Anotimpul pădurii

Era dimineață, devreme, și deschideam ochii numai pe jumătate, ca s-o pândesc. Ea se-nvârtea prin bucătărie, povestind parcă cu cineva. Când se-așeza pe scău­nelul de lemn, la sobă, ca să facă focul, deschideam ochii, căci ea stătea cu spatele la mine și nu putea să vadă că nu mai dorm. Dar acum cred că știa, cred că sim­țea că mă prefac. Și poate de aceea vorbea, cred că de fapt mie îmi spunea ce să nu uit, cu mine vorbea, ca să țin minte.

În bucătăria mare nu era nimeni în afară de noi două. Ea, cu conciul gata făcut în vârful ca­pului, prins cu agrafele împletite din sârmă groa­să, eu, ascunsă în pat, sub duna uriașă din pene de gâscă, ușoară, de credeai că te aco­peri c-un nor. Și ea, Buna, povestea cine știe cu cine, des­pre un gard care trebuia reparat, despre o găină care nu mai făcea ouă, despre cratița cea mare și roșie care s-a găurit, și despre multe altele încă. Și eu adormeam alintată de vocea ei molcomă și mă trezeam și iar adormeam și vi­sam, în vreme ce lumina se furișa pe fereastră, se lipea mai întâi de spătarul scaunului și-apoi se scurgea ca o apă ma­re, pe tot peretele. Și când tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna că se apropie de pat și mă cheamă: „No hai, că-i vremea de pădure”. Și câtă vreme eu mă sco­boram din pat pe scăunel și-apoi jos, câtă vreme îmi beam laptele, ea își lua șurța care avea buzunare mari și pregătea coșu­rile. Coșul ei de nuiele cu frânghii late, ca să n-o taie la umeri, și coșul meu mic, ce-avea o dun­gă lată ma­ronie, ca un brâu, pe mijloc. Pu­nea în coșuri una și alta și îmi spunea mereu a­ceeași poveste: că a­tunci când mergi în pă­dure e bine să fii pre­gătit, să ai la tine o bu­cată de pâine, că nu se știe niciodată cu cine te poți întâlni, să ai un ca­păt de ață, că poate tre­buie să legi oarece. Că e bine să nu uiți să iei un săcuț ori o straiță ca să strângi bu­ruieni de leacuri. Nu-i rea nici o nă­fra­mă, dacă vine ploa­ia, că, vorba ceea, nu se știe ni­cio­da­tă… Și-n vre­me ce-mi spu­nea toate as­tea, des­chidea sertarele dula­pu­lui mare și scotea de aco­lo, pe rând, sfori, pungi, pâi­nea, pe care o înfășura într-un ștergar, și mai lua și o coțcă de za­hăr sau poa­te două, ca să mi le dea când îi zi­ceam că mă dor picioarele. În­chi­deam ușa, pu­neam mă­tura în prag, ca să știe ori­cine că suntem pe-a­proa­pe și apoi plecam.

Și cum să nu fim a­proape, căci pădurea era doar la capătul gardu­lui… Din câțiva pași, eram dincolo de casa Nas­tasiei, treceam puntea peste Valea Albă și gata, ajungeam. Știam că, de cum treceam de tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să lălăiesc cât voiam, prin curte ori pe uliță. Așa mi-a spus Buna, să tac în pă­dure, ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta, până în­tr-o zi când ne-a prins ploaia, o ploaie bogată de vară, și Bu­na m-a așezat sub crengile unui fag scor­buros, ca să mă apere. Și câtă vreme ea a um­plut mai departe, prin ploaie, căldărușa cu zmeură, eu am rămas sub crengile groase ale copacului, as­cunsă de pică­turile mari care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit. Și – atunci, da, atunci într-adevăr, am auzit. Mai întâi, un frea­măt greu. Ghemuită lângă trun­chiul gros al copacului, aco­perită cu năframa Bunii, care mă apăra de ploaie, auzeam un fel de tropot îndepăr­tat care venea de undeva de departe și se apropia pe sub iarbă, însufle­țind într-o legănare imensă în­treaga pădure. Crengile săltau înnebu­nite parcă și răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare pri­mejdie. Și-am auzit și murmu­rul apelor care ve­neau de sus și de jos, dinăuntru și din afa­ră, și în momentul acela, mi s-a pă­rut, dintr-o dată, că în loc de de­gete îmi creș­­teau frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi sub­țirele, niște lujeri fi­ravi ca de mestea­căn.

Eram sub copa­cul bătrân, ramurile lui mă acopereau cu o pla­toșă verde, ca o scoar­ță răcoroasă de mătase, care m-a prins pe veci în strân­soarea ei. Eram în mij­locul pădurii și ploua. Creș­team în ploa­ie și pădu­rea se bucura fremă­tând.

Câteodată, mi-e tare dor de pădurea co­pi­lă­riei mele și de Bu­na. E dimineață devre­me. Des­chid ochii nu­mai pe ju­mă­tate, ca să pân­desc ziua care toc­mai începe. Ca­sa e alta și lumina care pare a­ceeași nu mai curge azi ca un șuvoi pe pereți. Mă ridic din pat și-mi prind părul în vârful capului într-un conci țuguiat. Câtă vreme îmi pregătesc cafeaua, vor­besc despre una și alta, singură, în bucătăria goală. Despre o cană care s-a spart, despre un cuțit care nu mai taie, despre un ceas care a înțepenit. Și de undeva, de departe, străbate o chemare: „No hai, că-i vremea…”. Și atunci îmi pregătesc geanta. Și pun în ea una și alta, că atunci când mergi în lume e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se știe ni­cio­dată cu cine te poți întâlni, să ai un capăt de ață, că poate trebuie să legi oarece… Nu-i rea nici o nă­framă, dacă vine ploaia… Și mai pun și o bom­boană, pentru când m-or durea pi­cioa­rele. Și ies din casă printre oameni și ma­șini, înfășurată în­tr-o pla­toșă verde de amintiri, ca o scoarță răco­roasă de mătase. Și nu-mi rămâne altceva decât să tac, căci în lume legile sunt altele. Și să mai aștept o ploaie de vară.

(Ilustrații din albumul „Orașul înfiat. Orașul înviat” de MARIA COSMINA DRAGOMIR)