Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

AYLIN CADÎR: „Mi se pare că timpul a stat în loc”

„Acasă, pentru mine, este lângă băieții mei”

– Aylin, te întreb și pe tine, așa cum ne în­trebăm unii pe alții, când ne întâlnim: cum ai trecut peste izolare? Ai stat în București sau ai plecat la tine acasă, pe malul mării?

– Pandemia „am petrecut-o” în București. Odată începută starea de urgență, nu am mai ieșit din casă vreme de două luni. Dar nici nu am simțit nevoia. Mi-era dor de prieteni și încă îmi este, dar noi avem o casă spațioasă și luminoasă și suntem printre norocoșii „dăruiți” cu un mic spațiu verde în curte, așa că, din punctul ăsta de vedere, al izolării, nu mi-a fost greu. Și, oricum, pentru mine, „acasă” este lângă băieții mei, oriunde am fi. Abia după ce s-a terminat starea de urgență am plecat la mare. Unde este tot „acasă”. Am ales să facem mutarea asta și pentru o schim­bare de peisaj, și pentru că băieții ne cereau demult să mergem la mare.

– Era și marea în stare de „izolare”? Pustie, fără oameni pe mal?

– Ceea ce am observat eu, mai presus de orice, a fost liniștea. Neptun-ul era ca și gol: nu era nimeni pe plajă, apa era lim­pede și foarte rece. Sincer, mie Marea Neagră mi s-a părut întotdeauna fru­moa­să, dar parcă acum, fiind atât de pustiu, am văzut-o și mai frumoasă. În fiecare zi și în diferitele momente ale zilei își schimbă culoarea ca prin farmec! E adevărat că, de când suntem aici, am și prins o vreme atipică: zile cu soare, dar și cu ploaie, zile în care a fost frig și zile în care a fost foarte cald, zile cu ceață pe mare și pe lacul din apropiere… A fost o atmos­feră fantastică! Știi, senzația mea cea mai preg­nantă din perioada asta e aceea că parcă timpul a stat în loc. A dispărut impresia pe care o aveam înainte că timpul zboară ca nebunul și că nicio­dată nu-mi ajunge. Acum am timp, nu mă mai gră­besc. Oricum, mă grăbeam nicăieri. Așa că acum e bine, e liniște.

– Cum te-ai descurcat cu copiii? Pavel și Amza sunt încă mici, aflați în mișcare și vorbire continuă. Ei au înțeles izolarea?

Muzica, o trăire

– Cel mic nu și-a pus problema să înțeleagă. (râde) Deși el a fost singurul care ne trăgea să-i deschidem poarta spre stradă, să ieșim în oraș… Cel mare a înțeles, dar ne tot întreba dacă mai e coronavirus afară, pentru că răspunsul nostru, la tot ce ar fi vrut el să facem, era: „Nu putem, că e coronavirus afară.” Explicația asta l-a marcat: la un moment dat, se juca frumos cu o placă magnetică pe care poți să desenezi și a făcut un „tablou abstract”, explicându-mi că aia era casa noastră, înconjurată de corona­virus… Până la urmă, ne-am descurcat chiar bine. Ca niciodată, am fost cu toții acasă, și pentru noi asta a fost ceva minunat. Pe de altă parte și poate surprinzător, în toată perioada asta, noi, de fapt, am fost supra-ocupați. Între programul copiilor, cu grădiniţa, cu masa şi cu somnul, între înregistrările mele de povești și repetițiile pe „Zoom” și programul soțului meu, care a lucrat foarte bine de acasă, nici nu ne-am dat seama că nu aveam voie să ieșim afară.

„Au început să aibă prioritate doar lucrurile importante”

La mare, cu Pave și Amza

– Mulți oameni spun că viața noastră n-o să mai fie așa cum a fost. Că pandemia a schimbat felul în care ne pro­gra­măm viitorul. Că vom trăi mai simplu, dar mai intens. Tu ce crezi? Tu te-ai gândit la tine?

– Pentru mine, ini­țial, perioada asta a fost ciudată. Pentru că îmi luasem un mare avânt, la începutul anu­lui, cu mul­te de făcut și de re­zolvat și cu planuri peste planuri. Iar când ni s-a zis „Stop!”, a trebuit să pun o mare frână, care m-a dat peste cap. Mân­cam aiurea, nu mai puteam să fac sport, nu mai puteam să mă duc la teatru, nu mai puteam să mă văd cu colegii… Nu mai știam ce aveam de făcut. Dar, ușor-ușor, am învățat să pun ordine în toate. Mi-am mutat antrenamentele acasă, am început să fiu din nou atentă la ce mâncam, mi-am mutat repetițiile pe „Zoom”… Și s-a mai întâmplat ceva, ce a venit fără să plănuiesc: au început să aibă prioritate doar lucrurile importante. Am făcut ordine și în ce citesc și în ce văd pe online, pentru că am avut timp să realizez ceva ce ştiam, dar nu conștien­tizasem cu-adevărat. Nu știu dacă ai auzit de experimentul acela făcut de niște oameni de știință din Statele Unite, în care participanții la studiu trebuie să urmărească două echipe de baschet, în timpul jocului, una dintre ele fiind îmbrăcată în alb și cealaltă, în negru. Subiecții studiului sunt împărțiți în două grupe: unii care îi urmăresc pe jucătorii în alb, și unii care îi urmăresc pe cei în negru. Și tema, pentru fiecare dintre ei, este să vadă dacă pot să numere câte pase face echipa pe care trebuie s-o urmărească. În proporție de 90%, subiecții reușesc să numere pasele. Numai că, în timpul în care cele două echipe joacă baschet, în mijlocul terenului apare brusc o gorilă, mă rog, cineva îmbrăcat într-un costum de gorilă. Ei bine, gorila trece prin mijlocul terenului și participanții la studiu, în proporție covârșitoare, nu o văd. Pentru că sunt prea ocupați să numere pasele. Poves­tea asta m-a făcut să înțeleg și mai bine că atenția mea este o valoare pe care e bătaie mare. Așa că am început să intru din ce în ce mai puțin pe rețelele de socializare și să-mi folosesc cu grijă timpul pe care îl am doar cu mine însămi. Am început să găsesc conținut de calitate în podcast-uri făcute de oameni valoroși. Nu am avut vreme să văd multe filme, pentru că preferam să-mi petrec timpul cu băieții, dar am apucat totuși să văd vreo două-trei, foarte bune, pe „Mubi” și pe „Tiff Un­limited”. De asemenea, am citit. Și am remarcat ceva interesant: perioada din­tre două romane (de când termin unul și până încep altul nou) este foarte ciu­dată. Parcă, undeva, e o lipsă de sens. Și mă liniștesc doar când găsesc din nou ceva bun de citit. Așa­dar, m-am gândit la mine… dar nu în exces. Știi, când mă gândesc prea mult la mine, de­vin anxioasă și în­cepe să mă doară stomacul. Mi-am dat seama că leacul este să mă gân­desc la ce îmi place să fac. Și exact așa am pro­cedat: m-am gân­dit la ce îmi place să fac și de lucrurile alea m-am ținut. Am făcut tot ce ți-am zis mai-nainte și am făcut și planuri, dar… cine știe ce va fi?!

– Te-ai maturizat, Ay­lin. Înțeleg asta din felul în care vorbești. Dar, în afară de bucuria familiei, de unde-ți tragi energia și liniștea sufletească, valori pe care foarte mulți le-au pierdut?

În culise, înainte de spectacol

– Ideea e că am o viață frumoasă și ceea ce e și mai important este că sunt conștientă de asta. Poate că de-acolo îmi vine vitalitatea. Sigur, uneori, și eu pic în oala cu melancolie, dar am puterea să-mi privesc chipul în oglindă şi să văd adevărul. Şi adevărul adevărat este că-mi e bine. Iar dacă uneori nu-mi e bine, mă opresc și mă ascult. Sau cer să fiu ascultată. Nu îmi ignor sentimentele negative, frustrările ori angoasele. Li le „torn” pe toate soțului meu sau soră-mii sau prietenilor apropiați sau cui pare dispus să mă asculte. Şi caut să le înțeleg. Apoi… sunt un om curios și îmi cultiv curiozitatea. Iubesc frumosul și încerc să mă înconjor cu el, în toate for­mele lui. Fug de fals, de ipo­crizie, de răutate, de min­ciună și de urât. Atât cât se poate. Și sufăr de sin­dromul Peter Pan, al ne­sfârșitei copilării, dar nu vreau să mă vindec de el.

„Strategia mea a fost să-mi găsesc locul”

Aylin cu băieții și nepoții ei

– În anii din urmă, ai avut o activitate intensă în teatru. Înainte de pan­de­mie, jucai la Teatrul Na­țional din Bucu­rești, a cărui an­gajată ești, în nu mai puțin de cinci piese! Plus în „Fecioarele noas­­­tre grabnic ajută­to­a­re”, un specta­col aparte, regizat de Răz­van Mazilu la Teatrul „Ex­cel­sior”. Cum se îm­­pa­că atâta tru­dă cu copiii, cu ma­ria­jul?

– „Strategia” mea a fost mereu să-mi găsesc locul. Să-mi gă­sesc „tribul”, profesional vorbind. Şi mi l-am găsit printre actori. În anul în care mă pregăteam să dau admitere la facultatea de actorie, pro­fesorul Nae Iliescu, care a fost primul om de teatru cu care am interacționat, m-a întrebat, la prima noastră întrevedere, dacă eram implicată într-o relație sentimentală și dacă relația respectivă era una care mă făcea fericită. Eram mică și naivă atunci, dar deja „mă găsisem” cu cel care azi este soțul meu. Așa că i-am răspuns domnului Iliescu că „da”. Iar el mi-a zis că este foarte important să fie așa. Cu­vintele astea le-am băgat la cap, dar abia de curând mi-a devenit clar sensul lor, de ce e important să fie așa, adică să fiu fericită în viața personală. Eu mă număr printre aceia care, oricât de slăviți ar fi în meserie, dacă nu au o viață de familie senină și liniștită, nu au cum să fie fe­riciți. În schimb, dacă acasă e bine, atunci e bine și la treabă. Chiar și când la treabă e greu. Iar în actorie deseori e greu.

– Ai preferat actoria, muzicii. De ce ai ales să mergi pe drumul acesta? Te bucurai de succes și în calitate de cântăreață…

– Muzica a fost o întâmplare, la șaisprezece ani. Una fericită, dar totuși o întâmplare. Iar actoria a fost o alegere conștientă. De fapt, do­rinţa mea a fost să pot să le fac pe amândouă. Și, tot timpul, balanța a înclinat când spre una, când spre alta. Dar, cum ziceam, mi-am găsit locul și sper ca și cei care mă apreciază și mă urmăresc să vadă asta și să meargă mai departe cu mine.

– În ce măsură mai e prezentă muzica în viața ta de acum?

– De cântat, cânt mereu, dar numai pentru un public restrâns, de doi-trei spectatori, cărora nu le cer bani pe bilet. (râde) Cum să-ți explic re­lația mea cu muzica? Muzica este, pentru mine, ca un amant pasional, pe care nu-l uiți ni­ciodată și la care revii de câte ori poți. Cam așa ceva… (râde)

„Mi-e dor să merg la o petrecere și să dansez”

Clipe de instrospecție

– Să ne întoarcem în prezent, Aylin. Vom depăși încercările la care suntem supuși? Putem privi spre viitor cu încredere?

– Spre viitor nu putem să privim decât cu speranță și încredere! Eu așa cred. În schimb, nu știu la ce să mă aștept. Totul este sus­pendat. Până nu reintru în pâine, până nu se redeschid teatrele, până nu mă văd din nou cu oamenii cu care lucrez, nu pot să-mi dau seama care este starea ge­nerală. De acasă, uitându-mă la știri, imaginea pe care o am este una tristă. Constat, din pă­ca­te, că oamenii care au înțeles ceva din pandemia asta sunt puțini. Și mi-e tea­mă că starea de dez­binare care e­xis­ta înainte de pan­demie se va ac­centua. Pe plan mondial, am sen­zația că suntem în pragul unor schimbări majore de paradigmă și nu-mi dau seama dacă asta va duce spre mai bine. Văd că nu mai e loc de dia­log nuanțat și că, dacă ești de altă părere decât majoritatea, ești ridiculizat sau nebăgat în seamă. Altfel… probabil că treaba asta, cu corona­virusul, ne-a făcut mai atenți la igienă și la unde punem mâinile. Probabil că ne spălăm pe mâini mai mult și nu ne mai atingem fața la fel de des. Iar izolarea cu siguranță că ne-a făcut să ne fie dor de micile momente plăcute ale unei zile din normalul de pe vremuri: când ne cumpăram o cafea și mai schimbam o vorbă cu vânzătorul sau când mergeam la un film ori la un spectacol de teatru… sau când ne bucuram, în secret, de mi­-cul flirt cu un străin care trecea pe lângă noi, pe stra­dă, zâmbindu-ne… Mie, una, mi-e dor să merg la o petrecere și să dansez! Uite, ăsta ar fi un plan… (râde) Dar, vezi, apropo de analize in­te­rioare și de schimbări: ceea ce s-a mai schim­bat în mine e faptul că planurile au devenit doar așa, o chestie orientativă. Deci să ve­dem…

Foto: ALEX GÂLMEANU (1), IONEL NICOLAEV (1), Adi Mymsg (1)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian