Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NORA IUGA: „Mă impresionează foarte tare când aud de moarte”

– Un fotoliu, o măsuță joasă, o mașină de scris. Și liniște, foarte multă li­niș­te, dacă n-ar fi telefonul fix, care țârâie din când în când. Izolată de lume, de zgomot și pandemie, Nora Iuga și-a dedicat lunile de izolare scrisului. De­di­cat Sibiului, orașul în care s-a îndrăgostit pentru prima oară, „Hipodrom”, romanul proaspăt încheiat, va ajunge curând și pe rafturile din librării

„Mi-a fost frică și mie”

– Nora, am ieșit din starea de urgență și am intrat în starea de alertă, un cuvânt care stârnește parcă neliniște…

– Ce curios! Mie cuvântul ăsta îmi dă mai degrabă senzația unui start, mă duce cu gândul la un sportiv care se pregătește să alerge. Dar nu de frică. Dimpotrivă, se revigorează.

– Simțiți că ați strâns forță pentru un alt în­ceput, în toată perioada asta?

– Să știi că și mie, ca tuturor, mi-a fost frică. Și frica asta a durat cam o lună, în care nu m-am dezlipit de televizor. Mă mir că nu mi-am luat și un caiet să-mi notez în fiecare zi numărul de îmbolnăviți, decedați și tes­tați. (râde) Încercam chiar să-i țin minte pe de rost, dar erau prea mulți. Îți dai seama, n-ar fi avut nicio noimă să urmăresc asta, mai ales că frica a început să mă afec­teze și fizic. Eram permanent obsedată că am deja simptomele acestui virus înco­ronat: res­pi­ram greu când mă culcam pe partea inimii, aveam palpitații, mi se părea că mă sufoc. Frica reușește să creeze starea! Asta, până într-o dimineață, când m-am scuturat așa, ca un cățel ud de ploaie, și, brusc, am reintrat în tonusul meu nor­mal. Aproape că mi-a șters cineva din memorie teama.

– Dar de ce vă uitați cu atâta poftă la TV? Vă liniștea?

– Mă uitam pentru că aveam o speranță per­manentă că în România va fi bine. Văzând mereu și mereu moartea, dar și numărul celor vindecați, frica începea să dispară. Mă gândeam „Ei, chiar dacă ai 90 de ani, n-oi fi tu printre ăia puțini care se duc „. Pe mine mă impresionează foarte tare când aud de moarte. În poezie, sunt în largul meu cu ea, e un domeniu pe care îmi place să-l explorez. Dar în viața de zi cu zi, nu pot spune, ca alții, „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”. Că e o tâmpenie. Eu zic: „Nu de veșnicie mă cutremur, ci de moartea ei”. E mult mai logic. (râde) Doar noi nu murim niciodată cu adevărat.

„Bucuria că scriu mi-a rămas și la vârsta asta”

– Nora, ce v-a dat putere să traversați lunile astea două ? În ce v-ați ancorat ?

– Forța exista în mine dintotdeauna, pentru că eu așa sunt făcută, să nu sufăr niciodată prea în­delung. Sufăr intens, dar apoi îmi trece. Îmi găsesc anumite refugii, să scap, să nu mă ajungă din urmă. Când a murit bărbatul meu, vreme de două luni nu am făcut altceva decât să mă duc la serviciu și să vin acasă să dezleg cuvinte încrucișate. Dar nu am făcut nimic altceva! Cu niciun preț nu voiam să-mi las creierul să se gândească acolo. Și mi-a reușit. Și azi, când îmi aduc aminte, trăiesc o stare de vi­novăție față de Nino, pentru că l-am alungat din capul meu, ca să nu sufăr. Până am reușit să scot durerea din mine, nu m-am gândit la el. Apoi, bineînțeles, am retrăit în amintire zilele și serile noastre minunate, dar asta era cu totul altceva. Ce m-a ținut în perioada asta e ceea ce mi-a dat cea mai mare bucurie în viața întreagă, la fel de mare ca amorul cu un bărbat foarte bun pe care îl iubești foarte mult: scrisul. Bucuria că scriu, care mi-a rămas și la vârsta asta! Tocmai am terminat o carte de proză, de peste 400 de pagini, cu eforturi isto­vi­toare pentru vârsta mea. Și acum stau și mă îm­păunez singură… că sunt singură…

– N-a contribuit și sin­gu­rătatea la starea de pa­nică?

– Să fii complet singur și să-ți fie teamă că te apucă gheara virusului de gât nu e chiar ușor. Doar că, vezi tu, eu îmi trăiesc izolarea de atâta vreme! Singurătatea m-a format pe mine com­pletamente pe di­năuntru. Tot ce am eu înăuntrul meu, toa­tă structura mea in­terioară, toată um­plutura de tort din creierul meu mi-a venit din sin­gu­rătate. Singurătatea e și o sursă de visare. Îmi creează perfect ambientul pentru a-mi închipui în voie toate năzbâtiile posibile. Din fericire, am avut cartea asta la care am tot scris. Uneori, mă prindea așa tare, că scriam toată noaptea, întruna, fără să mai dorm. Și nu dormeam nici în ziua următoare, fiindcă nu sunt obișnuită să dorm peste zi. Și asta mi-a dat peste cap întregul organism, mi-a fra­gilizat sănătatea, cu care mă tot lăudam până acum. Știi la cât m-am culcat azi-noapte? La 4! Și ieri toa­tă ziua nu am mâncat nimic, am băut doar o ceașcă de cafea.

„Vine o vreme în care nu se poate să fie mai bine”

– Dar ce v-a împins să scrieți cu atâta fre­nezie?

– Cred că speriată de gândul că s-ar putea întâmpla ceva să nu mai termin cartea, am pus motorul în turație maximă și asta mi-a făcut extrem de rău. Corpul ăsta a fost nemaipomenit de bun cu mine, am fost vioaie și sănătoasă toată viața mea. Dar acum am tot felul de slăbiciuni, pe care le pun pe seama vârstei. Și chiar dacă îmi spun în fiecare dimineață: „Hai, Nora, că mâine o să fie mai bine”, văd că nu prea îmi revin. Poate ar trebui să mai am răbdare, poate ar trebui să mai ies pe afară. E vârsta, imposibil să mă gândesc mereu că va fi mai bine. Până la urmă, vine o vreme în care nu se poate să fie mai bine.

„Latura mea poetică o datorez Sibiului”

– Cartea asta, „Hipodrom”, care va ajunge foarte curând și pe rafturile librăriilor, e dedicată unui oraș de care vă leagă foarte multe lucruri: Sibiul. Simțeați nevoia unui testament literar?

– Eu retrăiesc în cartea asta toată viața mea din Sibiu. Dacă în București m-am născut și iubesc orașul ăsta la nebunie, cu toate gropile lui de gu­noaie, latura poetică din mine o datorez aproape în întregime Sibiului. Sibiul parcă îmi readuce în memorie un loc în care am mai fost de multe ori și în care mă voi duce din nou după moarte. Da, am vrut să fie un fel de testament, pentru că prin această carte aș vrea să-mi las o urmă pe chipul orașului, după ce plec în Marea Călătorie. Sibiul e locul marcat cu punct roșu pe harta existenței mele pă­mântene. De Sibiu se leagă prima mea poezie, de Sibiu se leagă prima mea dragoste, de Sibiu se leagă relația cu Evul Mediu, care mă atrage tot mai mult, de Sibiu se leagă contactul meu puter­nic cu limba germană, unul dintre cele mai pro­fitabile daruri de la tatăl meu. Când am ajuns la Sibiu și aveam 9 ani, tata a ținut imens ca eu să intru la școala mănăstirească la Ursuline, unde eram obligați să vorbim numai în nemțește, chiar și în recreație. Dacă foloseam un singur cuvânt în românește, plăteam amendă.

– Există vreun loc care să prindă cu adevărat esența acestui Sibiu pe care îl purtați în dvs și despre care ați scris în carte?

– În Sibiu, pe strada principală, Heltauergasse, era un magazin mare, de obiecte nemaipomenite, din piele fină: genți de crocodil, mănuși de anti­lopă, pantofi din piele de șarpe. Era magazinul cu minuni al lui Schuster, care avea în cealaltă vitrină un cal alb, în mărime naturală. Puteai jura că e viu, era un cal împăiat și decorat cu tot harnașamentul, parcă era pregătit să iasă la paradă. Am înnebunit de cum l-am văzut, fiindcă eram îndrăgostită de cai de la 7 ani, de pe vremea când mergeam cu bunicul în București, la hipodrom, locul unde doamnele își etalau rochiile și domnii veneau cu monoclu și gam­betă, cum n-am mai văzut nici în filme. La derby-ul de la galop, le-am văzut pentru prima dată pe actrițele Dina și Tanți Cocea, în toată splen­doa­rea lor. Ei bine, calul alb e personajul principal al acestei cărți, e imaginea care traversează întregul roman, care se suprapune, de fapt, pe imaginea unui bărbat. Așa cum n-am ajuns niciodată la acel cal, n-am ajuns nici la acel bărbat, dar mi-a intrat în cap ideea asta trăsnită, că în toate locurile în care voi mai că­lători în veșnicia mea, mă voi întâlni cu acel cal, că îi aparțin și nu am cum să-l pierd niciodată.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian