COSTEL CAȘCAVAL (actor): „Mai e mult până la sfârșitul lumii. Să fim optimiști și încrezători”

Convorbiri cu ușa deschisă

Actorul Costel Cașcaval a marcat o gene­rație întreagă de cinefili, cu rolul prin­cipal jucat în „Terminus paradis”, fil­mul marelui regizor Lucian Pintilie, un rol devenit pașaport pentru cinematografia internațională. A fost distribuit de unul dintre regizorii favoriți ai Cannes-ului, austriacul Michael Haneke, în două dintre filmele lui, iar în ultimii ani este favoritul telespectatorilor români pentru prestația sa din se­rialul „Umbre”. Costel Cașcaval este însă înainte de toate un om cu un destin special. A crescut la or­felinatul de băieți din Târgu Ocna în anii comu­nismului, a participat la Revoluția din decembrie și a intrat cu nota 10 la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe vremea când locurile la aceas­tă facultate se numărau pe degete. Nu s-a dat în lături de la nicio încercare pe care i-a cerut-o me­seria de actor. Pentru pregătirea personajului din „Terminus paradis”, de exemplu, el a fost trimis de către Lucian Pintilie într-un batalion disciplinar, unde a „lucrat” sub acoperire. Și cu toate acestea, izolarea din ultimele două luni i s-a părut una dintre cele mai grele pro­vocări.

– Costel, cum ai „pe­trecut” pandemia ?

– Respectând, în primul rând, toate indicațiile de par­tid și de stat. Am luat res­tricțiile foarte în serios și m-am conformat întru totul. De altfel, de când mă știu am fost așa. M-am născut să fiu disciplinat. Adi­că, dacă niște oa­meni maturi, se­rioși și respon­sabili, îmi spun că avem niște re­guli de respectat, eu le respect. Așa că, în astea 60 de zile, am stat în casă.

– Ce te-a su­părat cel mai tare în perioada asta?

– În perioada asta, statul în casă m-a terminat. Pentru că dacă ni s-a zis să stăm în case, eu chiar asta am făcut. Și nu știu cum să îți spun, dar libertatea este pentru mine cel mai prețios dar. Iar eu am mai preferat să stau în casă și pentru că, ceea ce pentru unii putea să pară haios, mie ieşitul îmi provoca fiori reci pe șira spinării, mă refer la declarațiile alea pe proprie răspundere. Eu, copil crescut la orfelinat, am scris sute, mii de bilețele de voie, și amintirea lor îmi face rău fizic. Pandemia a reînviat bilețelele de voie. Tot din copilărie detest să fiu legitimat de Poliție. Sigur, cu mintea de acum știu că nu mai sunt un copil hăituit și fără apărare (am avut colegi băgați la școala de corecție sau chiar în arest, pentru că circulau pe stradă fără bilețel semnat de peda­gog), dar traumele din copilărie nu se vindecă, poate, niciodată.

– Ai crescut în orfelinat, un loc în care liber­tățile erau suspendate. Cum vezi, în comparație, această perioadă de reclu­ziune impusă de pandemie?

– În primul rând, vreau să spun că nici la orfelinat, nici în armată, nu s-ar fi gândit nimeni să încalce regulile. În orfelinat, dacă erai prins cu o prostie, nici nu treceau pa­tru secunde, că luai o bătaie de îți crăpa capul, o bătaie de nu mai erai om, iar dacă intrai pe mâna Miliției pen­tru o chestie cât de măruntă, ți se distrugea viitorul, iar în armată, pe lângă bătaie, fă­ceai carceră, nu mai vedeai soarele și stelele săptămâni sau luni întregi și apoi pușcărie scria pe tine. Acolo regula era regulă. Și poate sună ciudat ce spun, dar copiii orfani și soldații aveau un cod al onoarei, pe care la civilii de azi, mai ales la cei sus puși, nu îl regăsești. Sigur, acelea erau si­tuații extreme. Dar omul nu de frică trebuie să res­pecte legea, ci din responsabilitate. Nu trebuie să mă ameninți cu bătaia sau cu arma, nu e nevoie să îmi spui de o sută de ori să stau în casă. Am reținut din prima. Nici măcar nu e cazul să insiști. Stau în casă pentru că sunt un cetățean corect. Am ieșit într-o zi să iau pâine și am văzut pe stradă niște soldați înarmați până în dinți și i-am întrebat: „Știți că dușmanul nostru este coronavirusul, și pe ăla nu îl dobori cu pistolul mitralieră? Chiar este necesar să fiți înarmați ca la război?”. „A, nu, că nu avem muniție,” mi-au zis. Armele erau adică de impresie artistică. Ăsta mi s-a părut deja exces de zel.

– Crezi că ne vom reveni curând?

– Sunt sigur că ne vom reveni, dar nu foarte repe­de. Sunt lucruri care ne-au marcat. M-am dus zilele trecute la un casting și toți încercam să ne purtăm firesc, ba chiar exageram cu naturalețea, dar, după fiecare întâlnire cu un actor care dădea probă, regizorul se ridica și se spăla pe mâini. Ei, cum crezi tu că putem intra în normal? La filmări, echipa va sta cu ochii pe noi nu să vadă cum jucăm, ci dacă ne-am dezinfectat înainte să se strige: „Motor!”.

– Ușor-ușor, cei mai mulți români se întorc la muncă. Voi, actorii, ce faceți?

– După trei luni în care pe burtierele emisiunilor de știri nu vezi decât cifre cu morți și infectați, nu îți vine ușor, ca spectator, să te duci la teatru, într-o sală cu mulți alți oameni, chiar și cu mască fiind. Mă îndoiesc sincer că vom relua prea curând lucrul. Iar noi, actorii independenți, am fost cei mai loviți din breaslă, pentru că nu avem un salariu, noi câști­găm din ce jucăm. Dar sper că peste vară lucrurile se vor mai liniști. Acum putem ieși din casă să ne mai aerisim creierii și sufletele. Eu vreau să merg pe jos cât mai mult, sunt ca un fel de „Forrest Gump” al României, îmi pun gândurile în ordine și fac pace eu cu mine și cu toată lumea, când fac drumuri lungi și solitare, în natură… Iar din toam­nă, sper să ne întoarcem la muncă sănătoși și mai puternici. Pentru că ce nu te distruge te întărește. A fost o boală care a trecut amenințător peste noi, dar, din fericire, nu a fost Apocalipsa. Mai e mult până la sfârșitul lumii, așa că, să fim optimiști și încre­zători.