DIANA DUMITRESCU: „Viața trebuie trăită din plin!”

• A jucat roluri de succes în serialele produse până în 2014 de Media Pro Pictures. S-a făcut remarcată şi în ca­litate de prezentator al unor emisiuni TV, dar şi al finalei Eurovi­sion din 2018. În primăvara acestui an, a revenit în televiziune, în calitate de moderatoare a emisiunii „Mireasa”, de pe postul Antena 1 •

„Un copil te face regină”

– N-am mai vorbit de mult, dar sper că veștile despre tine sunt bune. Tocmai te pregăteai să lan­sezi un proiect la An­tena 1, emisiunea „Mireasa”, când a venit pan­demia. Bănuiesc că n-a fost tocmai ușor…

– Ușor n-a fost, însă mi-am revenit destul de rapid din spaima iniţială. Filmările la Antena 1 au mers înainte, conform programului, cu toate măsurile de precauție necesare și cu speranța că Dumnezeu ne va ocroti. Prinsă în muncă, n-am prea avut timp pentru gânduri negre, ba chiar aș spu­ne că am dezvoltat un optimism des­tul de paradoxal, considerând ce se întâmpla în jurul meu. Mi s-a întărit convingerea că viaţa trebuie trăită din plin, că fiecare secundă din existenţa noastră e ex­traordinar de importantă şi nu trebuie să fie pierdută. Faptul că au murit şi au suferit atâţia oameni, faptul că există problemele econo­mi­ce care ne afectează traiul de zi cu zi sunt, cu siguranţă, motive de îngrijorare, dar tot ele trebuie să ne mobilizeze pentru a acționa. Eu cred că viaţa trebuie celebrată! Perioada asta pe mine m-a făcut să realizez că vreau să trăiesc şi mai intens, să mă bucur şi mai mult de familie şi de prieteni, să fiu şi mai atentă la tot ceea ce mă înconjoară…

– Ești plină de optimism, deși pandemia te-a prins cu un copil în brațe…

– Da, pe mine pandemia asta m-a prins cu un co­pi­laş foarte mic în braţe: Carol, băiatul meu, abia ur­mează să împlinească 9 luni. Dar devenind mamă, am căpătat și mai multă putere. E incredibil ce forță îi dă maternitatea unei femei. Un copil te face re­gi­nă, îți dă suveranitate și echilibru. Maternitatea e o bucurie care-mi răscumpără toate suferințele din trecut.

Cutiile salvatoare

– La ce te referi, exact? Viața ta seamănă mai degrabă (că tot ai vorbit de regine) cu o prințesă scoasă la bal…

– Mai întâi am trecut printr-o perioadă grea, când am venit în Bucureşti din Constanţa natală – un episod pe care ţi l-am povestit la primul interviu. Atunci am ieşit la lumină cu ceva noroc, cu multă muncă, dar şi susţinută de gândul că oricând „pot să mă întorc acasă, la mama”. Au ur­mat apoi anii aceia, destul de mulţi, în care am jucat enorm în serialele produse de MediaPro Pictures. Ajunsesem o actriţă foarte populară, m-am măritat şi eram fericită… După o vreme însă, într-un timp destul de scurt, toată fericirea asta s-a năruit. Am divorţat, la MediaPro s-au sistat toate producţiile de seriale şi n-am mai avut de lucru, iar pentru că eu fusesem un om corect şi respectasem regulile, adică orice legătură cu „exteriorul” să se facă prin inter­mediul pr-ilor, nici nu aveam cunoştinţe în lumea filmului ori a teatrului, astfel încât să mă repliez rapid, să merg la alte cas­tinguri, să contactez alţi regizori ori producători… Uite-aşa, în modul cel mai neaşteptat, m-am trezit iar într-o situaţie critică: nu mai aveam serviciu, nu mai aveam bani, mi-era greu să-mi plătesc până şi chiria… Perioada aia m-a pus la pământ, efectiv, dar m-am ambiţionat să mă ridic de jos şi să o iau de la capăt. Am lucrat cu mine, cu psi­hi­cul meu, şi am de­venit puţin mai dură, mai tran­­şantă. Atunci am in­ventat „D’box”-ul: am în­văţat de pe internet tehnica decupajului şi am început să confecţionez nişte cutii foarte drăguţe, apoi tot felul de alte obiecte de­co­rative. Iniţial, doar aşa, pentru mine. Dar într-o zi au venit nişte prieteni în vizită şi, când mi-au văzut cutiile, au insistat că trebuie să-mi fac o pagină de Facebook şi să şi vând. Aşa a apărut „D’box”-ul şi aşa am ieşit, practic, din pe­rioa­da aceea grea: am început să primesc o mulţime de co­menzi, să merg la târguri de specialitate şi să-mi câş­tig banii din care să trăiesc de­cent. Ţi-am povestit lu­cru­rile astea nu pentru că m-aş victimiza, ci pentru a-i face pe oameni să înțeleagă că „prin­țesele” care apar la televizor nu sunt scutite de­loc de necazuri și nu trăiesc într-o lume paralelă, unde există doar bine, și nicio­dată rău.

„Numele fericirii: Alin”

– Din fericire, viața ta a luat-o din nou „în sus”. În 2018 te-ai recăsătorit, iar acum ții în brațe un copil. Te-ai desprins destul de ușor de trecut?

– Ştii cum a fost? Când soțul meu, Alin, mi-a cerut mâna, i-am spus „Da, mă căsătoresc cu tine, dar eu nu ţin nea­părat la asta. Sunt foarte fericită aşa cum suntem acum.” Ideea era că nu voiam neapărat să fac pasul ăsta – căsnicia schimbă lucrurile între cei doi oa­meni care alcătuiesc un cuplu. Deci am mai stat aşa, cu Alin, încă vreo doi ani, până când el a zis: „Gata! Vreau să ne căsătorim, să fim bine­cuvântaţi în faţa lui Dumnezeu! Şi, cu siguranţă, o să rămâi şi însărcinată.” Amândoi ne doream foarte mult un copil, dar eu aveam unele probleme şi nu reuşeam deloc să rămân gravidă. Ei, când el mi-a spus lucrurile astea, n-am mai zis decât „Bine!”. Pur şi simplu, n-am mai avut temeri, nu mi-am mai pus întrebări… Am crezut în con­vin­gerea lui şi, la trei luni după nuntă, am rămas și gravidă, natural, așa cum prevăzuse Alin. Ceea ce mi-a întărit şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi mi-a arătat că, în­tr-adevăr, toate lucrurile vin la momentul potrivit.

– Ce fel de om este Alin?

– Este un om extrem de bun la suflet! Ajută pe toată lumea cu tot ce poate. Dar, la nevoie, este şi un tip ferm – adică, în munca lui, aceea de cons­truc­tor, nu poţi să ţii lucrurile sub control fără o anu­me fermitate. Însă fermitatea lui e întotdeauna ma­nifestată elegant. Ca soţ, este blând, foarte atent şi îmi oferă foarte multă dragoste. Acum, sigur, nici Alin nu e perfect, aşa cum niciunul dintre noi nu suntem. Dar cel mai important este că e omul po­trivit pentru mi­ne! Cât am fost singură, me­reu în mintea mea era gân­dul că „îmi do­resc să am parte de o iubire cu un strop de ne­bu­nie”. Iar Alin, din cli­pa în care ne-am cu­nos­cut, mi-a ofe­rit e­xact asta: iu­bire, a­ten­ţie şi un strop de nebunie. Adică în viaţa noas­tră nu e­xistă nicio­dată mo­­no­tonie şi noi, doar în doi fi­ind, ne sim­ţim mi­nu­nat. Avem şi prieteni, în com­pa­nia cărora ne sim­ţim bine, dar noi, doar în doi fiind, nu ne plictisim niciodată şi suntem fericiţi.

– Nu te-ai temut de maternitate? Actriţele, mai ales, îşi fac griji din cauza siluetei, a perioadei de pauză profesională…

– Ines, eu am fost convinsă c-o să fiu o gravidă grasă – şi aşa am fost, că, în timpul sarcinii, am luat în greutate 18 kilograme şi m-am gândit că era po­sibil să rămân grasă şi după naştere – aici, din fe­ricire, n-am mai avut dreptate, fiindcă uite c-am re­uşit să slăbesc. (râde) Dar ideea e că mi-am dorit atât de mult copilul, încât nu mi-a mai păsat de ni­mic altceva: nici de siluetă, nici de profesie, de ni­mic! Mi-am spus: „Diana, a trecut vremea când trăiai la 50 de kile. Ai 35 de ani, eşti mai aproape de 40 decât de 30, aşa că mulţumeşte-i lui Dumne­zeu că eşti gravidă!”.

– Te-a schimbat maternitatea în vreun fel? Te-a ajutat să-ți descoperi virtuți ascunse?

– Da, și înainte de toate răbdarea, o trăsătură lipsă a caracterului meu. O ţin minte pe doamna Ste­la Popescu – Dumnezeu s-o ierte! – cum îmi spunea: „Mamă, în meseria asta trebuie să ai răb­dare, răbdare, răbdare!” Şi eu mă luptam să devin mai răbdătoare, da’ nu-mi prea ieşea! Aşa c-am fost con­vinsă că şi cu copilul o să fiu la fel de pre­ci­pi­tată, în schimb, odată ce Carol s-a născut, am desco­perit cu uimire că, în ceea ce-l priveşte, rezervele mele de răbdare sunt infinite! Așa cum ți-am spus, maternitatea aduce schimbări profunde.

Emoția unui buchet de flori

– O altă schimbare fericită în viaţa ta a fost revenirea pe micul ecran, în rolul de moderator al emi­siunii „Mireasa”, de la Antena 1. Deşi ai ex­perienţă ca prezentator TV, reality-show-ul este un gen cu care nu te-ai mai întâlnit până acum. Cum te descurci?

– Pe mine m-a chemat la casting-ul pentru emisiunea asta un fost coleg şi am mers acolo aşa, fără vreo aşteptare reală, tocmai fiindcă nu aveam experienţă cu genul ăsta de emisiune şi, sinceră să fiu, nici nu eram un telespectator de reality-show-uri. Când am fost sunată şi mi s-a spus „Hai să ne-apucăm de treabă!”, am zis „Staţi! Cum adică? N-aţi găsit pe altcineva mai bun decât mine?”. (râde) Apoi am cântărit foarte mult dacă să accept sau nu oferta. Carol avea 7 luni şi nu prea voiam să mă despart de el atâtea ore, riscând să ratez tot felul de lucruri noi din viaţa lui, şi nici de ideea de a mă întoarce în televiziune nu eram prea convinsă. Dar, până la urmă, am luat proiectul ăsta ca pe o provo­care. Şi a contat şi faptul că Alin m-a susţinut şi m-a încurajat. Deci am zis: „Bine! Ce-o fi, o fi! Hai să nu-mi stric karma bună.” În plus, eram liniştită și în ceea ce privea plecările de acasă, fiindcă mama mi-a promis c-o să mă ajute, c-o să stea ea să-l îngrijească pe Carol, cât lipsesc eu. Aşa am bă­tut palma cu cei de la „Antenă”. Dar emoţii am avut multe şi mari! Nu doar că mă confruntam cu un gen de emi­siune cu care nu eram familia­ri­zată, dar acum se adă­ugaseră şi toate re­gulile de sigu­ranţă dictate de pan­demie, care îngre­unează mult lucrul. De pildă, n-am mai avut voie să iau legătura direct cu concu­renţii, cum ar fi trebuit, ci a trebuit să vorbesc cu ei prin inter­mediul unei plasme, or, e foarte di­ficil să-i faci pe nişte oa­meni ne­cunoscuţi să-şi deschidă sufletul faţă de tine, să-ţi spună ce gândesc, ce simt, ce trăiri au, totul aşa, de la dis­tanţă. Plus că emisiu­nea asta a de­butat după încheierea uneia similare, moderată de Mirela Vaida, pe care lumea o iubeşte foarte mult, deci com­paraţiile între mine şi ea erau ine­vitabile. Au existat şi destule co­mentarii ne­gative pe reţelele de so­cializare, co­mentarii care m-au făcut să sufăr şi, iniţial, chiar să mă îndo­iesc de abilităţile mele de om de tele­vi­ziune. Însă producătoarea emi­siunii, Maria Mari­nes­cu, mi-a spus ceea ce era evident: că niciodată nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi că persoa­nele acelea care au făcut comentarii negative nu reprezintă decât o parte, şi nu cea mai consis­tentă, din publicul nostru.

– Emisiunea „Mireasa” are ca ţel să găsească şi să urmărească, în timp real, poveşti de iubire…

– Un demers lăudabil, zic eu, dacă ţinem cont că trăim într-o epocă în care, din cauza internetului şi a tehnologiei, până şi dragostea tinde să se „ex­ternalizeze”, să se trăiască nu direct, ci prin inter­mediul aplicaţiilor de pe telefoane sau calculatoare.

– Crezi că dragostea adevărată mai are sorți de izbândă în ziua de azi?

– Sincer, cred că sorţii de izbândă sunt foarte, foarte reduşi. Pentru că, din lume, au dispărut aproa­pe cu totul romantismul, acea bunăcuviinţă în abordarea unei femei, ideea de a curta o femeie, de a sta faţă în faţă, ochi în ochi cu ea… Acum, fe­tele şi băieţii se „agaţă” pe reţelele de socializare şi se „cunosc” prin mesaje, adesea scrise agramat sau cu prescurtări aberante şi cu emoticoane care ar vrea să transmită nişte stări de spirit, nişte senti­men­te… Dar cum poţi să înlocuieşti cu nişte emoticoane emoţia unui buchet de flori real, a unei atingeri de mână, a unei îmbră­ţişări, a unei plimbări romantice, a unor discuţii sincere, de suflet?! Ca să nu mai spun că existenţa reţelelor de socializare înseamnă că tentaţia e mereu la doar un clic distanţă, aşa că, din nou, în con­di­ţiile astea, să întâlneşti şi să creşti o iubire autentică, bazată pe cunoaşterea partene­rului şi pe încredere a devenit o raritate.

Dor de Zița și scena teatrului

– Rolul de moderator al unei emisiuni TV înseamnă tot un fel de actorie, însă nu ţi-e dor de actoria adevărată, de platourile de filmare şi de scena de teatru?

– Ei, ba sigur că mi-este foarte dor! Abia aştept ca situaţia să permită redeschiderea teatrelor, astfel încât să putem să reluăm, la Teatrul Excelsior, piesa „O noap­te furtunoasă”, în regia lui Ste­lian Milu, în care o joc pe Ziţa. Ziţa e un rol atât de ofertant pen­tru o actriţă, încât mereu e o bucurie s-o întruchipez pe scenă. Eu am jucat inclusiv după ce-am rămas însărcinată, până când a început să mi se vadă burta, şi am revenit pe scenă imediat după ce am născut şi am slăbit suficient. Din păcate, s-a declanşat pan­demia as­ta şi iar a intervenit o pauză. Care sper totuşi să nu mai dureze mult, mai ales că spectacolul e foarte apreciat de public. Pe de al­tă parte, abia aştept re­des­chi­derea teatrelor, nu neapărat pentru mine, fiind­că eu, din fericire, nu de­pind de banii câştigaţi din ac­to­rie, însă mă gândesc la ma­joritatea colegi­lor m­ei actori, care sunt fie în şomaj tehnic, fie, ca freelanceri, n-au mai câştigat nimic, bieţii de ei, de când s-a de­clarat starea de urgenţă, şi acum sunt, din punct de vedere financiar, la pământ.

– În urmă cu 10 ani, mi-ai spus că motto-ul tău de viaţă era „carpe diem”. După toate schim­bă­rile care au survenit în viaţa ta, ţi se mai potri­veș­te?

– Mai mult ca oricând! După încercările la care am fost supuși în ultima vreme, mi se pare că să trăieşti clipa e cel mai important!

Foto: ANTENA 1 (2), dianadumitrescu.ro