Am avut odată ca niciodată doi papagali: Fifi și Coco. Mi-am adus dintr-o dată aminte de ei și de perioada aceea fericită și senină din viața mea. Cum de mi-au revenit în minte aceste imagini idilice, străpungând pâcla deasă a cenușiului cotidian? Rătăcind de-a lungul paginilor „Formulei AS”, m-am cramponat de o rubrică pe care de obicei n-o citeam, „Din lumea necuvântătoarelor”. De ce n-o citeam? Pentru că sunt… o femeie ocupată. „N-am timp de asemenea fleacuri”, îmi spuneam eu. Iar acum, m-am pomenit dintr-o dată inundată de o duioșie pe care o uitasem, de o candoare pe care o credeam dispărută. Toată ființa mea a fremătat de mirare. Și iată-mă luând una câte una, în ordine inversă, toate revistele „Formula AS”, ca să mă afund cu nedisimulată plăcere în taina fiecărei povești adevărate, relevată cu o sinceritate și o simplitate impresionante. După ce două zile am tot citit la ele (pentru că am intrat și în colecția de anul trecut a revistei), m-am pomenit tânără, surâzătoare și… curios lucru, mi-am redescoperit naivitatea și inocența de atunci, din anii copilăriei, când aveam o pereche de papagali adorabili. Amintirea asta a răbufnit cu forță din ungherele prăfuite ale memoriei. Da… pe papagal îl chema Coco și avea penajul albastru, cu dungi albe și negre. Era un cavaler curtenitor. În fiecare zi cânta serenade la picioarele iubitei lui, Fifi. Fifi era o cochetă, gătită într-o mantie de pene verzi, asortate cu un colier portocaliu la gât. Mare mi-a fost mirarea când, după ce am adus-o pe Fifi în colivia lui Coco, i-am surprins la câteva zile, după ce gheața dintre ei se spărsese, sărutându-se cu foc. Da! Nu râdeți! Nu delirez. Se sărutau exact ca oamenii (mă rog, sau aproape), vreau să spun, cioc în cioc. Se piguleau și se drăgosteau, de rămâneam uitându-mă la ei, cu desăvârșire străină de noțiunea numită timp. Probabil că Fifi se născuse în captivitate, pentru că nu prea știa să zboare, spre deosebire de Coco, care era un vajnic zburător. Hm… Îmi vine să râd. Coco era gelos ca un veritabil latin-lover. Când o scoteam pe Fifi din colivie, ca să ne jucăm eu și prietenele mele cu ea, Coco pălea de nervi, pupila ochilor lui devenea mică, mică de furie. Îl țin minte și-acum cum se zbătea nervos în colivie, uitându-se după Fifi care făcea reverențe în fața noastră. Ce mai, Coco spumega de furie, nu suporta ca niște umili muritori ca noi să aibă și ei parte de grațiile iubitei sale. Dacă le dădeam drumul la amândoi prin cameră, Coco n-o părăsea ca să hoinărească nepăsător pe sus, o supraveghea grijuliu, apoi începea să se rotească în jurul ei și ateriza lent lângă ea, reluându-și jocul de veșnic îndrăgostit. Ce ciudat… Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că n-am văzut niciodată, printre oameni, îndrăgostiți atât de fideli, atât de tandri și de atenți unul față de celălalt. Câte ciupeli n-am luat de la Coco și Fifi, pentru că le tulburam declarațiile de dragoste, cu neastâmpărul meu. Doi ani a durat idila. Se poate spune că Coco și Fifi au trăit înlănțuiți de o dragoste perfectă, pentru că același scenariu de zbenguieli, piguleli și sărutări se repeta în fiecare zi, ca și când acea zi ar fi fost prima. Dar după doi ani s-a produs dezastrul: Fifi a murit. N-am aflat niciodată de ce. Tot ce știu e că am înmormântat-o într-o batistă nouă, înflorată, lângă albia unui râu, înconjurată de multă verdeață și de ciripitul păsărilor libere, așa cum poate i-ar fi plăcut și ei să fie. Pentru Coco a fost o mare lovitură. Nu mai mânca deloc și stătea zile întregi în nemișcare. Ca să nu moară, pentru că eu nu mai știam ce să-i fac, a trebuit să-l dau unui crescător de papagali avizat. De atunci, nu mi-am mai luat papagali și… încet, încet, i-am uitat, am uitat lecția lor de viață. Ca să fiu sinceră, n-am văzut niciodată oameni care să se înțeleagă atât de bine ca papagalii mei. Oamenii n-ar trebui să se mai creadă, cu atâta trufie, superiori animalelor. În multe privințe, sunt de-a dreptul repetenți.
LOREDANA R. – Focșani
