Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Excelenţa Sa, David Saranga, ambasadorul Statului Israel în România: „Principala bogăție a țării sunt oamenii. În ei trebuie investit”

• Și-a început cariera diplomatică în Bucureşti. La începutul anului 2019, a revenit în România, ca ambasador al Israelului, pentru o a doua misiune în ţara noastră, eveniment despre care a afirmat că „este o mare bucurie” •

„Ca să-i înțeleg cât mai bine pe români, trebuia neapărat să le învăț limba”

– Excelenţa Voastră, încep acest interviu cu un amănunt măgulitor pentru noi: vorbiți limba română în mod fluent. Există, în genealogia fa­mi­liei dvs., o legătură cu România?

– Strămoşii mei, atât cei din partea tatei, cât şi cei din partea mamei, au trăit în Spania. În co­pi­lărie, limba pe care o vorbeam acasă, cu părinţii şi cu bu­ni­cii, era ladino, vechea versiune a spaniolei. Însă, după cum se ştie, din cauza Inchiziţiei, în 1492, majoritatea evreilor din Spania au fost expulzaţi, răs­pândindu-se prin diverse zone ale lumii. Stră­moşii mei au făcut parte dintre cei care s-au stabilit în Balcani, mutându-se din loc în loc, în funcţie de posibilităţile de a munci, de a-şi asi­gura traiul. De exemplu, bunicii mei din partea tată­lui s-au născut în Bulgaria, dar, la un moment dat, s-au mutat în Turcia, unde tatăl meu s-a și născut. Apoi, în 1949, deci la un an după crearea statului Israel, tata e emi­grat acolo – avea 16 ani. Peste 90% din populaţia Israelului a fost alcătuită din imi­granţi, oameni care s-au mutat în Israel fie înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, înainte de Holocaust, fie după crearea statului Israel. Practic, fiecare persoană din Israel vine dintr-un alt colţ al lumii, are origini dife­rite: oamenii au ajuns în Israel din peste 70 de dias­pore, vorbind în peste 70 de limbi dife­rite, ceea ce a dus la formarea unei so­cie­tăţi multi­cul­turale. Prin urmare, ca să revin la în­tre­barea dvs., în tabloul familiei mele nu există nicio legătură cu România. Moti­vul pen­tru care mi-am dorit să învăţ limba ro­mână a fost de altă natură: am înţeles atunci, prin 1996, cam cu şase luni înainte să vin la prima mea misiune în Ro­mânia, că, dacă voiam să-mi fac treaba corect şi bine, trebuia neapărat să învăţ limba ţării în care urma să merg. Ca să-i înţeleg mai bine pe români, ca să înţeleg mai bine cultura României, ca să pot să merg la spectacole de teatru, ca să pot să mă bucur de interacţiuni directe cu oa­me­nii – trebuia să știu românește. Pentru că una e când vorbeşti cu cineva în engleză, într-o limbă care e străină şi pentru tine, şi pentru interlocutor, şi alta e când vor­beşti cu acea persoană în limba ei mater­nă. În felul acesta, comunicarea şi înţele­gerea uma­nă capătă pro­funzime şi nuanţe mult mai intense. Aşadar, abilitatea aceasta, de a vorbi limba română, mi-a per­mis să-mi ating ţelul, adică să-mi fac treaba de diplomat corect şi bine, dar mi-a oferit şi bucuria de a descoperi şi de a savura cultura profundă a Ro­mâ­niei şi de a-mi face şi buni prieteni printre ro­mânii pe care i-am cunoscut atunci, în timpul primei mi­siuni. Trebuie totuşi să vă mărtu­ri­sesc ceva: în­trucât limba română e o limbă dificilă, pentru mi­ne a fost surprinzător că am izbutit să ajung, cu în­vă­ţătura, la nivelul la care, sosind în Bucureşti, am fost capabil să comunic doar în limba română, începând cu întâlnirile politice, trecând prin evenimentele cultu­rale la care participam şi înche­ind cu discuţiile informale, simple, naturale, cu oa­menii pe care îi cunoşteam în diverse contexte. A fost o surpriză foarte plăcută! (râde)

Incursiune în Sighişoara, lângă vechiul Turn al Cizmarilor

– La preluarea mandatului, în a doua misiune în România, aţi declarat că vă întoarceţi cu mare bucurie în această ţară, de care, de fapt, nu v-aţi despărţit niciodată. Ne-aţi făcut o adevărată de­claraţie de dragoste!

– Într-adevăr! Sunt foarte legat de această țară! În primul rând, România a reprezentat primul meu post ca diplomat. Ulterior, cariera m-a dus în multe alte locuri din lume, însă niciodată nu am uitat primul meu post şi, indiferent cât de numeroase şi de minunate au fost celelalte, de România mă leagă un sentiment aparte. E la fel ca prima dragoste: n-o uiţi niciodată şi întotdeauna îţi rămâne în suflet, într-o manieră aparte. În al doilea rând, multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat şi care mi-au folosit în continuare, pe parcursul întregii mele cariere diplomatice de până acum, le-am învăţat în timpul acelei prime misiuni în România. Iar în al treilea rând, ceea ce mă leagă profund de România sunt prietenii români pe care mi i-am făcut atunci, în perioada dintre 1997 şi 2000. Prieteni cu care am ţinut legătura, de care am rămas foarte apropiat, chiar dacă, fizic, eu nu m-am mai întors în Româ­nia până anul trecut. Şi să ştiţi că prieteniile pe care le-am legat în România sunt foarte preţioase: nu doar pentru că eu ţin enorm la ideea de prietenie, ci şi pentru că ele sunt ceva unic. Nu pot să spun că, tot aşa, am legat prietenii trainice în perioadele în care am lucrat în New York, în Madrid sau în Bruxelles…

Davis Saranga şi Klaus Johannis

– Am aflat că sunteți și un pasionat călător, că ajungeți prin toate colțurile țării…

– Da, aşa e, înainte de pandemie călătoream aproape în fiecare weekend, iar acum, după eliminarea restricţiilor de circu­laţie, încep să-mi reiau obiceiul acesta.

– Ce vă determină „s-o luați din loc”?

– Unul dintre avantajele profesiei de diplomat este acela că, în mare măsură, poţi să alegi ce faci cu timpul tău, poţi să alegi pe ce să pui accentul. Sigur, eu simplific acum foarte mult tabloul pro­fe­siei, însă, în esenţă, motivul pentru care călătoresc mult prin România este că îmi face plăcere, şi îmi face plăcere pentru că, în aceste incursiuni, am oca­zia să descopăr locuri noi, deosebite, am ocazia să cunosc oameni noi, am posibi­litatea să-mi satisfac pasiunile pentru istorie, pentru natură, pentru drumeţii şi pentru fotografie. Sunt un fotograf entuziast, fac multe fotografii în cursul călătoriilor mele şi chiar sunt în proces de organizare a unei expoziţii care să cuprindă o selecţie din fotografiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Ştiţi, nu m-am mai gândit la asta, dar acum realizez că această pasiune a mea, legată de călătorii, îmi vine din copilărie, când voiajam foarte mult cu părinţii prin Israel, pentru că la noi există o expresie care spune că „te legi de o ţară, păşind pe câmpurile ei”.

„Nu se poate spune că Bucureștiul e un oraș frumos. În schimb, e plin de viață”

Peisaj pastoral în Munţii Bucegi

– Şi acum, că păşiţi pe pământul României, vă simţiţi legat şi de el?

– Sigur! Chiar foarte mult! Ştiţi, ca diplomat, dacă nu te conectezi într-un fel, dacă nu stabileşti o legătură cu locul în care trăieşti şi munceşti vreme de 3-4 ani, înseamnă că, realmente, ceva e în nere­gulă cu tine. Dar eu sunt legat de România prin toa­te elementele despre care am discutat până acum, prin faptul că sunt foarte conectat la ceea ce se în­tâmplă aici, în diverse sfere, adică în viaţa socială, în viaţa culturală, în viaţa politică… şi consider că această conexiune mă îmbogăţeşte.

– Obiceiul dvs. de a cutreiera România mă în­deamnă să vă întreb: cât de schimbată e România din prezent faţă de aceea pe care aţi cunoscut-o între 1997 şi 2000?

– Evoluţia cea mai marcantă pe care am cons­tatat-o este la nivelul societăţii. Şi aici mă refer în spe­cial la generaţiile tinere. Prin comparaţie cu situaţia din perioada primei mele misiuni, văd o societate mult mai europeană, mult mai deschisă… Pe de altă parte, am constatat că Bucureştiul nu s-a schim­bat foarte mult. Da, oraşul vechi e renovat, partea de nord e complet nouă, însă, per total, modi­ficările nu sunt de proporții. Ceea ce s-a schimbat foarte mult este zona rurală a României. Uitaţi, de pildă, în urmă cu câteva luni, am mers în zona Fun­data-Bran-Peştera şi am fost uimit de transformare: înainte de anul 2000, zona aceea era aproape pustie, vedeai doar câte o casă ici-colo, acum, în schimb, zona a devenit extrem de populată, au apărut foarte multe case…

– Credeţi că e bine sau rău că Bucureștiul nu s-a schimbat foarte mult?

Un ambasador prietenos – sesiune foto în Oradea

– Eu am iubit Bucureştiul pe care l-am cunoscut în timpul primei mele misiuni şi iubesc şi Bucureştiul de azi! În opinia mea, să iubeşti un oraş nu ţine numai de frumuseţea lui. Să vă dau un exemplu: oraşul Tel Aviv nu e un oraş frumos, din punctul de vedere al arhitecturii, al bulevardelor etc. Nu poţi să-l compari cu Parisul sau cu Praga. În schimb, Tel Aviv-ul e foarte sexy: are o viaţă de noapte extraordinară, are restaurante excelente, are oameni frumoşi, are un vibe deosebit, o atmosferă fantastică, e pe plajă… Aşadar, cu toate că nu e un oraş frumos, datorită acestor elemente oamenii iubesc Tel Aviv-ul! Tel Aviv-ul este considerat o adevărată Mecca a vieţii bune! Or, după părerea mea, cam la fel stau lucrurile şi cu Bucureştiul: Bucureştiul are zone care sunt frumoase, dar, în general, nu se poate spune că e un oraş frumos. În schimb, are un vibe aparte, o atmosferă deosebită, e plin de viaţă, are restaurante extraordinare, are o scenă culturală grozavă… Or, un diplomat nu-şi doreşte să trăiască într-un oraş-muzeu, ci îşi doreşte să trăiască în­tr-un oraş plin de viaţă. Şi, repet, Bucu­reştiul e plin de viaţă!

– Lărgind discuția, care credeți că sunt punctele forte ale României?

– Capitalul uman: educaţia oamenilor, faptul că românii sunt informali… De asta cred că ar trebui să profitaţi cel mai mult şi în asta ar trebui să investiţi: în capitalul uman. Pe care eu, personal, îl consider principalul avantaj al României.

– Pandemia de coronavirus a impus o despărțire între oameni. Ați întâmpinat dificultăți la nivel pro­fe­sional?

– Schimbarea a fost profundă. În profesia aceasta, cel mai important este contactul uman. Or, în clipa în care n-am mai putut să mă întâlnesc cu oamenii, indiferent că era vorba de primul-ministru, de miniştri, de politi­cieni, de jurnalişti, de studenţi etc., m-am confruntat cu o problemă foarte mare. În al doilea rând, afectată a fost diplomaţia publică, pentru că n-am mai putut să aduc în România evenimente culturale din Israel, n-am mai putut să aduc trupe de dans, spec­tacole de teatru, scriitori israelieni… Am încercat să com­pen­sez prin eve­ni­mente orga­ni­zate prin „Zoom” sau „FaceTime”, dar era ca şi cum aş fi avut o imagine tridi­men­sio­nală, redată doar bi­dimensional: era o via­ţă fără pro­fun­zi­me, la care nu mai parti­cipau nici simţul mirosului, nici simţul gustului. Pe de altă parte, şi viaţa mea per­sonală a fost cu totul dată peste cap: şi cea cotidiană, din România, şi faptul că n-am mai putut să merg în Israel, să-mi văd familia… Fiul meu are 6 ani şi i-am explicat si­tuaţia, că eram blocat aici – anterior, o dată la 2 sau 3 săptămâni, mergeam în Israel peste weekend, ca să-l văd –, şi am vorbit în fiecare zi cu el pe Skype, dar lipsa atingerii, lipsa manifestării concrete a iu­bi­rii tatălui l-au afectat. Era greu când tati nu mai mer­gea să-l strângă în braţe! Iar pentru mine a fost cumplit când stăteam în faţa unui ecran şi băiatul meu începea să plângă şi să mă-ntrebe de ce nu mă mai duceam la el, de ce nu dispărea odată coro­na­virusul… Mi se rupea sufletul!

– Cum s-au adaptat concetățenii dvs. la starea de pandemie şi în Israel? S-a manifestat aceeași nervozitate ca la noi?

În Delta Dunarii întâmpinat de o pisică

– Iniţial, oamenii au fost foarte disciplinaţi, s-au adaptat foarte bine la condiţiile de pandemie, însă, după o vreme, disciplina a început să se mai ero­de­ze, s-a manifestat o anume stare de tensiune, la ni­vel de societate, ceea ce a fost un semn pentru gu­vernul israelian că venise timpul ca restricţiile să se mai relaxeze. Ceea ce s-a și întâmplat.

– Privind societatea la nivel global, credeţi că, la capătul pandemiei, va fi învăţat ceva din această experienţă, va fi devenit mai înţeleaptă?

– Depinde cât de mult timp virusul va mai rămâne activ printre noi, şi depinde dacă sau când vom găsi soluţii: fie un tratament, fie un vaccin, fie ambele. Dacă peste câteva luni totul va reveni la normal – ceea ce nimeni nu crede că se va întâm­pla –, nu cred că vom fi învăţat prea multe din aceas­tă experienţă. Asta e marea mea temere! Căci, finalmente, natura umană e mai puternică decât orice dramă, decât orice eveniment de cotitură, iar oamenii, de obicei, uită tragediile, uită războaiele, uită lucrurile rele care li s-au întâmplat… Ceea ce, de fapt, poate că e ceva pozitiv, poate că e ceva care ne ajută să supravieţuim. Dar, repet, nu cred că, după încheierea pandemiei, vom vedea mai mult ajutor între ţări, mai multă compasiune, mai multă înţelegere între oameni… Poate chiar din contră! Un factor important pe care trebuie să-l luăm în con­siderare este efectul pandemiei asupra eco­nomiei globale. Dacă economia globală va intra în criză – ceea ce toată lumea prezice că se va întâmpla, însă depinde cât de pro­fun­dă va fi criza –, atunci mă tem că so­cie­tăţile vor deveni mult mai polarizate, mă tem că societăţile se vor întoarce împotriva mino­ri­tăţilor, împotriva imigranţilor, împotriva co­munităţilor evreieşti etc. Pentru că, întot­deauna când există o criză, oamenii încearcă să găsească pe cineva pe care să dea vina. Aşadar, dacă ne vom confrunta cu o criză eco­nomică severă, care va dura foarte mult timp, asta e ceea ce mă aştept că se va întâm­pla.

– Excelenţa Voastră, la finalul inter­viu­lui, vă rog să faceţi un exerciţiu de ima­gi­naţie: cândva, în viitor, vi se va propune o a treia misiune în România. O veţi accepta?

Pe Transfăgăraşan

– Nu cred că mi se va mai oferi şi un al treilea mandat aici, în România. Aşa ceva se întâmplă rareori: să fii tri­mis de mai mult de două ori în acelaşi loc. Așa că mai bine să ne concentrăm pe rea­li­tate: sunt fericit că mă aflu aici, în Ro­mâ­nia, număr fiecare lună care trece, fi­indcă asta înseamnă că mi-a rămas şi mai puţin timp pe care să-l petrec aici… Nu vreau ca mandatul acesta să se în­che­ie, dar… Ca orice alt lucru bun din viaţă, şi mandatul meu din România va avea un sfârşit. Din fericire, mai e până atunci!

FOTO: AMBASADA ISRAELULUI

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian