Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ „FORMULA AS”: Ce faceți și cum vă simțiți după relaxarea restricțiilor impuse de pandemie?

Foto: Shutterstock – 3

– Încet și greu, normalitatea pare, totuși, să se întoarcă. Va fi aceeași pe care o știm, sau să ne pregătim pentru timpuri noi? –

Ioana Mandache, 25 de ani, make-up artist: „Când am început să urc prin pădure, am fost cel mai fericit om de pe pâmânt”

(Își lasă masca pe bărbie înainte de a răspunde. Îmi spune că o deranjează la vorbit.)

Fix pe 15 mai, am plecat cu sora mea și prie­tenul ei într-o excursie în munții Ciucaș. Nu mai puteam, pe cuvânt, nu mai puteam! Ajunsesem să mă gândesc numai la asta, că vreau să plec undeva, oriunde, și că n-am voie. E incredibil cum în trei luni cât au durat restricțiile, poți să strângi în tine atâta frustrare! Și am plecat cu frică, de parcă făceam ceva rău. Îți dai seama?! Nu-ți mai zic că pe drum, în mașină, când vedeam câte un echipaj de poliție, tremuram de mamă mamă și mă gân­deam dacă declarațiile noastre sunt în regulă. Nu ne-a oprit nimeni. În fine… Când am început să urc prin pădure, am fost cel mai fericit om de pe pământ. Parcă mi-a luat cineva greul cu mâna. De asta aveam nevoie, înțelegi?! Mi-era un dor… Deci, da, 15 mai pentru mine a însemnat o mare bucurie. Măcar pentru chestia asta, că pot să mă plimb în voie, când vreau eu, unde vreau eu, chiar dacă trebuie să car o declarație cu mine când ies din oraș. Sus, pe munte, nu ne-am întâlnit decât cu un cuplu. Dar, crede-mă, i-am simțit pe străinii ăia ca pe frații mei! Ca și cum s-ar fi terminat un război și noi eram singurii supraviețuitori. Și îți mai zic ceva: când i-am văzut, dincolo de bucuria că văd oa­meni, instinctiv mi-am dus mâna în buzunar, să caut masca. În halul ăsta am ajuns după trei luni, Doamne iartă-mă! Cred că singura parte bună a pandemiei ăsteia e că, după atâtea restricții, am ajuns să fiu conștientă de cât de frumoasă e nor­malitatea!

Teodor Mușat, 70 de ani, pensionar: „Ne-am mutat dintr-o colivie mai mică într-una mai mare”

(Un domn înalt, subțire, elegant. E pieptănat impecabil, își așază nodul de la cravată, tușește și răspunde.)

Eu am o mare nelămurire, domnule dragă. Du­pă data aceasta de 15 mai, s-a eradicat coro­na­vi­rusul? Aud?! A emis domnul Klaus Iohannis starea de alertă și nu mai există pandemie în România?! Nu înțeleg, sincer, ce este în capul populației noas­tre! Sesizez o euforie pe care o cataloghez drept ab­surdă. Nu, domnule dragă, nu am scăpat de absolut nimic. Eu personal am luat lucrurile foarte în serios și am continuat să mă comport cu maximă precauție. Nu, viața mea nu s-a schimbat decisiv odată cu 15 mai. Sunt om de știință, realist până în măduva oaselor, sunt obișnuit să vehiculez teorii și să caut răspunsuri. Dacă 15 mai înseamnă libertate și că putem să ne comportăm după cum ne taie capul, cum văd că se întâmplă la mulți dintre co­naționalii mei, asta înseamnă că tot ce s-a întâmplat înainte de 15 mai a fost, mai mult sau mai puțin, fals. Să fim serioși, ce a însemnat acest 15 mai?! O dată scoasă din burtă, la presiunea societății. Din câte știu eu, acest virus nu a dispărut nicăieri. Nu domnul Iohannis cu decretul său l-a eradicat. Din două, una: ori pandemia aceasta, cel puțin în Ro­mânia, a fost o furtună într-un pahar cu apă și am îndurat, scuzați-mi expresia, ca proștii, trei luni de pa­nică, ori suntem total inconștienți, virusul lo­vește în continuare, iar noi ne bucurăm, îmi cer scu­ze încă o dată, tot ca proștii, de o libertate ilu­zorie. În orice caz, sentimentul meu este că ne-am mutat dintr-o colivie mai mică într-una mai mare, strigând din toți bojocii: libertate! Atenție mare! Emit umila părere, nu de om panicard, ci de om cu capul pe umeri, care este la curent și cu ce se întâmplă dincolo de bătătura noastră strămoșească: virusul este tot acolo, poate amețit de căldură, ce-i drept, dar gata să facă noi victime. Să-l credem dus doar pentru că s-au mai relaxat condițiile este o gravă eroare. Mi-e teamă de ce se poate întâmpla, sunt omul care preferă să pună răul înainte. Viața mi-a dat întotdeauna dreptate.

Valentin Simion, 38 de ani, șofer: „Nu-mi permit să-mi fie frică”

(Se bucură că mai există presă care să îi ia în seamă și pe oamenii normali. Îmi spune că sunt prea mulți „experți” în țara noastră.)

Nu vă supărați, bunul simț e să vorbești despre ceea ce te pricepi. Iar eu, ca șofer, văd foarte bine cum merg lucrurile în pan­demia asta. Și nu merg bine deloc. Totul e un heirup, o fațadă! Haideți să vorbim cinstit! După 15 mai, știți câți oameni intră în microbuzul meu?! Toți! Capa­citate maximă ocupată! Da, lumea se urcă cu măști, e adevărat, dar oamenilor li se face foame, li se face sete. Și atunci ce faci?! Dai jos masca! Haideți să vă mai spun ceva: credeți că eu pot sta cu cârpa asta pe față 10 ore fără întrerupere și să conduc?! Ați încercat să vedeți cum e?! Vă spun eu, e imposibil, nu se poate! Faci iritații, transpiri, ai sentimentul că te sufoci. După două ore e un coș­mar! Vă spun cinstit: și eu ajung s-o țin sub bărbie. Dacă mi-e frică?! Frică pe naiba, nu-mi permit să-mi fie frică! Frica e un lux pentru cine își permite s-o aibă. Eu nu-mi permit. Trebuie să duc niște oameni la destinație, iar dacă aș sta să mă gândesc că unul dintre ei e purtător de virus și-l dă mai departe, aș înnebuni și m-aș lăsa de meseria asta. Nu știu cum să vă spun, dar seara trebuie să pun o pâine pe masă copilașilor mei. Așa că îmi fac o cruce mare și cu Dumnezeu înainte! Ce se respectă acum e că nu avem voie să pornim aerul condi­țio­nat. Norocul nostru e că încă n-au început tempe­raturile alea mari, de 30 plus. Ia gândiți-vă atunci cum o să fie în microbuzul ăsta, la capacitate ma­ximă, cu masca pe față, fără aer condiționat. Doam­ne apără și păzește!

Mădălina Petrea, 31 de ani, economist: „Cum să port, ca mireasă, masca pe față? Mă ia cu leșin”

(Privește în gol, face o pauză lungă și răs­pun­de.)

Nicio bucurie nu simt. N-am cum. Anul ăsta eu și cu Mihai trebuia să facem nunta. Nunta visurilor noastre, planificată din 2018. Nu vrei să știi cum arată agendele mele! Aveam totul planificat până la ultimul detaliu. Poate o să mă crezi nebună, dar am ales inclusiv forma tacâmurilor! Și uite și tu acum, sunt disperată, dis-pe-ra-tă! Crede-mă, dacă mă pornesc, cu greu mă pot opri din plâns… Mihai mă tot încurajează: hai că o să fie bine, hai că s-au mai relaxat lucrurile, hai că până în august, virusul o să dispară cu totul… Dar eu nu mai pot, sunt cu nervii la pământ. Numai când mă gândesc că ar trebui, ca mireasă, să port masca aia pe față, mă ia cu leșin. Nu pot să-mi imaginez! Nu vreau să-mi ima­ginez. Și tot aud: ba că ai voie cu 16 invitați, ba cu 50… Știi pentru câte persoane am făcut in­vitațiile? Pentru 133! Nu-ți mai spun câți bani am cheltuit deja, aconto. Mihai mă liniștește: n-am pierdut nimic, la anul o să ne iubim la fel de mult, bla bla bla. El îmi vrea binele și eu îl iubesc, dar aș vrea să văd cum ar reacționa cineva în situația mea. Nunta asta e visul meu! Pentru mine, anul ăsta e un coșmar în plină desfășurare, încerc să mă agăț de lucruri, dar nu prea mai reușesc. S-ar putea să ajung la psiholog, chiar nu mai știu ce să fac. Bine măcar că toți ai mei sunt sănătoși și că am putut să-i văd și să-i strâng în brațe.

Robert Băcanu, 52 de ani, electrician: „Lasă-mă să fiu om, că altfel mă paradesc la cap!”

(Are o șapcă pe cap pe care o tot scoate și o pune la loc când vorbește. Vorbește repede, la fel cum respiră.)

Știi care a fost prima chestie pe care am făcut-o după 15 mai? Am încălcat restricțiile! Chiar a doua zi, m-am dus la un grătar, la un prieten, pe malul Argeșului. Știi câți ne-am adunat la grătarul ăsta? 10 oameni, bă, băiatule, 10, da! Conform le­gislației, eram pasibili de o mare amendă. Dar hai să te întreb ceva: chiar am ajuns să trăim cu frica poliției, noi, oamenii cinstiți?! Lasă-mă, tăticule, să fiu liber, c-o să port masca aia și-o să păstrez distanța socială. Lasă-mă să fiu om, că altfel mă paradesc la cap! Eu asta mi-am propus: să fiu cât mai aproape de viața mea de dinainte. Și chiar sunt, să știi. Aproape că mă simt ca înainte. Mi-am reluat serviciul și aș zice că nu s-a întâmplat nimic, dacă n-ar fi câteva chestii. Ți le înșir pe rând: 1. Masca vieții. Nu pot să respir în ea și mă face clăpăug. Dar poți să te duci în casă la client fără ea?! Nu poți… 2: termometrul, bă, băiatule! Mi-au tot luat temperatura prin magazine și mai mult de 34 cu 2 n-am avut. Când le-am explicat băieților care te scanează că la temperatura asta ar trebui să fiu mort, știi ce mi-au zis? Că, dacă dumneata te simți bine așa, nu e nicio problemă. Auzi la ei! Și, hai, ca să nu mă mai lungesc, îți zic punctul 3 și gata: m-am uitat aseară la Borussia Dortmund cu Bayern München. Mi-era dor de fotbal, de un meci adevărat! Dar fot­ba­lul fără spectatori e ca nunta fără lăutari: nu merge, nu e bucurie. Și știi ce au făcut ăștia? Au pus zgo­mot de tribună pe fundal! Tribunele erau goale și se auzeau galeriile cântând. M-am simțit ca în Do­sarele X! Când crezi că te-ai întors la viața de di­nainte, îți vine câte-o fază d-asta, ca să nu uiți ce vre­muri bolnave trăiești!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian