Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pușa, o minune a vieții

30 martie 2009. O zi însorită, de început de primăvară, cu scli­piri de soare șăgalnic și miros de flori de măr și corcoduș. Mă îndreptam, grăbită, spre un liceu bucureștean din sectorul 5, unde avea loc un simpozion pe teme ecologice și unde elevii mei trebuiau să susțină câteva pre­zentări interesante. Întotdeauna le-am insuflat dragostea mea, fă­ră limite, pentru plante și ani­male. Întotdeauna i-am învățat să respecte toate formele de viață, să protejeze și să iubească tot ceea ce este viu din lumea care ne înconjoară. Ne este me­nit să dăm viață, dar nu ne este permis să luăm viața nimă­nui.

Din tramvaiul 32, priveam ușor amuzată joaca unor căteluși maidanezi, în mijlocul cărora se deo­sebea, prin frumusețe și gra­ție, un puiuț bejuliu, cu inflexi­uni albe și codiță stufoasă. Am coborât din tramvai și m-am îndreptat către școală, trecând printre cățelușii care se gudurau voios la picioarele mele. A venit și puiul bejuliu. Atunci am văzut că era o puiuță minunată, un me­tis cu părinți de rasă. Din primul moment m-au fascinat ochii, de un verde-maroniu aparte, ure­chiu­șele ascuțite, ca ale unei vulpițe, și boticul micuț, ușor în vânt, codița stufoasă, care bătea aerul precum un metronom. Am luat-o în brațe, iar mica faptură mi s-a cuibărit la sân, dându-mi sen­timentul unei protecții mater­ne. I-am promis, în gând, că dacă mă va aștepta până la ter­mi­narea simpozionului (care pu­tea dura și 3-4 ore), o voi lua aca­să, lângă celălalt cățeluș al meu, Mugurel. Puiuța mi-a în­țeles gândul, așteptându-mă pa­tru ore, până la terminarea acti­vității. Am dus-o fericită acasă, integrând-o imediat în familie. A fost întâmpinată cu multă bucu­rie, dragoste și chiar interes de cățelușului nostru pechinez, Mu­gurel. Am numit-o Pușa: era pre­cum o păpușică vie, dornică de joacă și de multă afecțiune, parcă știa că o salvasem de pe stradă, de la un trai mizer și poate chiar de la o moarte si­gură.

Timpul a trecut repede, cu bune și cu rele, cu multă afec­țiune și iubire împărtășită. Au fost vacanțe minunate la munte, la Azuga, cu hoinăreală pe cărări de pădure, cu ciripit vesel de păsărele, săgeți de soare de vară și apă rece de izvor.

În 2011 l-am pierdut pe Mugurel, din cauza unui mal­praxis medical. Sufletul nostru trist și-a găsit balsamul în Pușa. Ne simțea, cu siguranță, triste­țea, și făcea tot ce știa ca să ne înveselească. Minunea asta de cățel cu ochii ei de o expresi­vitate omenească ne-a vindecat inima.

Acum Pușa împlinește un­sprezece ani de când am luat-o acasă, devenind membrul cel mai important al familiei. Chiar dacă unora li se pare ciudat, eu îi urez la mulți ani, mulțu­min­du-i pentru afecțiunea și dra­gostea pe care ni le dăruiește zi de zi.

În încheiere, îmi permit să vă dau un sfat, ca un refren de cântec „Iubiți și câinii va­ga­bonzi,/ Iubiți tot ceea ce este viu/ Până nu e prea târziu…”.

Prof. CRISTINA MAIOR – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian