Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ION BARBU: „Mi-am pus jucăriile în borcan. Copilărie conservată!”

– Există oameni cu o personalitate așa de puternică, încât își pun tiparul pe locul în care trăiesc. Așa a făcut Ion Barbu, mare desenator și poet, care a transformat un oraș mineresc, Petrila, într-o planetă –

Pentru că multe dintre gardurile și casele din oraș sunt scrise cu versuri, pentru că a în­ființat trei muzee, pentru că a trans­for­mat vechile clădiri miniere în spații de creație, dar mai ales, pentru că aici locuiește Ion Barbu, care a inventat toate astea, Petrila a devenit Planeta Petrila. Cunoscut după ‘89 drept cari­ca­turist de excepție, ION BARBU este, de fapt, un artist cu mii de talente, care a rupt gura lumii nu atât prin creativitatea lui fabuloasă, ci prin faptul că în loc să stea în bătaia reflectoarelor din vreo capitală culturală a țării, și-a ales drept do­miciliu Petrila, un oră­șel de pe Valea Jiului, în ca­re mi­ne­ritul se apro­pie de sfârșit. Ce-a iz­butit să facă ION BAR­BU în așe­zarea de la umbra Parân­gului citiți în in­ter­viul pentru care îi mul­­țumim că ni l-a a­cor­dat.

Haiducie culturală

Casa maestrului îmbrăcată în cuvinte

– Domnule Ion Bar­bu, aveți zeci de premii naționale și interna­țio­nale, sunteți un artist consacrat și puteați să locuiți în orice capitală europeană. De ce ați ales să rămâneți în Pe­trila?

– Din masochism. Nu există niciun motiv care să fie în favoarea rămânerii în Petrila, mai ales că nu am ni­ciun statut special aici, dimpotrivă, sunt unul dintre cele mai disprețuite personaje ale orașului. În ceea ce privește autoritățile locale – nu am niciun sprijin de la ele, tot ce am făcut a fost pe puterile mele, chestii de haiducie… culturală. Dar știi cum e? Întotdeauna un act artistic, dacă e pro­vocator și iese și un pic de scandal, parcă îi mai ridică un pic cota, pare mai interesant. Așa că poate e mai bine cu reacții adverse decât cu ad­mirative căderi pe spate. Din păcate, Petrila – și asta e partea cea mai tristă – și-a ratat destinul cultural. Putea să fie cel puțin o capitală culturală a Văii Jiului, dar n-a fost să fie. De-asta eu am terminat de împrejmuit mâna asta de pământ care este curtea mea și este acum ca o insulă, unde vreau eu să îmi fac toate legile. O să scot și niște pașapoarte, să se intre la mine cu viză. Pe gard am și scris că m-am autodeclarat Regiunea Auto­nomă Română… La mine o să fie nu doar spațiul Schengen, o să fie spațiul și timpul Schengen. Așa că am locul meu și nu îmi mai trebuie nimic. Am totul aici, am nevoie doar de o bucată de pâine și apă.

„Am încercat să schimb un pic locul și oamenii”

Cum să te îmbraci în poezie

– Un artist într-un mediu ostil nu e o relație de invidiat. Ce vă motivează, totuși, să mergeți mai departe?

– Te motivează gândul că poate poți să schimbi lumea și poate reușești să o faci mai bună și mai deșteaptă. Am încercat să schimb un pic locul și oamenii. Uite, de exemplu, sunt aici niște garaje, și am zis: hai să schimb un pic aspectul ăla de porți din fier, care semănau mai degrabă cu porți de intrare la crematoriu! Am cerut acordul pro­prie­ta­rilor și împreună cu niște voluntari am pictat acele porți cu citate, cu replici din tablouri celebre… în ideea de a-i obișnui pe oameni cu arta și cultura. Acum, după 5-6 ani, văd că unii dintre ei au în­ceput să le șteargă și să dea peste desene cu a­ceeași vopsea căcănie care era înainte. Deja trei au fost șterse și pro­babil că vor mai șterge și altele că, na, prostia e contagioasă și se ia repede. Păcat! Ideea era să fac aici un colț mai vesel, mai co­lorat și mai inteligent. Cu vârsta, începi să te obișnuiești cu gândul că situația este cea care este și te retragi pe insula ta. Chiar și într-un mediu ostil, cum spui, am realizat totuși câteva ctitorii. În primul rând, Casa Memorială a scriito­rului I.D. Sâr­bu, la care țin foarte mult și unde am făcut și o cameră pentru prima rezidență culturală din Valea Jiului, în man­sardă. Un pic mai de­parte este Mu­zeul Ma­mei, și în Petroșani, Muzeul Instalatorului Român. Casa Memorială I.D. Sârbu e vie și este singura casă memorială din Valea Jiului. Cu toate astea nu avem nici măcar căldură, când vine iarna, faci acțiuni culturale la reșou. Nu are nici măcar un post de custode, e o doamnă voluntar, pensio­nară, care merge și are grijă de zece ani de casa de acolo. Primarul mi-a zis că el nu are fonduri pentru așa ceva și n-am decât să o plătesc eu pe doamna respectivă.

Prezentare de muzeu

Din filmul documentar „Planeta Petrila”

– Casa și curtea dumneavoastră sunt ele însele un muzeu, de la pereții acoperiți cu ver­suri și până la pomii pictați din curte. Vreți să le prezentați și pentru cititorii revistei?

– Probabil că în curând o să devină și casa mea, casă memorială, Casa de Utopii. Astea sunt doar niște obiecte casnice, care mie îmi plac, pen­tru că au foarte multă artă în ele, în forma lor. Becu­rile astea arse, agățate de tavan, sunt prietenii mei care s-au dus dintre noi. Am pus și revista Di­lema, când am auzit că dispare, dar văd că a apă­rut din nou, așa că trebuie s-o dau jos, din fericire. În camera asta e un proiect de acum opt ani, cu o antologie a poeziei românești, pictată și scrisă pe corpurile unor femei. Astea sunt vreo 200 de haine, scrise cu poezie românească, ca să te îm­braci în poezie. De exemplu, aici e un deux-pieces cu poezia lui Mihai Ursachi, Un om din Tecuci avea un motor/ și nu i-a folosit la nimic. Puse pe manechine, arată frumos. Ăsta a fost unul dintre avantajele Petrilei, că aici era raiul second-hand-urilor. Le-am bătut ani de zile și am ales niște haine mai speciale pe care am scris poezii româ­nești. Sper că se va face acest muzeu al poeziei la Iași. Eu îmi fotografiez expozițiile și apoi le trans­form în albume, tipărite într-un singur exemplar, în America. Albumul ăsta e o expoziție la care am ținut foarte mult, făcută cu o pictoriță din Gua­delupa, și fiul meu, fotograf. E un soi de istoria artei, desenată pe trup. Aici sunt pietre pe care am scris cuvinte și simboluri. Pietrele așezate într-o anumită ordine deveneau versuri. Curtea casei nu e așa de mare. Pe scândurile astea verticale este o reprezentare a României, cu toate tarele ei ex­primate în cote. Stăm bine la kitsch, la „merge și așa”, la fraudare… Asta e livada mea, unde pe vremuri se juca teatru în aer liber și i se zicea Petrilaterul. Era o scenă, și în panta de acolo erau 100 de locuri, ca un amfiteatru acoperit. Acum am renunțat și am făcut altceva – Grădina Taicii Domnului, unde o să fie și o rezervație de ozon. Poți să locuiești într-o idee sau printre idei, la modul concret. Sau cum spunea Picasso, Tot ce îți imaginezi poate să fie real. Pe acest perete ex­terior al casei este o frescă cu poeții mei preferați și am găsit în pivniță niște saci cu pantofi vechi, așa că i-am și încălțat. Pirandello i-a îmbrăcat pe cei goi, eu i-am încălțat.

– De unde atâta potop de inspirație pentru atâtea „momente” artistice? Rămâneți vreodată în pană de idei?

– Niciodată! Poate în pană de materiale, dar nu de idei. Vin în cascadă – lucrez la ceva și îmi vine altă idee, și îmi vine să las ce lucrez ca să mă apuc de ideea nouă… Când m-am angajat în pre­să, în ’91, după 15 ani de minerit, am fost obligat să fac la început câte un desen pe zi, apoi au zis câte două desene pe zi, și tot timpul trebuia să pro­duc. Și trebuia la un anumit standard, că nu poți să dai orice. Obligat fiind să predau mult, repede și de calitate, mi-am dezvoltat foarte tare aptitu­di­nile, prin exercițiu zilnic. Dar trebuie și să um­bli, să vezi, să citești ca să te încarci, să ai un pic de cultură. N-am avut niciodată pană de creație, cum se întâmplă la scriitori.

15 ani sub pământ

Muzeul mamei

– Deși sunteți astăzi un artist consacrat, pu­țini știu că ați lucrat în mină timp de 15 ani! Cum a fost acea perioadă?

– Nasoală! Că era pe timpul lui Ceaușescu, iar eu tocmai terminasem facultatea. M-am gândit că o să lucrez și eu acolo, o lună-două, și după aia îmi gă­sesc altceva. Și am stat 15 ani ca topograf. Mer­geam kilometri întregi prin galerii, cu sculele în spate, ca să fac măsurători. Cumplit a fost! Lu­crai pe burtă, în noroi… Am încercat să mă an­gajez la zia­rul local și nu s-a putut, că nu eram mem­­bru de partid. Apoi am încercat să fiu mu­zeograf la Pe­troșani și nici asta nu s-a putut. Lu­cram la mină, dar în același timp desenam „operă de sertar”, cum se zicea. Nu aveam unde să public. La „Urzica” nu puteai pătrunde și altceva nu prea mai era în Ro­mânia acelor ani. Am lucrat pentru sertar două vo­lume. Mai erau saloanele naționale și interna­țio­nale de umor. La saloanele interna­ționale pătrun­deai foarte greu, pentru că bătrânii din sistem con­trolau cam tot, aveau contacte pe care nu le dă­deau. Pentru noi, cei tineri, era foarte greu să ieșim cu lucrări în afara țării. Și când am reușit, am în­ceput să adunăm premii. Până în ’90, reușisem să ajung cam la 30 de saloane inter­na­ționale pe an și am strâns atunci peste 25 de premii internaționale, unele chiar foarte importante. Din păcate, în România, acele premii nu contau deloc, nu le lua nimeni în seamă, nu îți schimbau statutul cu nimic. Nici acum nu contează premiile interna­ționale la noi. E păcat, pentru că dacă s-ar face un muzeu al umorului și s-ar expune doar lucrările românilor premiate în străi­nă­tate, ar ieși un muzeu senza­țional! Pentru că avem desenatori de mare va­loare!

Planeta Petrila

Fresca poeților preferați

– Sunteți prota­go­nist în filmul docu­men­tar „Planeta Pe­trila”, în care este ară­tată lupta dum­neavoastră pentru a salva clădirile isto­ri­ce ale minei. Știu că în străinătate filmul a avut succes, dar aici, la Petrila, cum a fost pri­mit?

– Documentarul „Planeta Petrila” s-a lansat la Festivalul de film din Amsterdam și a fost un succes. Au fost cinci proiecții, toate cu sala plină. Apoi l-am adus și aici, să îl vadă și cei din Pe­trila. Sala Casei de cultură are 400 de locuri și era plină, iar afară mai așteptau încă 400 de oameni, care nu au încăput. În primul rând stăteau primarul cu oficia­li­tățile, și eu știam că așa o să fie. În film, eu apar citind în zia­rul local un articol des­pre demolarea ce­lei mai frumoase clă­diri de pa­­trimoniu de la ve­chea mină. Au demo­lat-o pentru fier vechi… Și eu, în film, când am citit știrea asta, m-am enervat și am înjurat – „Băga-mi-aș p…a în pri­ma­rul Ilie și în tot Con­siliul local!”. L-am rugat pe regizor ca, la proiecția din Petrila, să scoată replica asta din film. Cu două ore înainte de proiecție, regizorul îmi spune, iartă-mă, nu am apu­cat să scot replica aia… Mă gândeam cu groază cum o să urc pe scenă după proiecție, să îmi cer scuze pentru limbajul bu­ru­ienos. Unde mai pui că la recomandarea mea, îna­inte de proiecția filmului, primarul l-a și decorat pe regizor, l-a făcut cetățean de onoare! Și începe proiecția, și când se apropie scena respectivă, eu mă uit la ăștia din primul rând, cu inima cât un purice, să văd ce reacție vor avea. Nu­mai că, la înjurătura mea, toată sala a sărit în picioare și a explodat în ropote de aplauze. Și-am zis: „Lasă, că e bine așa cum e”. Deci, filmul a fost primit bine la Petrila.

– D-le Ion Barbu, prima dvs. reputație a fost de mare caricaturist. Mai are trecere astăzi caricatura?

– Din păcate, nu. În primul rând, că nu mai sunt ziare în care să publici. În al doilea rând, după ’90, s-a schimbat paradigma: dacă îna­inte se publicau caricaturi fără cu­vin­te, pentru că în felul ăsta erai acoperit, puteai să dai interpretări care nu deranjau cenzura, acum s-a dat liber la cuvânt. Și, brusc, desenele nu au mai fost la fel de haz­lii. Mulți caricaturiști s-au dovedit a fi artiști foarte buni, adică de­senatori buni, dar folo­sirea cuvintelor i-a pus în încurcătură și a scos la iveală faptul că mulți nu aveau haz, poantele lor erau slabe.

– În casa în care ați locuit în copilărie ați făcut Muzeul Mamei. Cum arăta acest cartier în copilăria dumneavoastră?

– Oooo, nu mai e mai nimic din ce era atunci Petrila! Casa noastră era în Cartierul Eviden­ția­ților, unde locuiau stahanoviștii. Părinții mei nu erau stahanoviști, dar au primit repartiție aici în ’64, că vechiul cartier în care locuiam s-a demolat. Aici erau cele mai frumoase scări publice din orașul Petrila, duceau la mină și erau pline de flori. Locatarii de la casele li­mitrofe le în­grijeau, iarna le luau și bă­gau în pivnițe ghi­ve­cele. Pri­măvara, când le scoteau, era o explozie de par­­fumuri și culori! Scă­rile se conti­nuau cu aleea ce ducea la mină. Alături era un parc, o grădină pu­bli­că cu un su­perb foișor, unde Re­gele Mihai a dat un ex­tem­poral după o vi­zită în mină, când era elev în clasa palatină. Era un cartier foarte frumos, cu case pentru patru fa­mi­lii, cu arhitectură ase­mă­nă­toare cu cea en­gle­zească, cu cărămidă apa­rentă, și era plin de tran­dafiri. Co­piii se îmbrăcau în haine noi, de Paști, purtam pan­tofi de lac și băieții pe atunci țineau fundă pe cap, ca și fetele. Din pă­cate, astea s-au dus… Ne-am umplut de ga­raje din beton. Astăzi nu exis­tă un arhitect an­gajat la nicio primărie din toată Valea Jiului.

Muzeul în care se plânge mult

Din filmul documentar „Planeta Petrila”

– Impresionează mult faptul că i-ați de­di­cat ma­mei dvs. un mu­zeu. Ce cuprinde?

– Motivația am scris-o sub forma a două citate, chiar pe gardurile de la intrare. „Pentru că Dum­ne­zeu nu putea să fie peste tot, a inventat ma­ma”. Celălalt citat e din I.D. Sîr­bu (mare dra­ma­turg român n. red.) – „Ma­mă, ma­mă, de ce m-ai părăsit?”, o reinter­pretare a ceea ce Iisus i-a strigat lui Dumnezeu de pe cruce. În plus, am simțit că e o datorie față de mama mea și trebuia plătită: ea mi-a dat coloana vertebrală. Mu­zeul era casa noastră. Practic, era un apar­tament cu două camere, și noi locuiam șapte per­soane aici: părinți, copii și bunica. La intrare era un fel de terasă, pe care am închis-o ca să mai câș­tigăm o cameră, un soi de bucătărie. Perdelele sunt făcute acum din fotografii de fa­milie. Muzeul este cu multe inscripții poetice, ma­joritatea din „Vân­tureasa de plastic”, cartea lui Ma­rius Chivu. Nu doar pentru că a fost cartea anu­lui când a apărut, dar și pentru că destinul ma­me­lor noastrea fost asemănător – și mama mea a avut un atac cerebral. La Marius asta a inversat rolurile dintre ei: ea a devenit copilul și eu părintele. La re­cuperarea ei, a trebuit să o învețe să meargă din nou, să o învețe să vorbească. Muzeul este cu toate lucru­rile copilăriei mele, cu fotografiile rudelor, cu ima­gini de epocă, dar și cu câteva cărticele ale unor scri­itori români care au scris despre mamă. În ca­mera unde am copilărit, am păstrat jucăriile, unele sunt puse la borcan, în ideea că este copilărie con­servată. Bucătăria e aproape neschimbată, am scris doar pe oale ce ne găteau mama și bunica pe-atunci: limbă rece cu sos, musaca de vinete, cremă de lapte cu zahăr ars, sărmăluțe în foi de viță, supă cu găluște. Tradiția era ca duminica să mergem la biserică, de la 9 la 12, și la prânz ne aștepta bunica, cu masa pusă. Pentru masa de duminică tăia o găină și o gătea. Împărțeam la șapte persoane, nu era mult, dar era bine și atât. Aici oamenii aveau câte o curte mică, în care țineau un porc, găini… Era o celebră afumătoare lângă mina Petrila, și du­pă ce tăiam porcul, acolo îl duceam, ca majori­tatea celor ce locuiau aici. Când intrai acolo te înnebu­nea mirosul! Erau cârnați și șunci, jamboane afumate… nu le țineam acasă ca să nu se termine prea repede. La acea afumătoare se ținea un ca­tas­tif cu ce are depozitat fiecare și mergeai cu căruțul să îți mai iei din când în când câte o bucată de ceva bun. În felul ăsta, ținea porcul până la Paște.

– Este vreun exponat în Muzeul Mamei la care țineți în mod deosebit?

– Din fericire, am descoperit ceva extraordinar în pivnița casei. Mama a păstrat caietele și cărțile noastre de copii, în pachete învelite în hârtie, legate cu sfoară și numerotate pe ani. O adevărată comoară pentru mine! Bucăți de memorie salvate și păstrate în pivnița casei! Pentru fiecare dintre cei patru copii ai ei, mama a strâns, din clasa întâi până într-a 12-a, tot, 48 de pachete! Sunt cele mai frumoase exponate din muzeu, după părerea mea. Răsfoindu-le, mi-am dat seama de vremurile de atunci, când educația nu era educație, era propa­gan­dă, totul era legat de partid și era doar o pro­slăvire a Uniunii Sovietice. Recitesc și mă dis­trez ore întregi cu compunerile și desenele pe care le făceam. M-am bucurat să văd că, deși muzeul este unul foarte personal, atipic, are un succes extraor­dinar. Reacția oamenilor care vin la muzeu este de cele mai multe ori emoțională, biletul la muzeu se plătește cu „valută lacrimi-forte”. Pentru că toți re­cunosc câte ceva din universul copilăriei lor, sunt obiecte ce te aruncă brusc în anii ino­cenței și se creează imediat o legătură sentimentală cu acest spațiu. Își amintesc de copilăria lor, de mama lor, de emoțiile lor. S-a plâns mult în muzeul ăsta.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian