Prof. dr. CARMEN-DIANA CIMPOEȘU (Medic șef al Spitalului „Sf. Spiridon”, UPU- SMURD Iași): „Consumul emoțional a fost și este enorm”

EI NE-AU SALVAT – Omagiu medicilor români care luptă cu pandemia

– În urmă cu o sută de ani, ar fi devenit erou de baladă –

„Teama te face să fii riguros”

– În vremuri mai liniștite, gestul dvs. de a ple­ca în fruntea unei armate de medici ieșeni ca să salvați Suceava asediată de coronavirus ar fi fost celebrat epopeic: „O femeie înfruntă moar­tea ca să salveze oameni bolnavi…”. Doamna doctor Carmen-Diana Cimpoeșu, nu v-a fost frică?

– Ceea ce ați spus este foarte frumos, dar pro­babil întrece dimensiunea normalității gestului nostru. Am simțit că trebuie să facem asta, că dacă suntem medici de urgență și dacă suntem aici, aproape de Suceava, suntem obligați să facem ceva pentru a ajuta. A existat, desigur, și un sâmbure de teamă, pentru că atunci când ești profesionist, când cunoști toate riscurile unei astfel de infecții, evident că apare teama. Doar că teama te face să fii și mai riguros cu tine, cu echipa ta și să respecți toate regulile.

– Inițiativa v-a aparținut sau vi s-a im­pus?

– Dacă mă refer exact la momentul iniția­tivei, într-adevăr, aceasta îmi aparține. Dar am luat-o și pus-o în practică numai după ce am discutat cu cei din echipa mea, ca să mă con­ving dacă oamenii vor să se supună unui ase­menea risc. Și-au vrut, toți ca unul! Pe lângă da­toria de medic, era vorba de a face un gest vo­lun­tar și trebuia să-i întreb dacă vor asta și dacă pot. Totul a trebuit să fie organizat foarte atent și riguros. În timpul acestei perioade grele, noi am ajuns și în alte spitale, lucru despre care s-a vorbit mai puțin, am mers și în alte județe, ba chiar și la Chișinău, pentru a da ajutorul de care era nevoie. Avem și acum, în continuare, medici-colegi, care lucrează în toate unitățile de primire urgențe din Moldova.

„Din fericire, am o familie care mă sprijină enorm”

– Care parte a vieții dvs. a fost pusă în pericol prin acest gest al plecării „la război” cu boala? Aveți familie, soț, copii, părinți…

– Da, din fericire, am o familie care mă sprijină enorm, soț, copii, care au înțeles că trăim un mo­ment dificil și că trebuie să ne adaptăm la această situație. Tata a fost cel mai îngrijorat în zilele în care am fost plecată la Suceava, de fapt, cu el nu m-am întâlnit deloc în această perioadă grea, și poa­te de aceea s-a accentuat îngrijorarea lui. Am vor­bit doar la telefon, dar evident că i-am transmis doar mesaje de încredere, reale. Ceilalți din familie au fost alături de mine și au înțeles că trebuie să respectăm niște reguli dure, să păstrăm distanța de siguranță între noi, să folosim echipamentul de protecție, să luăm și să respectăm măsurile care sunt necesare și obligatorii pentru ca totul să fie bine din punct de vedere al sănătății. Ceea ce le ce­ream celorlalți aplicam eu, în mod obligatoriu, mai întâi. Sigur că, din punct de vedere emoțional, consumul a fost enorm, și este în continuare, în con­textul acestei pandemii care încă nu s-a în­che­iat. Societatea noastră este solicitată acum parcă mai mult ca altădată.

– Pentru o misiune atât de grea ca aceea de la Suceava, aveați nevoie de o echipă de top. Sunt colegii dvs. atât de înalt calificați profesional și moral? Nu v-au reproșat niciodată nimic?

– Să știți că suntem o echipă sudată și avem multă încredere unii în alții. Încă de la început, de-atunci, când încă mai puteam să ne întâlnim mai mulți și să vorbim, am mizat pe comunicare, și ea a devenit tot mai bună de la o zi la alta. Pot să spun acum că au fost zile și situații extrem de grele, pe care poate că nu le-am fi putut rezolva, dacă nu am fi fost uniți în tot ceea ce făceam.

„Când m-am întors de la Suceava, am plâns”

– Care au fost cele mai grele momente ale campaniei sucevene?

– Primul moment foarte greu a fost acela în care am stat de vorbă cu colegii de la Suceava și mi-am dat seama că sunt foștii mei re­zi­denți, care alcătuiesc acum, acolo, echipa UPU (Unitate de primiri urgențe). Atunci am aflat și că unii dintre ei au fost diagnosticați cu COVID-19, că alții au fost în con­tact cu infectații, ceea ce însemna că, practic, secția UPU nu mai pu­tea funcționa. Asta se întâmpla în­tr-o zi de sâmbătă, când au venit primele confir­mări ale analizelor din care reieșea că medicii suceveni sunt infectați. Luni am mers acolo, am stat de vorbă cu auto­ritățile, cu oamenii din spital, cu reprezentanții lor, și când m-am întors seara, acasă, am avut un moment în care am plâns. M-a impresionat foarte mult situația de-acolo, era spaimă și disperare, dar am încercat pe cât am putut să le insuflu încre­derea că vom putea trece peste această încercare. N-a fost ușor. Nici nu știu de unde am găsit re­surse atunci să-i îmbărbătez, mai întâi de la dis­tanță, telefonic, apoi de la fața locului. Era atât de grav totul, pentru moment nici nu ști­am care ar fi trebuit să fie următorii pași pentru a ieși din situația aceea cu cât mai puține pierderi de vieți. A fost cea mai grea seară pentru mine, dificilă și pentru că nu prea aveam cu cine să împart greutatea luării unor decizii. A trebuit în primul rând să mă gândesc la o strategie medicală de urgență. Primul pas a fost să trimit doi medici ca să susțină Centrul de Primire a urgențelor de la Rădăuți, pentru că acolo mergeau toate ur­gențele județului. Pasul următor a fost să ve­dem în cât timp am putea noi să ne facem programul astfel încât să susținem o săptă­mână (cam așa estimam atunci că ne-ar fi necesar) unitatea de primiri urgențe doar cu resurse din exterior.

– Să rezistați ca pe front… Cu medici veniți de la Iași?

– Da, să rezistăm ca pe front. Noi plecaserăm de la Iași zece persoane, cinci medici și cinci asis­tente, dar acest nucleu n-a fost suficient pentru or­ganizarea unei unități de primire urgențe. Am mai fost sprijiniți de Inspectoratul pentru situații de urgențe Suceava, care a pus la dispoziție medici și paramedici, dar și voluntari. Echipa noastră a func­ționat ca o secție de primiri urgențe, a văzut pa­cienții, a decis cine poate fi tratat acasă și cine tre­buie internat. Era clar că nu se puteau face internări la Suceava și atunci am trimis bolnavii la Fălticeni, la Rădăuți, la Iași și Botoșani. În a treia zi de Su­ceava, a venit acolo și dl Nelu Tătaru, care era a­tunci secretar de stat în Ministerul Sănătății. Făcu­sem de două ori dezinfecție terminală în Spitalul de urgențe din Suceava, care era închis, și urma să-l redeschidem împreună, doar că dl Tătaru tocmai a fost numit ministru și a trebuit să plece la București. Dar noi am făcut ceea ce era în plan, și am redeschis UPU Suceava.

„Nimeni din echipa noastră de la Iași n-a fost infectat cu coronavirus”

– Ați avut și vreun moment de bucurie în această perioadă? V-a mulțumit cineva pentru ceea ce ați făcut?

– Evident, am primit mulțumiri de la Ins­pec­toratul pentru situații de urgență, cu care am fost par­teneri în această perioadă, de la prefectul ju­dețului Suceava, de la managerul Spitalului din Ră­dăuți, care a dus greul în urgențe în această pe­rioadă. Ce să vă spun? Nu la aceste momente ne gândim noi atunci când acționăm, când ne facem treaba. Am făcut tot ce-am putut pentru bolnavii de la Suceava, acolo, la ei acasă, dar și la Iași, unde au fost direcționați ulterior mulți dintre ei. Nu pot să uit, însă, un alt moment foarte greu, chiar dificil, care nu s-a legat neapărat de situația de la Suceava. A fost momentul în care am aflat că doi specialiști, doi colegi de la Terapie intensivă de la Bucu­rești, erau în stare foarte gravă, infectați cu virusul Covid. Erau primele cazuri de medici în stare foarte gravă și am avut mari emoții până când, din fericire, situația lor s-a rezolvat bine și s-au recuperat. Sigur, ești medic, dar ești și om, te gândești că în orice clipă poți deveni tu însuți pacient. De aceea a fost greu să aflăm că niște colegi chemați să trateze sunt ei înșiși pacienți. Îți dai sea­ma, în asemenea momente, cât ești de vul­nerabil. Există situații în care, oricâte reguli ai respecta, oricât te-ai feri, trebuie să inter­vii rapid în cazuri dificile, și-atunci pri­mea­ză salvarea vieții celui aflat în fața ta. Une­ori, viața omului pe care îl ai în mâinile tale este pusă mai presus decât regulile de echi­pare, care iau mult timp și în care se pierd minute, secunde prețioase, ce pot fi vitale pentru pacient. E o decizie fragilă, pe care trebuie s-o iei urgent și, uneori, s-a întâmplat că am pus înaintea siguranței și a echipării per­sonale viața pacientului. Am avut pa­cienți cu insuficiență respiratorie, care au tre­buit sedați, intubați, or aceasta este ma­nevra cea mai riscantă, purtătoare de ae­rosoli, de viruși. Managementul de cale ae­ria­nă, intubația, sunt gesturile cu cel mai mare risc, oriunde în lume. Acestea se fac cu echipament de cea mai mare protecție. Uneori, noi le-am făcut cu un echipament de nivel mediu, scutind secunde prețioase în care am fi putut să ne echipăm adecvat, tocmai pentru că am dorit să salvăm viața celui din fața noastră. Din fericire, și asta este o mare fericire, nimeni din echipa unității de primiri urgențe de la Iași nu a fost infectat cu virusul SARS CoV- 2. Am făcut testări repetate și toți suntem sănătoși. Cu siguranță, acesta este un mare premiu pentru noi, dacă ne gândim că au fost spitale care s-au închis sau secții întregi de spitale unde au fost medici infectați. Noi am rămas pe baricade, suntem sănătoși, și acesta este cel mai frumos rezultat pentru tot ceea ce-am făcut. Am trăit cu speranță și atunci când un medic și un asistent din echipa noastră l-au însoțit pe ÎPS Arhiepiscopul Pimen al Sucevei în zborul cu elicopterul la București. Dar deasupra noastră există o putere care a rânduit altfel decât am fi vrut noi. Noi facem tot ceea ce depinde de noi, dăm tot ce putem și ce știm, ghidați fiind însă tot de Cel de Sus, care ne veghează în toate. Luptăm pentru fie­care pacient cu aceleași arme.

„Va trebui să redefinim normalitatea”

– După „cazul Suceava”, viața vi se pare mai frumoasă, mai lu­minoasă? Vă simțiți mai împlinită ca om?

– Noi suntem vechi în luptă. Echipa noastră a dus de-a lungul timpului multe bătălii și am putut învăța să prețuim viața din multe alte încercări. Această experiență a pandemiei Covid nu este decât o altă încercare prin care trecem și care ne face să fim și mai atenți cu viața noastră și a celor de lângă noi. Este încă o piatră de încercare din șirul celor peste care am avut de trecut. Nu pot să nu reamintesc fap­tul că noi suntem SMURD-ul, care a pierdut două echipe, colegi, în două accidente de elicopter, trimise să salveze pacienți. Nu știu să se mai fi întâmplat undeva în lume un caz similar. Cu alte cuvinte, am fost căliți, încercați destul de mult în situații grele, din care am avut de învățat în primul rând să prețuim da­rul acesta mi­nunat care este viața. În plus, prin meseria noastră, noi vedem zilnic cazuri grele, copii care se pierd, tineri care se pierd, adulți, vârst­nici care nu mai au resurse să lupte pentru viață. Știm însă că menirea noastră este de a-i ajuta, de a-i salva. Pot să spun că am simțit de-a lungul anilor greutatea pierderii unor vieți, dar și bucuria victoriei în fața bolii și a situațiilor de criză. Re­venind, pot să spun că această criză a pandemiei de acum este încă o încercare, pe care încă nu am în­cheiat-o, și cred că este foarte importantă cola­bo­rarea între medicii de toate specialitățile, pentru a ajunge la victorie în această bătălie. Din păcate, am avut și momente în care nu am avut înțelegere din partea unor colegi de la alte specialități me­di­cale, ne-am simțit abandonați, izolați, de parcă doar noi, cei din linia întâi, am fi existat. Starea a­ceas­ta de front, de adevărat război, a fost dură, și ei nu ne-au ajutat întotdeauna. Am fost impresio­na­tă, însă, în multe momente, de valul de ajutoare care au venit din afara sistemului medical. Aproa­pe zilnic au venit oameni care au adus cafea, apă, mâncare, câte o pizza pentru echipele de medici salvatori. Am simțit că nu suntem singuri și că în jurul nostru s-a creat o mare echipă de oameni din zona neme­dicală care așteptau doar un semn ca să ne sprijine cu ceea ce aveam nevoie. Dovezile acestea de solidaritate ne-au întărit în lupta pe care o duceam la patul fiecărui bolnav.

– O ultimă întrebare: cum ar trebui să arate de azi înainte drumul vieții noastre, ca să ne mai putem bucura de ea?

– Viața noastră… ehei, ar trebui să în­vățăm să o prețuim mai mult, să realizăm că es­te un dar pe care-l putem pierde foarte ușor. Trebuie să înțelegem că prețuirea și siguranța vieții noastre vin, în primul rând, din respectarea unor reguli. Eu nu cred că pentru cei care au stat acasă viața a fost mai liniștită sau mai frumoasă. Toți am fost în criză în această perioadă, și ieșirea din a­ceastă criză va fi sigură numai dacă nu vom uita de regulile impuse. Va trebui să rede­fi­nim normalitatea. Soarele a răsărit înainte și va răsări și după noi, marea, muntele vor exista, vacanțele o să le putem relua, me­seria, serviciul, profesia le vom relua, toc­mai pentru a ne da seama și mai bine de ros­tul pe care-l avem în lume, de căutarea și împlinirea lui. Să căutăm în meseria pe care o avem, indiferent care ar fi ea, bucuria, sen­timentul împlinirii ca oameni, nu pentru că așa trebuie, ci pentru că asta ne ajută să trăim în legătură cu ceilalți. Acest sentiment al comuniunii va trebui să existe și să de­vi­nă și mai puternic în viața noastră. Venise o vreme în care ne întrebam, oarecum formal, „ce mai faci?”, atunci când ne întâlneam cu prie­tenii sau cunoscuții. Ne adresam formal niș­te urări în anumite momente de sărbă­toare, pentru că așa trebuia, și nu întotdea­una pentru că simțeam ceea ce spuneam. Dis­tanțarea aceasta din perioada de urgență ne-a făcut să înțelegem cât de mult pre­țuiește o îmbrățișare dată cuiva la nevoie, o vorbă caldă, plină de compasiune, spusă atunci când este așteptată, când poate schimba sta­rea unui bol­nav, când poate salva chiar viața cuiva. Da, n-am a­vut cum să ne îmbrățișăm, nu ne-am strâns în bra­țe, dar poate am devenit mai profunzi în a trans­mite sentimentele pe care le avem, mai respon­sa­bili și selectivi cu vorbele pe care le ros­tim, cu timpul, clipele pe care le îm­păr­țim cu cei singuri care au nevoie uneori doar de cuvinte de susținere, îmbărbătare și ajutor. Poate că va trebui să învățăm și mai mult că nu doar banii contează pe lu­mea asta, că une­ori vorbele bune și privirea, chiar da­că este pe dea­su­pra unei măști sau prin­tr-o vizieră de plastic, pot să ajute o viață să rămână aici, cu noi.

Fotografii din arhiva Dr. Carmen-Diana Cimpoeșu