Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

IOAN POP „POPICU”: „Ne-a rămas sufletul în urmă”

– Prieten vechi şi drag al revistei noastre, vestitul ceteraş din Hoteni, mai-marele „Grupului Iza”, vorbește despre felul în care încercările pandemiei au întors Maramureșul la rădăcinile lui –

„De Paști, am cântat tot satul «Hristos a înviat», fiecare din curtea lui”

– Dragă Popicu, n-am mai vorbit de mult des­pre isprăvile artistice cu formația Iza, dar în perioada asta grea din care ne chinuim să ieșim, ne-am gândit cu îngrijorare la voi și la Mara­mu­reș: cum a arătat cel mai vesel, cel mai dănțuitor și țâpuritor ținut al țării, în nemișcarea impusă de pandemie?

– Cum să vă zic, doamnă dragă, a fost ceva ne­maivăzut până acum. Poate cele mai ciudate mo­mente, dar în acelaşi timp şi înălțătoare, au fost cele din preajma Paştelui. În Maramureş, în mod tradi­ţional, preotul şi învăţătorul sunt cei mai respectați oameni din sat. Şi azi, preotul este ascultat cu mare sfinţenie, iar dacă el le-a spus enoriaşilor să nu vină la biserică, oamenii s-au supus. De Paşti s-au pus difuzoare afară, și tot Hoteniul a ascultat slujba din curtea casei. Nimeni pe uliţe, nimeni la biserică, doar clopotele se auzeau peste tot satul, iar în fiecare tindă era câte un om sau o familie rugându-se în linişte. Era chiar frumos. De Înviere, la doisprezece noaptea, s-a auzit un murmur peste tot satul, apoi fie­care om, în curtea lui, cânta „Hristos a în­viat”. Cântam cu toţii tare, din toată pu­terea, şi cât puteam de frumos. O rugăciune care s-a auzit până-n cer. Tot frumos a fost şi a doua zi, chiar de Paști, când în mod tradițional se merge cu pasca şi cozonacii la sfinţit. Nu s-a putut, dar fiecare sătean a scos la poartă o masă gătită cu toate bună­tăţile puse pe ea. Vă spun, merita făcut un film, să vedeţi preotul mergând singur, din poartă-n poartă, sfinţind bucatele. Nimeni nu a mâncat până nu a trecut şi pe la masa lui. Foarte tare ne-a lipsit și mersul la cimitir. În Maramureş, s-a păstrat obiceiul ca în prima zi de Paști să nu se meargă în vizită. Toată lumea se ducea în cimitir, să „petreacă” cu morţii. Precum apostolii l-au păzit pe Iisus până acesta a înviat, tot aşa mergeam şi noi lângă morţii noştri. Până la Vecernie oamenii stăteau în cimitir, el fiind în Maramureş chiar în curtea bisericii. Ascultau Vecernia, şi abia apoi coborau valuri, valuri spre case.

– Să înţeleg din ce spuneţi că deşi Paştele de anul acesta a fost despărțit de biserică, el a fost mai adânc în trăire ca niciodată?

– A fost un Paști cum eu nu am mai trăit. A fost o sărbătoare, cum să zic… a singurătăţii. Dar în clipele acelea ciudate, nu te puteai gândi decât la învierea Domnului, la bucuria acestui eve­niment, la înţelesul lui. Familiile nu s-au mai reunit cu toţi membrii ei, așa cum e datul la noi, prietenii nu s-au mai adunat, aşa că nici petreceri nu au fost. Am sărbătorit Sfintele Paști alături de cei cu care împărțim casa. Un răgaz de gândire, de cuget. Nu ştiu dacă e mai bine sau mai rău, dar cu siguranţă a fost mai profund, poate chiar ca o răscruce în viaţa creştinească. L-am avut pe Hristos înviat în ograda noastră. Eu zic că va rămâne un reper la care ne vom întoarce şi-i vom judeca în timp valoarea.

„Doar comuniștii au mai reușit să ne facă așa de bănuitori”

Popicu în formă maximă. În spate, marele ceteraş „Paganini”, plecat la o nuntă în rai

– În afară de sărbătorile Paștelor, ce-a mai schimbat izolarea în Maramureș?

– Păi, stranii vremuri sunt astea în care să te saluţi de la distanţă cu vecinul, să te temi să dai mâ­na cu el. A da noroc este un semn de încredere, iar când nu faci asta este clar că te temi de ceva. Parcă am fi pe vremea comuniştilor, doar ei au reuşit să ne facă aşa de bănuitori. Acum ne temem de atingere, atunci ne temeam de vorbe – tot un fel de suspiciune şi una, şi alta. Tare ciudat! Alt moment straniu a fost ca maramureşenii să fie nevoiţi să com­pleteze declaraţii, pe care să scrie că merg să pună cartofii sau să cureţe câmpul sau să are. Re­stric­ţiile au venit primăvara, exact când oamenii pregătesc pământul pentru anul care începe, curăţă de buruieni, însămânţează. Dar s-a trecut cu bine peste aceste momente, pentru că oamenii mei de aici sunt brici la minte și au înţeles situaţia. Au priceput că trebuie să se protejeze pe ei, apoi pe cei din jur. Este mare lucru, pentru că pe moroşan foarte greu îl supui. Acum, în pandemie, a fost altceva. Au înţeles că este vorba de sănătate, de protejarea bătrânilor. Da, poate că unii s-au simţit jigniţi de acea limitare de vârstă pentru că, la noi, oamenii sunt în putere şi la optzeci de ani, d’apăi la şaizeci şi cinci! Dar până la urmă, şi asta au priceput: că nu poţi face excepţii pentru orice, că nu puteau pune o limită de vârstă pentru oraşe şi alta pentru sate, că nu se pot stabili unele restricţii pentru oamenii disciplinaţi şi altele pentru inconştienţi. Legea e una pentru toţi, iar dacă maramureşeanul crede în ea, va asculta. Dacă nu, nu a existat încă regim, conducător sau legi care să-i plece capul. Vă spun, maramureşenii nu s-au supus nici comu­niş­tilor. Ca să nu fie nevoiţi să devină membri de par­tid, ei plecau la muncă prin ţară, se angajau cu ziua, ca să nu fie prinşi în sistem. Mare parte din Mara­mureşul istoric nu a fost colectivizat, nu erau CAP-uri ca peste tot în ţară. Vă zic o poveste din Botiza, comuna în care m-am născut. Când au venit comu­niştii să facă întovărăşire (tot un fel de colec­tivizare), oamenii s-au prefăcut că sunt de acord. Construiau saivane comune, unde tot satul trebuia să ducă oile şi vacile. După câteva zile, saivanul lua „misterios” foc. Construiau altul mai încolo, dar şi acela sfârşea în cenuşă. Tot aşa, până comuniştii s-au prins şi au renunţat la întovărăşire în Maramureş. Vă mai zic una: când au venit cu colecti­vizarea la Şugatag, bărbaţii s-au îmbrăcat în femei, au pus copiii în faţă, iar când au venit comuniştii, i-au bătut măr. „Nu mai mergem în Maramureş, acolo femeile bat mai ceva decât bărbaţii”, au zis ei. Ha ! Ha! De ce vă spun toate astea? Ca să se înţeleagă că într-o zonă cu nişte oameni atât de greu de subjugat, într-o zonă în care se prevedea un dezastru în pandemie, pentru că mara­mu­reşenii nu renunță cu una, cu două la liber­tățile lor, oamenii au fost mai disci­plinaţi decât în tot restul ţării. Am avut foarte puţine cazuri de îmbolnăvire şi ex­trem de puţine decese, iar eu sunt foarte mândru de asta.

„Greu a fost să nu fiu împreună cu oamenii”

Ioan Pop „Popicu” și grupul „Iza”

– Dragă Popicu, dumneata şi „Grupul Iza” rupeţi scena în două cu muzica tra­diţională maramureşeană, când luaţi ce­tera în mână, nu mai poate sta nimeni lo­cului. V-a fost greu să puneţi vioara în cui?

– Am cântat în fiecare zi aici, acasă, eu fredonez tot timpul când lucrez în ogradă, dar am fost invitat și în activitățile Liceului de muzică, alături de profesorul Călin Ionce. Le-am cântat elevilor, am discutat cu ei despre folclor, despre instrumentele mu­zi­cale tradiţionale. Îmi place să fac asta, mă simt util când văd tineri interesaţi de fol­clorul tradiţional. Mă simt foarte bine să fiu în actualitate, să le pot vorbi tinerilor, la fel cum bine mă simt când niște viitori miri ne cheamă la nun­ta lor, să cântăm. E, cum să vă zic, acelaşi fel de bucurie, pentru că amândouă sunt împărţite cu generaţia tânără. Eu şi „Grupul Iza” nu ne abatem nicio clipă de la folclorul tradiţional, cântăm cu instrumente vechi, simple, iar când tinerii ne invită la nunta lor, înseamnă că încă apreciază folclorul autentic. Şi elevii de la Liceul de muzică sunt foarte interesaţi de tradiţie. No, partea asta o fost faină în izolare. Greu a fost să nu fiu împreună cu oamenii. Ce-am în­văţat toată viaţa am încercat să dau înapoi se­menilor mei, să se bucure şi alţii de ce pot face eu. Muzica populară tradiţională este ce le ofer eu românilor, cu toată bucuria şi priceperea mea, de zeci de ani, şi este foarte greu să fiu smuls dintre oameni. Aşa de mult îmi place compania lor că, pentru mine, cel mai frumos lucru de pe pământ erau şezătorile din bătrâni. Iubesc oamenii adunaţi laolaltă. Ce însemnau şezătorile? În trecut, seara, oamenii se adunau la cineva acasă, îşi luau cu ei un lucru de mână şi, meşterind aşa, povesteau despre oameni, despre cei plecaţi, despre viaţa satului. Bă­trânii spuneau amintiri din trecutul lor. Se minunau de cât de deştept era câte unul, mai spuneau o glu­mă. Era foarte plăcută seara, să lucrezi ceva cu mâi­nile, dar să fii între prieteni, să povesteşti, să râzi, să cânţi…

„Să trăim mai simplu și mai modest”

– Mie, muzica din Maramureş mi se pare cea mai rapidă și veselă din tot folclorul românesc. Îți trezește imediat pofta de viață…

– Aşa-i, aţi simţit-o bine. Muzica din Maramureş nu este una foarte complicată, chiar mai simplă decât în alte locuri. Simplitatea aceasta îi dă veselie. De când sunt muzicant, am observat că muzica este utilă numai dacă-ţi dă o anumită stare. Dacă nu creează stare, nu are sens. Un alt lucru pe care l-am înţeles este că în muzică are valoare şi pauza. Pe vremuri, când la eveni­mente se cânta cu doar câ­teva instrumente, se făceau pauze, momente de linişte, apoi iar o horă, o doină, o horă, iar li­nişte… În felul acesta, lumea pleca acasă bucu­roasă, veselă, relaxată. Acum, după o nuntă, mergi dimineaţa acasă rupt de oboseală, pentru că totul este dat la ma­xi­mum şi nu mai există linişte. Chiar şi când serveşti ceva de mân­care, muzica duduie ca mitraliera în fundal, de nici nu poţi vorbi cu vecinul de masă. No, eu încerc să le spun oame­ni­lor, să-i povăţuiesc cum să facă – unii as­cul­tă, alţii mai puţin. Însă noi, „Grupul Iza”, ne menţinem pe tradiţia şi veselia noastră şi ne ajung cei care ne apre­ciază, sunt chiar destui.

După ciuperci

Cu Anuţa, nevasta (St.) și Voichiţa, cumnata, în toiul petrecerii

– Dar acum, în vre­murile acestea fără mu­zică, în ce vă găsiţi bucu­­ria?

– Aici, la Hoteni, la mine? Aaaa, am tot timpul ceva de făcut, iar cu pauza asta, am chiar mai multe. Proiecte de tâm­plărie abandonate, pentru că eram tot timpul pe drumuri, treabă în grădină. Noi punem totul de mână, cartofii noştri, roşiile, porumbul. Mergem și la moară să măcinăm porumb, şi avem mălai bun tot anul. Acum a dat căldura la noi şi eu por­nesc în pădure, după ciuperci. Primăvara, pri­mele sunt cele de lemn, păstrăvii de fag, cum se nu­mesc la noi. Apoi apar ciupercile de prun şi toate celelalte. Cred că una dintre cele mai mari bucurii ale mele este căutatul de bureţi, cum le spunem noi ciupercilor. Îmi place să merg, chiar dacă nu găsesc. Umblatul prin codru mă liniștește, fac mişcare, e minunat. Cunosc bine bureţii, m-a învăţat bunicul meu. El a fost un om care a trăit efectiv în pădure, a fost bu­tinar, adică lucrător forestier. A rămas orfan la zece ani şi, ca să-şi câştige existenţa, a lucrat toată viaţa numai la pădure. Ea i-a fost casă şi masă, nu era nimic din misterele şi bogăţiile codrului pe care bunicul să nu le cunoască. Ţin minte cum dimi­neaţa, foarte devreme, se trezea, mă trezea şi pe mine, şi-l vedeam cum lua pe inima goală o gură de horincă, în care punea rădă­cină de ghim­beriţă (un fel de ghimbir au­tohton). Amar ca fie­rea, dar în­dulcit puţin de ho­rin­că, ăsta era leacul lui, şi un pa­har de lapte acru. La patru di­mineaţa! S-a dus la cer la no­uăzeci şi şapte de ani. Ba, chiar, a murit bietul du­pă un accident, că era încă în putere şi la minte, şi la trup. Mă gândesc mereu cu drag la bu­nicu’, când merg prin pă­dure, asta e chiar una dintre ma­rile mele bucurii, vă spun drept.

– Popicu, multe necazuri ne-a adus pandemia asta, dar din tonul dumneavoastră, înţe­leg că sunt şi ceva lucruri bune de luat în seamă…

– Trebuie să fie, îi musai aşa! Eu ştiţi ce sper? Că poate după nenorocirea asta, ne vom întoarce la cum era pe vremuri, mai simplu, mai modest, cu nunţi mult mai mici, făcute în curţile oamenilor, nu la restaurant, cu cheltuieli mai mici, cu smerenie. Prea multă fală am adunat în noi, prea vrem mereu să arătăm cât suntem de tari, câţi bani avem. Asta e valabil în toate aspectele vieţii noastre. Uitaţi, după revoluţie, după ce fabricile şi minele din Maramureş au dis­părut, oa­menii a plecat la muncă în străinătate. Unde-o fost mai greu, acolo s-au dus, că erau obiş­nuiţi cu munca grea. Și-au izbutit! Au fost har­nici și demni în stră­ină­tate, ma­jori­tatea mo­ro­­şenilor au firme în Europa, sunt oa­meni respectaţi, nu au fost ca alţii, să se de­dea la lucruri mur­dare. Dar de făloși, tot făloşi au rămas, aşa că, întorşi acasă, au construit case uria­şe, moderne, colo­ra­te, de zici că tot Ma­ramureşul e un coş de ouă de Paşti. Auto­ri­tățile n-au ştiut sau nu au vrut să dea legi care să le inter­zică dez­mățul ăsta, care să-i oblige să cons­truiască tradi­ţio­nal, ori să-şi facă vi­lele co­lorate în afara sa­tului. Sufăr, de-a drep­­tul, că ţinuturile istorice ale Maramu­reșului sunt stricate definitiv de aceste construcţii. Mi-s dragi oamenii, ad­mir faptul că mun­cesc, că vor să le fie bine, dar au stri­cat aspectul aces­tui ţinut unic ca frumusețe. Poate că ei nu şi-au dat seama, dar legiu­itorii ţării trebuiau să ştie, trebuiau să anticipeze dezastrul pe care-l vor face în zonă, pentru uriaşul ei potenţial turistic. Ăsta este unul din marile mele reproşuri pentru conducerea ţării: că nu a dat legi care să interzică construcțiile moderne în zonele tradiţionale. Alte țări au știut să-și apere satele vechi. În Cehia și Polonia, tradiția este sfântă! De asta zic, poate că pandemia ne arată cu degetul că prea suntem făloşi, ş-om mai pune şi noi nasul în pământ oleacă.

– Aţi vorbit de moroşenii întorşi acasă, în Ro­mânia. Sunt curioasă: se întorc și la ceea ce fă­ceau înainte, au drag de vite, de munca în gră­dină, la câmp, sau străinătatea i-a schimbat total?

– Să ştiţi că mă uit adesea în curţi şi-i văd ca şi cum nu ar fi fost plecaţi vreodată. Sunt mândru de ei. Nu ne-au făcut de râs pe unde au umblat, iar odată reveniţi, n-au uitat de rânduielile locului. Vă spun în cunoştinţă de cauză, sunt şi eu om umblat, am colindat prin toată Europa şi m-am interesat anume de moroşenii mei. Extrem de puţini au fost pierde-vară pe acolo. Au rămas harnici şi asta se vede când revin acasă. Chiar acum, în clipa asta, mă uit peste gard la vecinii mei care au fost plecaţi ani de zile în Italia, şi-i văd săpând la grădină, totul e tras la dungă. Spiritul acesta gospodăresc nu piere cu una, cu două.

„Unde alergăm așa, de nebuni?”

Grupul „Iza”

– După tot ce ni s-a întâmplat în ultimele luni, cum vedeţi dumneavoastră viitorul României? Aveţi ceva preziceri?

– Grea întrebare! Nu ştii de azi pe mâine ce va fi. Nici cei care ne conduc nu ştiu. Nu merge deloc bine treaba. Nu ştiu ce să zic… Poate, totuşi, acum mai mult ca niciodată vom aprecia viaţa, pur şi simplu. Viaţa! Să ne ţinem sănătoşi înseamnă să ne respectăm pe noi, pe cei din jurul nostru… Aşa ne vom aduce, sper, aminte, de strămoșii noștri, de ce înseamnă să fii bun, să ajuţi fără să ceri ceva îndă­răt. Ţin minte pe vremuri, când cineva îşi făcea o casă, numai ce vedeai oamenii din sat cum pornesc pe uliţă. Unul cu o lopată, altul cu instrumente de tâmplărie, mergeau ca să dea ajutor, fără să fie chemaţi. Puneau umărul pentru că aşa le era în fire. Făceau clacă, munceau, râdeau, cântau, iar la fi­na­lul zilei, beau şi o horincă împreună. Nu luau bani ni­ciodată. Eu sunt om simplu, nu am eu solu­ţiile, eu vorbesc numai din ce văd, din ceea ce ştiu des­pre trecut şi observ în prezent. Iar în prezent, chiar dacă ne-am cam pierdut cu firea, observ şi lucruri bune. Uitaţi-vă ce frumos s-au organizat micii pro­ducători din Maramureş, în pandemia asta… Ime­diat ce totul s-a închis, au început să se facă ştiuţi pe Internet. „Vând brânză”, „Vând ouă”, „Vând le­gume proaspete”, „Vând pâine de ca­­să şi cozo­naci”. Îţi lasă produsele la poartă, bune, sănătoase, muncite de ei, făcute de ei. Oa­menii au încredere unii într-alţii, asta e sfânt în Ma­ramureş. Noi nu minţim. Nu minţim, dar nici nu ne place să fim minţiţi. Cum ne va fi în viitor? Mă tot căz­nesc să aflu un răspuns… Pandemie sau nu, doamnă dragă, oricum o luasem razna. Oamenii au tot alergat şi alergat tot mai în faţă, mai departe. Au alergat şi au uitat de suflet. Treaba asta, boala asta ne-au oprit din alergat, şi abia acum am observat că sufletul ne rămăsese înapoi, nu era cu noi. Acum stăm şi ne întrebăm: unde alergam aşa, de nebuni? Poate că ne refacem, trupește şi sufletește este fie­care dintre noi, apoi refacem și satul, oraşul, ţara, so­­cie­tatea. Pământul ăsta întreg!

– Frumoase vorbe şi potrivite pentru finalul discuţiei noastre, dar nu pot încheia fără să vă întreb de frumoasa Anuţa, soţia dumneavoastră…

– Frumoasa mea e bine, sănătoasă, mulţumesc de întrebare. Să ştiţi că şi ea gustă din plin timpul petrecut mai mult acasă, să se mai odihnească, prea eram nedormiţi după atâtea drumuri şi cântări. O simt că păşeşte uşor, să nu mă deranjeze cât vorbesc cu dumneavoastră. Tare s-a mai bucurat să ne caute din nou „Formula AS”, vă iubeşte mult de tot, ne­spus de mult. Doamne, ce ne-am supărat în iarna as­ta, să auzim de domnu’ Bogdan Lupescu… Of, am plâns amândoi… Vă zic drept, nu o văd în clipa asta pe Anuţa mea, dar vă pot spune ab­solut sigur că s-a apucat să prepare dul­ceaţă de căp­şuni, după aroma gro­za­vă ce pă­trun­de pe sub uşă…

foto: IULIAN IGNAT (3), ALIN POP

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian