma lor, o suprarealitate pe care tu începi s-o înțelegi.

– Așa este. Cetățile dacice sunt mult mai mult decât un simplu loc istoric. Sunt pline de o spi­ritualitate ce așteaptă să fie redescoperită și care le dă adevărata însemnătate. Aici, în pădurile astea, am învățat ce înseamnă cu adevărat să te duci „cât te țin picioarele” sau „cât vezi cu ochii”. Fără țintă, fără ceas, fără gânduri, fără as­falt, fără panouri publicitare, fără nervi, fără se­mafoare, fără praf. Doar cu liniștea vibrantă a co­drului, cu viața pulsând în fiecare frunză, cu aerul plin de păsări și miresme. Aici am înțeles cât de mult te in­fluențează mediul în care trăiești și priveliștea pe care ochii tăi o văd zilnic. Îți mo­delează su­fle­tul, mintea, modul de a vedea lumea și felul în ca­re re­ la­ționezi cu ea. Aici am în­vățat că ura­rea din po­veste „flori să-ți crească în cale” se poa­te împlini.

Libertatea înseamnă când nu te mai temi de nimic

– Aurora, ce crezi că va urma? O să fie bi­ne? Vom învăța să trăim cu teama de acest vi­rus?

– Cred că lucrurile se vor schimba pentru fie­care dintre noi, în funcție de alegerile de viață pe care le facem. Am foarte mulți prieteni care au înțeles acum cât de important este să ai o anu­mi­tă independență, libertate, și contact cu natura, și își doresc să se mute la țară. Am primit zeci de mesaje de la persoane care au cochetat cu ideea și acum s-au hotărât să facă acest pas. Si­gur că vor fi și urmări mai puțin plăcute, mai ales în plan economic, dar cred că în plan personal, perioada asta de izolare impusă poate să aibă efecte benefice. Fiecare poate să își revizuiască nevoile, ce anume îi aduce cu adevărat bucurie. Nu mă pricep la nivel medical și nu știu dacă es­te posibil un al doilea val de pandemie, dar fe­nomenul acesta al opririi planetei în loc sper să ducă la o trezire la nivel spiritual, la o reor­ga­nizare a priorităților, la o întoarcere a noastră către noi și o căutare reală a sensului vieții. Eram cu toții într-o viteză nebună, într-o epocă a con­sumului, și mulți ne-am întrebat ce se poate face ca să ieșim din acest vârtej. Ei bine, acum s-a oprit, avem șansa să facem lucrurile altfel. Tăvă­lugul ego-ului, cu case, mașini, titluri, cv-uri, s-a oprit un moment. Ar trebui să profităm și să rea­șezăm totul în altă ordine, într-o ordine ca­re pune pe primul loc cine suntem, nu ce avem. Știu că nu e simplu – ne este frică de schim­bare, vrem să controlăm totul, e mai con­fortabil să mergem pe drumuri cunoscute. Dar adevărata libertate este atunci când nu ne mai temem de nimic.