Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RADU GHILAȘ (Regizor): „Teatrul s-a ascuns undeva, într-o izoletă”

Foto: Facebook

– Radu Ghilaș este regizor și actor născut în Basarabia și școlit la Iași. Familiarizat cu teatrul de pe ambele maluri ale Prutului, lu­crea­ză în România, dar și în spațiul ex-sovietic. A reușit să monteze chiar și în plină pandemie un spectacol online. L-am căutat ca să aflu cum se descurcă în vremurile așa de grele și tulburi în care trăim –

– Radu, cum ai petrecut izolarea?

– Eu cred că lumea teatrului se află încă în izolare. Faptul că eu și colegii mei suntem departe de spectatori, de scenă, de reflectoare, tot izolare se numeşte. Teatrul s-a ascuns undeva într-o izoletă, este ventilat artificial, respiră sacadat şi îşi măsoară zilnic temperatura.

– Unde te-a prins pandemia?

– Starea de urgenţă m-a prins la Teatrul „Bog­dan-Petriceicu Hasdeu” din Cahul, în Basarabia, unde mă aflam pentru a începe un nou proiect. La doar câteva zile am fost anunţat de directorul teatrului că proiectul se amână din cauza răspândirii virusului. Am decis să plec imediat, dar nu înainte de a trece prin Chişinău, pentru a-mi vedea părinţii. Am stat cu ei în jur de două ore, timp în care am fost sunat de mai multe ori, de mai mulţi prieteni, care mă sfătuiau să mă întorc cât mai repede în Ro­mânia, deoarece exista posibilitatea de a se închide vămile. Am plecat imediat. În vamă, totul părea ireal, vameşii purtau maşti, mănuşi şi încercau să scape cât mai repede de călători. Au urmat câteva zile în care nu înţelegeam exact ce se întâmplă. Copiii mei au început orele online şi se bucurau că nu mai merg la şcoală. Mie, în schimb, îmi lipsea activitatea. De Ziua Internaţională a Teatrului, Organizaţia Mondială pentru Artele Scenice le-a trimis artiştilor o scrisoare de încurajare prin care îi ruga să îşi folosească „imaginaţia şi creativitatea, pentru a găsi noi căi prin care s-ar putea ajunge la oameni prin intermediul artelor teatrului, la copii, la necunoscuţi, și de a-i inspira pe bolnavi, su­fe­rinzi, tineri şi bătrâni, pe cei închişi, izolaţi, de­primaţi şi singuri”. Teatrul Naţional din Iaşi a iniţiat câteva proiecte online, destul de interesante. Toţi ne-am mobilizat şi am început pregătirile pentru aceste proiecte. La început destul de stângaci, poate cu o oarecare reţinere, dar oamenii de teatru sunt spontani, flexibili, şi se adaptează uşor, chiar şi în situaţii extreme. Astfel, pe Scena 5 Online au avut loc proiectele: Speranţa din spatele gratiilor – recital de poezie din închisorile comuniste, Share Shakespeare, Leac de criză – lumea lui Caragiale, spec­tacolul 2020 VID şi CO-VID. Ultimele pre­mie­re de pe Scena 5 Online sunt Stop Joc şi Sindromul Quijote, un spectacol la care am semnat eu regia, și care face parte din proiectul Lecturi³ demarat anul trecut, din dorința de a promova dramaturgii români contemporani. În această perioadă, am lucrat la trei proiecte noi, două în calitate de actor şi unul de regizor. În concluzie, am lucrat aproape tot timpul, dar la distanţă.

„Ce mi-a lipsit cel mai mult? Normalitatea”

– Ce ţi-a lipsit cel mai mult în această pe­rioa­dă?

– Aş reformula întrebarea şi aş spune: CINE mi-a lipsit cel mai mult în această perioadă, şi abia apoi, CE mi-a lipsit. Deci CINE – părinţii, sora, prietenii, colegii, teatrul. Da, teatrul este un CINE, pentru că teatrul este un organism viu. Este compus din oameni vii, pe scenă, şi din relaţii. Îmi lipseşte teatrul cu toate accesoriile lui. Teatrul nu are decât un singur timp, prezentul. Bate gongul şi începe spectacolul, începe povestea. Dar, din păcate, prezentul este încă contaminat. „Ce” mi-a lipsit? Normalitatea. Normalitatea îmi lipsește și acum. Îmi doresc să pot să strâng mâna unui prieten fără mă­nuși, să o îmbrățișez pe mama fără să-mi fie teamă, să zâmbesc și toată lumea să vadă asta, să mănânc fără frică un fruct cumpărat de la piață, să pot intra în teatru fără să mi se măsoare temperatura.

– Avem și ceva de învățat din izolare?

– O… da ! Izolarea înseamnă TIMP, TIMP care niciodată nu ne este de ajuns. În izolare timpul poate deveni dușmanul sau aliatul tău. Depinde cum îl gestionezi și asta ţine numai de tine. În izolare ai timp să reflectezi asupra lucrurilor cu adevărat importante, să-ți petreci mai mult timp cu familia, să le acorzi mai mult timp copiilor. În a­ceastă perioadă am avut posibilitatea să lucrez la câteva pro­iecte pe care le-am tot amânat din dife­rite motive. Am citit, am văzut spectacole de teatru difuzate on­line pe care, în alte condiții, nu aș fi avut posibilitatea să le văd. Și acest lucru se da­torează biblio­tecilor și tea­trelor care au ve­nit în sprijinul celor aflați în izolare și și-au des­chis arhi­ve­le, oferind acces gra­tuit. Pentru mine este foarte im­portant să fiu conec­tat la universul teatral din întreaga lume, chiar și online. Pro­ba­bil mulți m-ar pu­tea con­tra­zice, argu­mentând faptul că spectacolele filmate își pierd din calitate și sunt greu de urmărit. Da, este adevărat, dar cred că totul depinde de disponi­bi­litatea fiecăruia.

– Cum și când îți vei relua activitatea ?

– Sper să se întâmple cât mai curând. Când? – nu depinde de mine, sunt încă foarte multe necu­nos­cute. Există posibilitatea să jucăm în aer liber. Dar și așa există necunoscute… Ce te faci dacă plouă? În perioada asta s-au deschis terasele, lumea va prefera să se plimbe sau să plece din localitate, studenții, un segment important de public, sunt plecați. Cum? – este și mai greu de spus, rămâne de văzut, de experimentat. De fapt, dacă mă gândesc bine, activitatea noastră nu a fost întreruptă. Ne vom mobiliza și vom continua.

– Ai spus că ți-e dor și să-ți strângi mama în brațe. Unde este, de fapt, pentru tine, acasă?

– M-am născut în Chișinău. Am învățat la Școala nr. 11, una din cele două școli unde se preda integral în limba română. Celelalte școli erau bilingve, erau clase unde se preda în limba rusă și clase în care se preda în română. Vorbeam în limba română (dar nu știam asta, predarea se făcea în „limba moldo­ve­nească”), în schimb, scriam cu alfabet chirilic. Îmi amintesc că într-o zi am descoperit în spatele primului rând de cărți din bibliotecă câteva volume ascunse. Cred că eram prin clasa a VI-a. Tata m-a îndemnat să deschid una din ele. Îmi amintesc și acum acea carte, o carte veche, mică, prafuită, de culoare albastră. Am început să citesc… să citesc „mol­dovenește”, cu litere latine. Nu mai înțele­geam nimic. Era o carte de poezii de George Coș­buc. Tata a pus cu grijă cartea la loc și m-a rugat să nu povestesc nimănui despre mica bibliotecă din spate. Apoi mi-a vorbit despre lucruri care se băteau cap în cap cu ceea ce studiam la școală la ore­le de istorie și nu numai. O bună perioadă am fost total debusolat. Mai târziu, am vizitat Mosco­va. Acolo, cu totul întâmplător, am dat peste o librărie românească. În Chișinău nu existau librării cu cărți românești, dar în Moscova, da. În Mos­co­va, în acea vreme, erau multe librării ale popoarelor socialiste.

„Târgul de actori”

– Când ai simțit că vrei să devii om de teatru?

– Aveam 10 ani și am participat la un casting pentru un scurtmetraj, „Șoseaua”, în regia lui Dumitru Fusu. Am luat castingul. Premiera filmului a avut loc la Casa Actorului. Acolo am avut șansa să-i cu­nosc pe Emil Lo­tea­nu și Grigore Grigoriu. Mai târziu, pe Eugeniu Doga și Grigore Vieru. Au mai urmat și alte colaborări. Alţi re­gi­zori, alţi actori. Era o lume nouă, fascinantă. Am început să merg la teatru. Înțelegeam din ce în ce mai mult că asta urmează să fac – Teatru. De altfel, fil­mul în care am debutat poate fi văzut pe net, a fost încărcat acum câțiva ani pe YouTube. A fost o mare bucurie pentru mine să-l revăd. Apoi am făcut facultatea la Iași, promoția 1990-1994. Fac parte din prima generație de absolvenți ai Facultății de teatru de după Revoluție. În anul 1994, am obținut „Premiul de interpretare masculină” la Festivalul de Teatru Quo Vadis, pentru rolul Crăcănel din „D-ale Carnavalului”, în regia profesorului Emil Co­șeru (festival concurs între școlile de teatru). Acest premiu, practic, a fost cartea mea de vizită pentru angajare. În acea perioadă și încă câțiva ani după, producțiile studenților erau văzute de directorii de teatru din întreaga țară. Era un lucru extraordinar. Noi le spuneam „târguri de actori”, pentru că, imediat după vizionări, primeam oferte din partea teatrelor. Am avut câteva oferte. Am ales să rămân la Iași. Dar a urmat și un concurs pe care l-am susținut în fața unei comisii de specialitate. Apoi au urmat masteratul, doctoratul, Facultatea de regie. Facultatea de regie am absolvit-o destul de târziu și consider că orice montare nouă este o provocare și o nouă realizare. Câteva spectacole au fost şi premiate. Cele mai importante ar fi cele obţinute la Kiev, în Ucraina, în 2017, Premiul pentru cea mai bună regie, la Festivalul Internațional de Teatru de Cameră „Andriyivsky Fest” (pentru spectacolul Cerere în căsătorie); Premiul Juriului la Festivalul de Dramaturgie Contemporană Brașov (2018) pentru spectacolul Granița; Premiul pentru cel mai bun spectacol și Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Internațional de Teatru „Melpomena Travi” Kherson, Ucraina (2019) (pentru spectacolul „Ea și numai ea”).

„Această meserie se fură”

– Ai avut mentori? Cine te-a inspirat ca regizor?

– Această meserie „se fură”. Îmi amintesc că în timpul studenţiei mă ascundeam în culisele Tea­trului Naţional din Iași sau mă strecuram la balcon, pentru a urmări o repetiție, pentru a-i vedea, pe viu, pe profesorii mei cum își pregătesc rolul. Era fascinant. Apoi a apărut în viața mea Emil Coșeru. Alături de el, am străbătut etape importante din viața mea artistică. Am fost studentul lui, timp de 4 ani, și de la el am învățat cât de riguros trebuie să fii în această meserie. Am jucat împreună și este cu adevărat un partener generos și obiectiv. În calitate de regizor, am lucrat la câteva spectacole și am observat cum „uită” faptul că mi-a fost profesor și respectă indicațiile mele. Poți avea men­tori atâta timp cât ai ce învăța de la ei. A… și mai este o condiție importantă: să te simți con­fortabil alături de ei! De la toți cei cu care am lucrat, atât ca ac­tor, cât și ca regizor, am învățat câte ceva, uneori mai mult, alteori mai puțin. Repet, această meserie „se fură”, trebuie să fii deschis și să înveți mereu lucruri noi.

– Ultima ta premieră de pe scena Teatrului Național din Iași e o superbă poveste de dragoste, la vârsta a treia, po­veste în care dragostea învinge până și moartea. Ce ne poți spune despre acest text și despre montare? Ce te-a atras la po­veste?

– Spectacolul „Când fericirea se află în trecut” sărbă­torește 50 de ani de teatru ai actorului Emil Co­șeru, iar lucrul pro­priu-zis la această mon­tare a început cu aproximativ un an înainte de a ne apuca de repetiții. Emil Co­șeru era în căutarea unui text pentru a marca acest eve­niment. La un mo­ment dat, am des­co­perit piesa „Ul­timele luni”, a dra­maturgului italian Fu­rio Bordon. Imediat am înțeles că am găsit materialul potrivit. Piesa a fost tradusă de Dana Coșeru. Textul reprezintă o „călătorie spre apus a unui profesor universitar” și este condimentat cu multă iubire. Se poate vorbi despre iubire în multe feluri, dar modul în care a făcut-o Bordon este cumva special. Este o piesă despre familie, despre părinți și copii, despre relațiile dintre aceștia și despre nevoia de iubire, la orice vârstă. Nașterea, viața și moartea reprezintă constante în destinul unui om, doar iubirea este variabila și ea schimbă totul. Din distribuție mai fac parte Doina Deleanu și Dumitru Georgescu, iar scenografia este semnată de Sebastian Raţiu.

„Aplauzele s-au transformat în inimioare”

– Ai lucrat și în izolare la un spectacol: „Sindromul Quijote”. Cum ai găsit rezolvările tehnice și artistice specifice online-ului? Ai lucrat și cu fiul tău la acest proiect. E atras și el de lumea teatrului?

– Spectacolul Sindromul Quijote este un „pro­dus” sau mai curând un „copil” născut în izolare, realizat pe baza unei piese scrise de Carmen Do­minte. Având în vedere că producția trebuia difu­zată în mediul online, am încercat să gândesc un concept adaptat acestui spațiu. Cu acordul autoarei, am făcut câteva modificări pe text astfel încât discursul să se adapteze condițiilor date. Au urmat repetițiile online, cu actorii implicați în proiect, Dumitru Georgescu, Doina Deleanu și Adi Cara­uleanu. În condițiile de distanțare socială, inter­preții au fost nevoiți să se filmeze singuri. Partea de montaj a fost asigurată de fiul meu, Vlad, care studiază „Digital Film Production” la „Ra­vens­bourne University”, în Londra. Este prima noastră colaborare artistică și cred că a fost un start foarte bun.

Premiera online a spectacolului a fost o expe­riență inedită. Am deschis calculatorul și a început difuzarea. Urmăream numărul de vizualizări și îmi imaginam cum intră spectatorii în sală. Nu am avut niciun fel de emoții, nu mi-am făcut griji că actorii vor uita textul, indicațiile regizorale sau că tehni­cienii vor greși ceva. Aproape că îmi doream asta. Îmi imaginam cum unii spectatori părăsesc „sala” apăsând butonul de pauză și apoi se întorc la computer pentru a-și continua vizionarea. Alții nu mai revin în „sală” pentru că au ceva mai bun de făcut. Mă gâneam că unii comentează, alții stau în pijamale și manâncă, tușesc etc. La un moment dat, mi-a trecut prin cap că poate nici actorii nu se află pe „sce­nă”, în acel moment, sau poate nici dramaturgul nu e în „sală”. Am vrut să pun mâna pe te­lefon și să verific dacă cei implicați în proiect sunt în fața calcu­la­toarelor, apoi m-am răzgândit, din simplul motiv că nu voiam să mă întristez și mai mult. Nu simțeam pulsul spec­tacolului. Nu simțeam emo­ția premierei, emoția unui în­ceput. „Apla­uzele” s-au trans­format în like-uri, inimioare, comentarii și câteva telefoane. A fost cea mai stranie premieră din viața mea, la fel de stranie ca eve­nimentele pe care le trăim acum.

– Știu că lucrezi în mai multe locuri din spațiul ex-so­vietic. Cum e teatrul de acolo, în com­pa­rație cu cel de la noi?

– Faptul că sunt vorbitor de limbă rusă îmi permite să cola­bo­rez cu teatre din spa­țiul ex-sovietic. Tea­trul și școlile de teatru de acolo sunt extrem de serioase. Actorii sunt foarte bine pre­gătiți. Majoritatea tea­trelor din Ucraina, spre deosebire de cele din România, sunt muzical-dra­matice, adică au în componența trupei și co­regrafi, compozitori, dirijori, orchestră și dansatori. Ultima mea montare în Ucraina a fost la Cernăuți, la Teatrul Muzical-Dramatic „Olga Kobyleanska”, cu un text de Matei Vișniec, „Omul de zăpadă care vo­ia să întâlnească soarele”. Toți membrii trupei sunt angajații teatrului. Reprezintă un avantaj pentru un regizor ca totul să fie concentrat într-o singură instituție și să nu fie nece­sare colaborări externe.

– Care sunt următoarele tale pro­iecte?

– Proiecte sunt multe, unele sunt în lucru, altele sunt ascunse în ser­tare, așteptându-și rândul, în spe­ranța unor vremuri mai bune.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian